ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (43)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

ANEXA D

Declaraţiile lui Jozef Kramer (Procesul Belsen)

  Declaraţiile care urmează au fost publicate în Fyfe, editura The Belsen Trial

Prima declaraţie a lui Josef Kramer

M-am născut la 10 noiembrie1906, la München. Sunt căsătorit şi am trei copii. M-am angajat în S.S. în anul 1932. Nu aveam nici o pregătire, aşa că am fost repartizat cu serviciul într-un lagăr de concentrare. Nu am cerut acest gen de muncă. Când a izbucnit războiul, organizaţia S.S. a trecut sub comandament militar, iar eu am cerut să trec în serviciul activ, pentru că aş fi preferat lupta. Mi s-a spus, însă, că trebuie să fac munca la care am fost repartizat. Primul meu grad a fost cel de Unterscharführer; apoi am fost promovat Scharführer şi Oberscharführer, în 1934 şi 1935. Nu îmi mai amintesc datele.

Dachau. În 1936, eram în administraţia lagărului Dachau, comandant fiind Standartenführer-ul Loritz. Ţn lagăr, nu erau decât prizonieri germani. Nu pot fi absolut sigur, dar, pe cât îmi amintesc, toţi prizonierii erau germani. Unitatea S.S. sau „trupa de gardă“ [Wachttruppe] era din Bavaria de Nord. În lagăr nu erau decât prizonieri politici, delicvenţi şi anti-sociali. Anti-socialii sunt oameni precum cerşetorii şi ţiganii, care nu vor să muncească. Nu s-au făcut execuţii în lagăr. Singurul caz în care oamenii puteau fi ucişi era tentativa de evadare. În acest caz, santinela avea ordin să deschidă focul. Dacă se trăgeau focuri de armă cu ocazia unei tentative de evadare, poliţia făcea o anchetă. Am plecat din acest lagăr la începutul lui iunie 1937.

Sachsenhausen. De la Dachau am ajuns în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Fusesem promovat ofiţer, Untersturmführer, în afara procedurii normale de cadre. Când am ajuns la Sachsenhausen eram deja în cadrele S.S.

Prizonierii de la Sachsenhausen aparţineau aceloraşi trei categorii ca cei din lagărul precedent. Comandantul lagărului era Standartenführer-ul Baranowsky. Nici în acest lagăr nu se executau sentinţe capitale. Eram prea mic în grad ca să aflu tot ce se petrecea, dar am auzit din când în când că au fost ucişi oameni cu ocazia tentativelor de evadare.

Mauthausen. Lagărul următor a fost cel de la Mauthausen, în Austria. Când am sosit în el, abia fusese terminat. Comandantul legărului era Standartenführer-ul Ziereis. La început aveam acelaşi grad ca mai înainte, apoi am fost promovat Obersturmführer, în ianuarie 1939, dacă nu mă înşel. Eram un fel de ofiţer de administraţie, la dispoziţia comandantului. Toţi prizonierii erau germani, cele trei tipuri menţionate mai sus. Cei din ultimul tip, adică vagabonzii şi bate-câmpii de pe uliţe erau austrieci, mai ales, căci erau mulţi acolo înainte ca Germania să ia Austria. Erau cam între 1.500 şi 2.000 de prizonieri, toţi bărbaţi. Aceste cifre cuprind şi prizonierii jidani. Pe când eram acolo, era destul loc în lagăr pentru toţi prizonierii. La data sosirii lor, prizonierii nu ştiau când vor pleca. Numai câţiva erau condamnaţi pe trei sau şase luni, dar, în majoritatea lor, erau acolo pentru o perioadă nedeterminată. Încălcarea disciplinei era sancţionată prin izolare, izolare cu apă şi pâine sau muncă suplimentară duminica. Prizonierii nu erau bătuţi niciodată şi nu cunosc cazuri când s-ar fi tras cu arma. Au fost cazuri de evadare, dar nu eram acolo când cu aceste tentative. Eram la birou, telefonul sună şi una dintre santinele anunţă că un prizonier a încercat să fugă. Datoria mea era atunci să merg unde lucra prizonierul, pentru a vedea cum de a fost posibil să evadeze. Se prevenea poliţia, dându-se semnalmentele evadatului.

Potrivit instrucţiunilor, un prizonier nu avea dreptul să depăşească o anumită linie. Dacă depăşea această linie, santinela trebuia să facă trei somaţii cu cuvintele „Stai sau trag!“, apoi să tragă primul foc în aer şi abia al doilea pentru a ucide. Dificil de spus câte tiruri de acest fel vor fi fost pe când eram acolo, pentru că a trecut destul timp de atunci. Cred că zece, până la cincisprezece persoane or fi fost împuşcate, dar nu pot spune o cifră exactă. Toate cazurile în care s-a tras, făceau obiectul unui raport către autorităţi, la Mauthausen şi la Linz. Oraşul cel mai apropiat făcea ancheta. Dacă se trăgea în cineva sau dacă cel în care s-a tras murea, santinela era imediat pusă într-un fel de arest, dar nimeni nu a fost vreodată condamnat pentru a fi tras fără justificare. Majoritatea celor împuşcaţi astfel erau delicvenţi sau vagabonzi, cea mai mare parte a deţinuţilor aparţinând acestei categorii.

Decesele care interveneau aveau mai ales cauze naturale. Dacă cineva murea, trebuiau avertizaţi cei apropiaţi lui, precum şi autoritatea care l-a trimis în lagărul de concentrare. A fost o iarnă foarte grea, în care numărul deceselor a crescut, dar, pe ansamblu, erau foarte puţini morţi. Prizonierii locuiau în barăci de lemn, cu trei rânduri de paturi supraetajate, de la 250 la 300 pe fiecare baracă. Pe când eram în acest lagăr, Obergruppenfürer-ul Eike, care superviza toate lagărele de concentrare, a venit în vizită de trei sau patru ori, dar nu mai îmi amintesc datele. Nu existau prizonieri de război în acest lagăr. Cei câţiva prizonieri politici, care ne-au venit, nu au mărit prea mult numărul deţinuţilor. Erau mai toţi de naţionalitate austriacă. Membri ai vechiului guvern austriac sau ai partidului lui Schuschnigg nu aveam nici la Dachau, nici la Mauthausen. Eu conduceam birourile şi mă ocupam de scrisorile comandantului, tot ce sosea şi pleca. Îi citeam scrisorile şi el îmi dădea ordine pe care apoi le transmiteam diverşilor sub-comandanţi.

În ceea ce priveşte pedepsirea prizonierilor, puterile comandantului nu erau bine precizate, dar cred că putea să dea până la 21 de zile de arest. De altfel, el era singurul ce dispunea de puteri disciplinare. Nu ştiu care era numărul de prizonieri când am plecat, în 1940, dar lagărul era plin. Efectivele erau înregistrate zilnic, dar nu mai îmi amintesc acum numărul lor. Unii prizonieri erau trimişi în alte lagăre. Aceste transferuri se efectuau nu după tipul prizonierului, ci după genul de muncă ce trebuia prestată şi după profesiile disponibile. Pe când eram acolo, câteva persoane au fost eliberate. Nu îmi amintesc dacă era vorba de prizonieri politici sau de alte categorii, dar îmi amintesc că pentru aniversarea lui Hitler din 20 aprilie 1940, am văzut vreo cincizeci de prizonieri în curte, care urmau să fie eliberaţi.

Auschwitz. Am sosit la Auschwitz în mai 1940. Trăiam afară din lagăr, într-un sat, cu familia. Aveam birou în lagăr, unde lucram în timpul zilei. Comandantul lagărului era Obersturmführer-ul Höss, iar eu eram locţiitorul lui. Nu ştiu cam câţi membri număra personalul lagărului când am sosit. Cea mai mare parte dintre prizonierii de la Auschwitz erau deţinuţi politici, de naţionalitate poloneză. Nu erau prea mulţi când am sosit în lagăr, pentru că acesta abia fusese construit. Tot ce era când am plecat, patru luni după sosire, erau clădiri din piatră, construite de polonezi. Bărbaţi, femei şi vite trăiau în barăci de lemn. Clădirile din piatră erau goale. Vechii locatari ai clădirilor din lemn se mutaseră. Când am început, personalul se limita la mine însumi şi un secretar. Nu aveam decât o companie S.S. pentru pază. Nu îmi amintesc numele companiei, dar o numeam „compania de pază a lagărului de concentrare Auschwitz“. Această companie nu avea număr de cod poştal la armată. Ofiţerul în gradul cel mai înalt era comandantul lagărului, după el venind comandantul companiei de pază, Obersturmführer-ul Plorin. În afară de comandantul companiei, nu mai era nici un ofiţer. Plutoanele erau comandate de plutonieri. Asta se mai schimba, funcţie de împrejurări. În afara comandantului de lagăr, de mine însumi, de secretar şi de compania S.S., nu mai era nimeni. Al doilea secretar a sosit mai târziu. Mai erau vreo 40 sau 50 de S.S., care nu aparţineau companiei de pază, îndeplinind funcţii administrative în legătură cu bucătăriile, barăcile etc.

Nu ştiu care era numărul prizonierilor din acest lagăr. Puteau fi cam între 3.000 şi 4.000, dar nu garantez. Untersturmführer-ul Meyer conducea administraţia. Nu reuşesc să-mi amintesc prenumele lui, căci totdeauna m-am ţinut departe de ceilalţi. Motivul este că aveam familia cu mine. Era un medic, cred că se numea Potau. Venea din Silezia de Nord. Apoi a murit, nu îmi aduc aminte prea bine. Mai era un Untersturmführer, îl chema Meier (sau Mayer) şi se ocupa de prizonieri. Cred că prenumele lui era Franz. Comandantul dădea ordine ofiţerului S.S., comandantul gărzii. Ordinele veneau de la instanţa superioară S.S., care era Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Birou principal de administraţie economică), Amtsgruppe D, Berlin, Oranienburg.

Gestapoul din Katovice ne prevenea de sosirea prizonierilor. În anumite cazuri, prizonierii erau aduşi de poliţişti obişnuiţi, care le aduceau şi dosarele. În cea mai mare parte a timpului, prizonierii soseau prin convoaie cu trenul, la gara Auschwitz, unde mergeam cu maşinile, să-i luăm în primire. Toţi prizonierii erau bărbaţi. Gestapoul nu interoga pe nimeni în lagăr. Toate interogatoriile aveau loc înainte de sosirea în lagăr. Reprezentantul poliţiei din administraţia lagărului se ocupa de delicvenţii contra cărora deja erau deschise unele proceduri. Nu îmi aduc aminte de numele lui. Nu a rămas decât foarte puţin timp, fiind înlocuit de un altul. Când prizonierii soseau, unii erau foarte sănătoşi, alţii nu. Niciunul nu dădea, însă semne, de inaniţie sau tratament inuman. Cred că pe vremea când eram acolo nu exista un arest sau o „zarcă“, pentru pedepsirea disciplinară a prizonierilor. După cum am spus, însă, lagărul nu era decât la începuturile sale. Regulile care se aplicau prizonierilor politici germani s-au aplicat tuturor prizonierilor germani, polonezi sau ruşi. Nu se făcea nici o diferenţă. Una din clădirile din piatră a fost transformată în spital. Era o clădire de piatră, la fel ca celelalte. Alături de medicul pe care l-am menţionat mai era unul dintre deţinuţi, printre care erau mulţi medici şi studenţi în medicină. Atribuţiile mele nu îmi permiteau să dau ordine echipei medicale, medicii depinzând direct de comandant.

Rata mortalităţii era de aproximativ 1 la sută vara, poate 1,5 la sută, o medie săptămânală. Erau morţi naturale, datorate sănătăţii proaste încă de la sosire. Medicul lagărului întocmea rapoarte, pe care, în calitatea mea de locţiitor, le vedeam şi eu. În medie, primeam cam treizeci de astfel de rapoarte pe săptămână. Prizonierii morţi erau incineraţi. Unii prizonieri lucrau la crematorii, sub ordinele gardienilor. Cenuşa morţilor era expediată familiilor, dacă acestea o solicitau. Cât timp am fost acolo au avut loc foarte puţine eliberări, care pentru prizonierii politici trebuiau autorizate de către Gestapoul din Berlin. Pentru prizonierii de drept comun, autorizaţia eliberării era eliberată de către poliţie. Filiala Gestapo care se ocupa de lagăr era Cartierul general departamental de la Katowice. Nu ştiu să mai fi fost un cartier general intermediar între cel din Katowice şi cel din Berlin. Funcţionarii Gestapo erau fie îmbrăcaţi civil, fie în uniformă banală, fără nimic distinctiv. Unii purtau o insignă S.D. [Serviciu de siguranţă], deşi S.D.-ul şi Gestapoul erau două lucruri diferite. Ordinele mele veneau de la S.S., ca şi pentru comandantul lagărului. Poliţia Gestapo se ocupa de prizonierii politici din interiorul lagărului. Orice pedeapsă corporală trebuia autorizată de către Berlin. Autorităţile lagărului nu puteau ordona nici o pedeapsă corporală. La început, pedepsele corporale erau administrate de către Gardieni. Mai târziu, însă, acest lucru a fost interzis de către Berlin, prizonierii trebuind să-şi administreze ei înşişi pedepsele de acest fel. Nu ştiu de ce acest ordin a venit de la Berlin-Oranienburg, semnat de Gruppenführerul Glüks.

Dachau. Între 15 şi 20 noiembrie 1940, m-am întors la Dachau. Până atunci fusesem folosit la munca de birou, întâi ca secretar, apoi ca locţiitor sau adjunct, iar acum urma să mă familiarizez cu munca în raport direct cu prizonierii. Trebuia să mă formez spre a deveni Lagerführer [şef de lagăr]. Transferul meu fusese autorizat de organizaţia centrală S.S. de la Berlin. Când am sosit la Dachau, lagărul era în perfectă ordine şi consta în 30 sau 32 de clădiri din lemn pentru găzduirea prizonierilor, a spitalului etc. Fiecare baracă adăpostea între 300 şi 350 de oameni. Numărul total al prizonierilor era între 13.000 şi 14.000 oameni. Pentru paza acestora existau trei companii S.S., fiecare având între 120 şi 150 de oameni. Ofiţerii companiilor de gardă nu erau profesionişti S.S., ci oameni de diverse meserii şi profesii, încorporaţi în armată şi detaşaţi la S.S., care îi folosea în lagărele de concentrare. Nu ei ceruseră acele posturi. Ei îşi primeau ordinele de la comandantul lor, care le primea pe ale sale de la Berlin-Oranienburg. Comandantul Lagărului era Obersturmführer-ul SS Piorkozski. Rangul imediat inferior era acela de Lagerführer, deţinut de Hauptsturmführer-ul Eill. Nu îmi mai amintesc prenumele acestuia. Mai era un ofiţer care conducea administraţia, Hauptsturmführer-ul Wagner. Apoi erau trei comandanţi de companie, ale căror nume nu mi le amintesc. Toţi prizonierii erau bărbaţi, delicvenţi şi prizonieri politici, ca mai înainte, la care se adăugaseră un nou tip, polonezii şi ruşi făcuţi prizonieri de război, care fuseseră afectaţi la anumite munci, de exemplu în ferme agricole. Printre aceştia, mulţi erau autori ai unor delicte minore precum tentativă de evadare sau refuz de a munci, pentru care ajunseseră în lagăr de concentrare. Prizonierii de război fuseseră aduşi în lagărul de concentrare întrucât comiseseră aceste delicte sau altele în lagărele de prizonieri. Pe vremea aceea nu erau decât prizonieri care veneau de pe Frontul de Est, adică polonezi şi ruşi. Mi se spune că războiul cu Rusia nu a izbucnit decât în iunie 1941, în vreme ce eu am plecat în aprilie 1941. Dacă este aşa, înseamnă că am amestecat cu Auschwitz. Am fost acolo doar ca un fel de stagiar, nu avem nici o obligaţie în legătură cu organizarea lagărului. Nu îmi amintesc de tentative de evadare. Nu îmi amintesc nici de rata mortalităţii, pentru că nu aveam nimic de-a face cu asta. Ştiu însă că era un foarte bun lagăr. Exista o fabrică de mobilă, unde prizonierii lucrau ca dulgheri şi tâmplari, în vreme ce alţii erau croitori sau cizmari. Prizonierii nu erau autorizaţi să iasă din lagăr decât în cazuri excepţionale, de exemplu pentru munca în grădini. Câtă vreme am fost acolo, în fiecare săptămână soseau între patruzeci şi cincizeci de prizonieri noi. Erau puţine transferuri, iar eliberări şi mai puţine. Noii prizonieri veneau de la Gestapoul din München. Dacă aceştia erau de drept comun, atunci veneau de la poliţie, tot din München. Sub conducerea administraţiei, diverse grupuri vizitau lagărul de două sau de trei ori pe săptămână. Aceste grupuri erau formate mai ales din străini eminenţi, oameni de stat şi politicieni din ţările aliate Germaniei. Nici un înalt demnitar german nu a vizitat lagărul.

Natzweiler, din aprilie 1941 până la 10 sau 15 mai 1944. Am fost numit Lagerführer la Natzweiler şi promovat comandant de lagăr în octombrie 1942. Am fost avansat la gradul de Hauptsturmführer, înainte de a fi numit comandant de lagăr. La sosirea mea în lagăr, comandantul acestuia era Sturnbannführer-ul Hüttig. Administraţia era condusă de Obersturmführerul Faschingbauer, iar medic era Obersturmführer-ul Eiserle. Comandantul companiei de gardă era Obersturmführer-ul Peter. Personalul administrativ se compunea din 20 de persoane la început şi 70 sau 75 la sfârşit. Este vorba de un lagăr foarte mic. Când am ajuns, încă nu erau prizonieri, întrucât lagărul abia fusese construit. Când am plecat, în mai 1944, erau între 2.500 şi 3.000 de prizonieri, repartizaţi în cele trei categorii obişnuite: politici, antisociali, drept comun, iar, mai târziu, prizonierii de război polonezi sau ruşi, care comiseseră delicte minore încercând să evadeze sau refuzând să muncească. De asemenea, erau câteva sute de prizonieri din Luxemburg. Nu pot spune cu certitudine dacă erau sau nu şi prizonieri francezi. Prizonierii soseau cu documente de identitate, unde era trecută şi naţionalitatea lor. Nu îmi amintesc detaliile întrucât nu mă ocupam de hârtii eu însumi. Acei oameni nu veneau direct în lagărul meu, ci proveneau din alte lagăre de concentrare. Nu pot deci spune de ce erau ei acolo, dar pe câte ştiu nu puteau să aparţină decât celor trei tipuri de care am vorbit. În orice caz, nu am nici o amintire de faptul că unii prizonieri ar fi fost cedaţi pentru experienţele medicale ale unui medic din Strasbourg. Nu îmi amintesc de profesorul Pickard din Strasbourg. Este absolut imposibil ca astfel de experienţe, pe orice fel de prizonier, să fi putut fi practicate fără să o ştiu. Cele două funcţiuni ale mele, lagerführer şi comandant de lagăr, mă obligau să ştiu astfel de lucruri. Obergruppenführer-ul Glücks, din ministerul de la Berlin, a venit de două ori în inspecţie, la începuturile lagărului, prima dată în vara lui 1941 şi a doua oară în primăvara lui 1942.

Vizita Gruppenführer-ului Pohl a avut loc la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1944. Singurul lucru care l-a interesat pe Glücks a fost numărul de prizonieri politici şi de anti-sociali. Străinii contau ca prizonieri politici. Glücks nu m-a întrebat de naţionalitatea prizonierilor. Nu am cunoştinţă de prizonieri britanici deţinuţi la Natzweiler. Niciodată nu am văzut un document al lagărului care să indice că unul dintre prizonieri ar fi fost de naţionalitate britanică. Situat pe vârful unui deal, lagărul era compus din 15 barăci de lemn, fiecare dintre acestea putând adăposti până la 250 de persoane. Biroul meu era tot acolo. Locuiam, însă, în sat, la picioarele dealului, împreună cu familia mea. Toţi ofiţerii erau căsătoriţi şi trăiau în sat, cu familiile lor. Îmi amintesc de o schimbare de personal: Obersturmführer-ul Peter, care comanda compania de gardă, a fost transferat şi înlocuit de un alt Obersturmführer, numit Meier. Nu cunosc nici unul dintre Rottenführer-ii care erau acolo. În lagăr exista un crematoriu, iar rata mortalităţii depindea de anotimp. Vara erau cam 7-8 decese pe săptămână, iar iarna între 15 şi 18. Toţi mureau de moartea lor naturală. Urmam aceeaşi procedură ca în toate celelalte lagăre descrise aici, pentru informarea familiilor şi a autorităţilor care îi trimiseseră în lagăr.

În toată echipa nu exista decât un singur ofiţer cu sănătatea, Obersturmführer-ul Eiserle şi patru sau cinci infirmieri (germani). Ofiţerul cu sănătatea era asistat de către medici şi studenţi în medicină dintre prizonieri. Multe persoane de peste 50 de ani mureau din cauze naturale, de exemplu boli de inimă. Faţă de alte lagăre, rata mortalităţii era foarte joasă. Mă duceam adesea în sala de operaţii şi medicul îmi dădea explicaţii despre diversele probleme de acolo, de exemplu furniturile medicale. Întrucât, însă, erau multe cuvinte în latină, nu prea înţelegeam despre ce era vorba. Medicul nu s-a plâns niciodată de lipsa furniturilor medicale. Două barăci fuseseră rezervate spitalului, una pentru spitalul propriu-zis şi alta pentru prizonierii cu probleme generale de sănătate sau pur şi simplu slăbiţi. Veritabilul spital cuprindea între 60 şi 75 de paturi. Chirurgul putea face mici intervenţii, dar nu operaţii în stil mare. Pentru operaţiile importante, oamenii erau trimişi la Strasbourg. Se semna un document când persoana pleca şi la întoarcere se semna din nou. Rata mortalităţii era înscrisă în registrele lagărului.

Cât am fost acolo, au avut loc cam 20 sau 25 de tentative de evadare, zece prizonieri dintre cei care încercau să evadeze fiind împuşcaţi. Cei opt sau nouă, care au fost prinşi, au primit între 14 şi 21 de zile de carceră, funcţie de vârsta şi de condiţia lor fizică. În patru sau cinci cazuri din douăzeci, aceştia au fost biciuiţi sau bătuţi. Vinovatul primea zece sau cincisprezece bice, cu aprobarea Lagerführer-ului şi sub supravegherea medicului lagărului. Când am fost Lagerführer, aprobam eu însumi. În general, când se aplicau pedepse corporale, numărul de lovituri de bici varia între cinci şi douăzeci şi cinci. Numărul acesta era fixat prin ordin de la Berlin şi nu putea trece peste douăzeci şi cinci. Medicul trebuia să fie prezent în momentul pedepsei. Nu îmi amintesc de cazuri în care prizonierul ar fi fost incapabil să îşi suporte pedeapsa şi ar fi leşinat. Dacă aşa ceva se întâmpla, datoria medicului era să intervină, căci de aceea era el acolo. Se foloseau bastoane din lemn ordinar, lungi de aproximativ un metru şi groase precum degetul cel mare. Ele erau dintr-un lemn solid, de prin păduricile din jurul lagărului. Pedeapsa era administrată de un alt deţinut, care era tras la sorţi, aceasta petrecându-se în felul următor: prizonierul îmbrăcat era lungit pe o masă, loviturile se aplicau pe partea posterioară, peste veşminte. Nu am avut niciodată dificultăţi cu prizonierii care trebuiau să administreze pedeapsa. Ei primeau un ordin, pe care îl executau. Dacă ar fi refuzat să execute ordinul, nu aş fi putut să-i pedepsesc pentru acest refuz. Ordinul de la Berlin spunea că atâtea lovituri trebuie administrate de către un alt prizonier, fără să spună ce trebuie făcut cu cel ce refuză să bată pe unul dintre camarazii săi. Nu exista o regulă fixă cu privire la faptele pentru care se aplicau pedepse corporale. Comandantul era acela care propunea şi cerea aprobarea Berlinului pentru aplicarea unei astfel de pedepse.

Cererea către Berlin trebuia să specifice genul de delict comis şi ce alte pedepse a primit cel în cauză pentru eventuale delicte anterioare. Scrisoarea aceasta trebuia semnată de comandant. Genul de delicte pentru care ceream aprobarea de aplicare a unei pedepse corporale era că „prizonierul a furat de trei sau patru ori mâncarea altor prizonieri“, murdărie, nesupunere, agresiune contra unui gardian. Primul lucru care se petrecea când un evadat era prins şi readus în lagăr era o anchetă a poliţiei judiciare, pentru a se afla dacă evadatul a comis crime sau delicte înainte de a fi prins. Apoi, evadatul era adus în faţa comandantului, care, fără proces, ordona pedeapsa. Fiecare caz de evadare se semnala la Berlin. Prinderea evadatului era semnalată şi ea. Comandantul putea aplica celui evadat o pedeapsă de până la 21 de zile de carceră, fără să ceară aprobarea Berlinului. Pedepsele corporale nu se puteau însă aplica fără aprobarea Berlinului. Fiecare membru al gărzii îşi avea puşca sa, iar turnurile de pază erau prevăzute cu mitraliere. Soldaţii de pază nu aveau decât armele lor regulamentare, biciul, bâtele, bastoanele fiind interzise.

Prizonierii sosiţi în grup erau instalaţi în aceeaşi baracă. La nevoie, erau împărţiţi în categoriile cunoscute: politici, anti-sociali şi drept comun, niciodată, însă, după naţionalitate. Nu exista un regulament precis în acest sens. Era vorba mai curând de un obicei. Cele trei categorii nu erau grupate numai în ceea ce priveşte locuinţa. Oamenii munceau împreună, mâncau împreună, vorbeau între ei. La început, prizonierii lucrau numai în interiorul lagărului. Apoi a fost deschisă o carieră alături de acesta. De asemenea, exista un atelier pentru demontarea motoarelor de avion şi recuperarea pieselor care puteau încă servi. Cincisprezece sau douăzeci de prizonieri au fost eliberaţi pe când eram acolo. Ordinul de eliberare venea de la Berlin. Nu cunosc motivele. Toţi cei eliberaţi erau prizonieri politici, de naţionalitate germană. Lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată de trei metri înălţime. În fiecare colţ al lagărului erau turnuri de pază prevăzute cu mitraliere. Exista un rând de sârmă ghimpată după care patrulau santinelele, apoi un alt rând de sârmă ghimpată. La început, firele nu erau electrificate, pentru că nu aveam curent. Apoi însă, când am avut curent, începând cu 1943, sârma ghimpată a fost pusă sub tensiune. Pe atunci eram comandant. Două luni înainte să părăsesc lagărul, ne-au sosit opt sau nouă câini pentru a-i ajuta pe gardieni. Îi utilizam mai ales la carieră, pentru a-i împiedica pe prizonieri să evadeze. Gardienii supravegheau şi câinii şi oamenii. Îmi amintesc de două cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze de la carieră. Nu îmi amintesc să se fi tras după ei. În timpul sejurului meu de trei ani, nu am avut decât două cazuri de evadare de la carieră, când s-a tras asupra celor ce voiau să fugă. După cum am spus, celelalte opt cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze, s-au produs chiar în lagăr, nu la carieră.

Singurul caz de spânzurare a avut loc în vara lui 1943, din ordinul Berlinului. Doi agenţi Gestapo au adus un prizonier în lagăr şi mi-au arătat un ordin semnat de cineva la Berlin, zicând că acest om trebuia adus la mine în lagăr şi spânzurat. Nu îmi amintesc cine semnase ordinul. Am desemnat atunci doi prizonieri pentru a face execuţia. S-a construit un eşafod în lagăr şi execuţia a avut loc în prezenţa mea. Persoanele prezente erau: medicul lagărului (Obersturmführer-ul Eiserle), care a certificat că moartea s-a produs prin spânzurare, cei doi agenţi Gestapo care au adus prizonierul, cei doi prizonieri care au executat sentinţa şi eu însumi. Nu îmi amintesc numele prizonierului. Cred că era de naţionalitate rusă. Nu pot să-mi amintesc numele lui pentru că niciodată nu a figurat în registrele mele. A fost adus exact pentru a fi spânzurat. Este absolut imposibil ca alte execuţii să fi avut loc pe timpul cât am fost comandant. Ceilalţi prizonieri nu au fost aliniaţi pentru a asista la execuţie. Nu a avut loc nici o altă execuţie prin împuşcare sau altfel, din ordinul Berlinului. Nu am auzit niciodată vorbind de celule speciale, strâmte, unde oamenii ar fi fost spânzuraţi de mâini. Nu exista o clădire specială pentru prizonierii pedepsiţi cu un număr de zile de arest, nu exista carceră. Este absolut imposibil ca cineva să fi fost executat prin spânzurare de braţe, fără ca eu să o ştiu.

Singura închisoare utilizată contra celor ce încălcaseră codul disciplinar al lagărului era o baracă la fel ca celelalte, separată printr-un gard de sârmă ghimpată. Toţi prizonierii lagărului erau bărbaţi. Nu am auzit niciodată vorbind de un prizonier numit Fritz Knoll. Nu a fost şef de echipă, dar ar fi putut fi prizonier. Nu îmi amintesc de numele lui. Dacă cineva murea în timpul lucrului, s-ar fi făcut un raport şi l-aş fi văzut. Nu îmi amintesc de un astfel de incident. Cazul unui prizonier mort la muncă sau din altă cauză făcea obiectul unui raport către birou, apoi trimis de birou celui însărcinat cu ancheta penală, care îl retrimitea comandantului. Comandamentul şi controlul pe care le exercitam asupra a tot ce se petrecea în lagărul Natzweiler erau atât de complete, iar administraţia primea ordine atât de precise încât execuţia unui prizonier fără să o ştiu, pe timpul cât am fost comandant, era o totală imposibilitate. Numai S.S.-ul avea dreptul să inspecteze lagărul. Nimeni altcineva nu se putea apropia, inclusiv ofiţerii armatei, care nu aveau voie să intre în nici un lagăr de concentrare. Într-un lagăr de concentrare, nu se putea pătrunde fără autorizaţia comandamentului general S.S. de la Berlin. Personalul serviciului de securitate (S.D.) nu putea nici el intra într-un lagăr fără permisiunea Berlinului. Afară de Gruppenführer-ul Glücks şi de Obergruppenführer-ul Pohl, din partea ministerului de la Berlin, nimeni nu a vizitat lagărul pe timpul celor doi ani cât am fost comandant. În afara acestor vizite, nu am avut pe nimeni căruia să dau socoteală, afară de superiorii din Berlin, pe hârtie. Nu îmi amintesc de nimic special privind vizita Obergruppenführer-ului Pohl, la începutul lui mai 1944. A venit să inspecteze lagărul şi a controlat totul cu mare atenţie. În vremea când am fost Lagerführer, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa a II-a). Nu a existat nici un motiv special pentru această decoraţie. Mi s-a decernat, la propunerea comandantului, pentru că am fost vreme de doi ani Lagerführer în acest lagăr. De asemenea, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa I-a), în ianuarie 1945. Tot timpul petrecut la Natzweiler am fost responsabilul lagărului. Când am plecat, am transferat aceste competenţe succesorului meu, Sturmbannführer-ul Hartjenstein. Transferul s-a petrecut în biroul meu şi i-am dat în primire întregul lagăr. Registrele nu au fost transmise formal succesorului meu, ele nu au fost menţionate.

Auschwitz, 10 [sau] 15 mai 1944 până la 29 noiembrie 1944. Auschwitz a fost un lagăr enorm, de care au aparţinut multe lagăre mici din regiune. Întrucât răspunderea întregului lagăr era prea mare pentru un singur om, aceasta era împărţită, iar eu am fost pus în fruntea unei părţi din lagăr. Eram comandantul acestei părţi, dar, în acelaşi timp, subordonat comandantului suprem al lagărului, superiorul meu ierarhic, astfel că funcţia mea era mai curând aceea a unui lagerführer, deşi titlul meu era acela de comandant. În partea care mi-a fost încredinţată se găsea spitalul şi un lagăr agricol care avea o suprafaţă enormă de mai multe mii de hectare. Numărul de prizonieri de care mă ocupam direct a oscilat între 15.000-16.000 şi 35.000-40.000, bărbaţi şi femei. Erau cam între 350 şi 500 de morţi pe săptămână. Rata mortalităţii era mai mare la bărbaţi, întrucât grosul celor care soseau din lagărele de muncă era format mai ales din bolnavi. Când vorbesc de rata mortalităţii la Auschwitz, vreau să spun că toţi aceşti oameni mureau de moarte naturală, adică de boală sau de bătrâneţe. Rata mortalităţii era un pic superioară normalei pentru că în lagărul meu soseau oameni din alte lagăre, care erau deja bolnavi. După mine, singura cauză a unei rate mai ridicate a mortalităţii, din toate lagărele, nu numai de la Auschwitz, faţă de închisorile civile, este că prizonierii din lagăre trebuiau să muncească, în vreme ce în închisorile civile nu se munceşte.

La Auschwitz, prizonierii plecau la muncă la 5 dimineaţa şi se întorceau seara la ora 8, sau chiar mai târziu. Se lucra şapte zile pe săptămână, duminica numai până la orele 13, 14 sau 15. Era o muncă agricolă. Totul se făcea de către prizonieri. Lagărul în întregul lui avea cam 90.000 sau 100.000, cifre care reprezintă o estimare. Superiorul meu, comandantul întregului Auschwitz era Obersturmbannführer-ul Höss. În lagăr erau bărbaţi, femei şi copii. Majoritatea prizonierilor care depindeau direct de mine erau din Est, adică polonezi şi ruşi. Nu am motive să cred că ar fi fost prizonieri de război între ei, deşi ar fi putut să fie fără ca eu să o ştiu. Pe cât îmi aduc aminte, nu erau prizonieri britanici. Cred că aceştia erau în lagărul Sachsenhausen şi într-un alt lagăr, lângă Hamburg, care se numea Neuengamme. Este posibil să fi avut francezi în lagărul meu, dar nu o pot spune cu certitudine. Printre prizonieri erau mai multe femei decât bărbaţi.

Pentru paza lagărului aveam trei companii S.S. Unii gardieni erau din Waffen S.S. Organizaţia S.S. folosea femei ca gardiene. Existau cam 420 de gardieni S.S. bărbaţi şi 40 până la 50 gardiene S.S. femei. Cei care lucrau în afara lagărului, pe câmp, bărbaţi sau femei, erau invariabil supravegheaţi de către bărbaţi. Gardienele nu lucrau decât în interiorul lagărului. Întregul lagăr dispunea de 10 până la 14 medici, dintre care doi erau detaşaţi în sectorul meu de lagăr. Exista un spital în fiecare parte a lagărului, cel mai mare fiind chiar în sectorul meu. Nu pot spune exact câte paturi erau în acest spital. Asta depindea de cum apropiam paturile între ele. Prizonierii locuiau în barăci din lemn şi dormeau în paturi suprapuse pe trei nivele. Bărbaţii erau separaţi de femei, iar copiii erau cu mamele lor. Cuplurile erau separate. În total, erau cam 150 de barăci, lagăr de bărbaţi şi lagăr de femei inclusiv. Pentru bărbaţi erau cam 80 sau 90 de barăci, iar pentru femei cam 60. Între 25 şi 30 de barăci erau folosite ca spitale. Lagărul era încă la începuturile sale, fiind prevăzută mărirea lui considerabilă. Toţi prizonierii care mureau erau incineraţi. Nu exista serviciu religios pentru cei morţi. Erau incineraţi şi atât. Cremaţiunea se făcea de către prizonieri. Tot ceea ce aveam de făcut de făcut, în caz de deces, era să previn pe Obersturmbannführer-ul Höss, care, apoi, se ocupa el. Eu nu aveam administraţie la Auschwitz. Prizonierii nu erau recunoscuţi decât prin numărul lor matricol. Nu trebuia să mă ocup nici de pedepse. Höss se ocupa şi de asta. Când am ajuns la Auschwitz, nu existau pedepse corporale pentru femei. Am auzit, însă, şi se vorbea peste tot în lagăr, că mai înainte ar fi fost pedepse corporale pentru femei, care acum erau abolite. Singurul fel în care am aflat că aceste pedepse nu erau autorizate pentru femei a fost această conversaţie. Nu-mi amintesc cu cine am avut-o. Dacă se întâmpla ca o femeie să comită un delict pentru care un om ar fi fost bătut, trebuia să spun gardienelor că femeilor nu li se poate administra nici un fel de pedeapsă corporală. Singura autoritate pe care m-aş fi sprijinit ar fi fost această discuţie avută la puţin timp după sosirea mea. Chiar dacă pedeapsa corporală pentru femei ar fi fost permisă, tot nu aş fi practicat-o niciodată, întrucât acest lucru mi se pare de neconceput. Pedeapsa pentru femeile care comiteau delicte pentru care bărbaţii ar fi fost bătuţi era transferul în alt comandou de muncă, unde trebuia lucrat mai mult, după un orar prelungit. Când Berlinul cerea mână de lucru, prizonierii trebuiau să defileze prin faţa medicului. Am asistat adesea la aceste defilări, dar nu totdeauna. Prizonierii treceau prin faţa medicului fără să se dezbrace. Aşa se decidea dacă bărbatul sau femeia sunt capabili de muncă. Dacă un bărbat trebuia examinat pentru a şti dacă poate suporta o pedeapsă corporală, atunci se făcea un examen medical adevărat.

Motivul pentru care nu se putea proceda la un veritabil examen medical pentru determinarea capacităţii de muncă a prizonierilor era că cererea de braţe de muncă era urgentă şi privea mii de persoane, a căror examinare medicală ar fi cerut mai multe săptămâni. Această metodă pentru selecţionarea celor buni de muncă era cât se poate de normală şi se practica în toate lagărele de concentrare. Au fost cinci sau şase cazuri de oameni care au încercat să evadeze, cât timp am rămas la Auschwitz. Anumiţi prizonieri au reuşit să evadeze. În sectorul meu, nici un prizonier nu a fost ucis în timpul unei tentative de evadare. De asemenea, nici un prizonier nu a fost biciuit. Nu a existat nici un fel de execuţie în sectorul meu, nici împuşcare, nici spânzurare, nimic. Făceam inspecţii frecvente. Când un prizonier murea, numai medicul se putea pronunţa cu privire la cauza decesului. Medicii, însă, se schimbau necontenit. Unul din aceşti medici era Hauptsturmführer-ul Mengele.

Circulând în lagăr în calitate de comandant, am inspectat corpurile celor morţi de moarte naturală. Cei care mureau peste zi erau depuşi într-o clădire specială, numită morgă, de unde, seara, erau duşi la crematoriu cu camionul. Cadavrele erau încărcate şi descărcate din camion de către prizonieri, care, de altfel, îi şi dezbrăcau, înainte de a fi arşi. Veşmintele erau curăţate şi redistribuite acolo unde nimeni nu murise de boli infecţioase. În cursul inspecţiilor mele, nu am văzut niciodată pe cineva mort din cauza violenţei fizice. Când un prizonier murea, medicul trebuia să certifice ora şi cauza decesului, să indice detaliile bolii. Medicul semna un certificat, pe care îl trimitea biroului central din lagăr. Certificatele acestea nu treceau prin mâna mea. Cei doi medici lucrau în fiecare zi, de la opt dimineaţa la opt sau nouă seara. Ei făceau toate eforturile posibile pentru a menţine prizonierii în viaţă. Se utilizau medicamente, dar şi fortifiante sau întăritoare. Doi medici diferiţi luau în primire sectorul meu în fiecare zi.

Îmi amintesc foarte bine de unul dintre ei, pentru că a rămas cel mai mult în sectorul meu, unde era de pe vremea lui Hartjenstein, comandantul care m-a precedat. Nu ştiu cât timp a rămas acolo. Numele lui era Hauprsturmführer Mengele, după cum am mai spus. Sârma ghimpată din jur era electrificată şi nu utilizam câinii decât în afara lagărului, pentru paza prizonierilor repartizaţi la munci agricole. Nu am văzut niciodată vreun raport despre prizonieri care ar fi fost îngrijiţi medical din cauza muşcăturilor de câine. Nici un interogatoriu nu se făcea în lagăr şi nu am interogat niciodată pe cineva cât am fost comandant. Mi s-a întâmplat să trimit oameni pentru a fi interogaţi de cel însărcinat cu ancheta penală. În acest caz, prizonierii mergeau la biroul central al lagărului, apoi erau readuşi, după interogatoriu. Nu ştiu cine îi interoga. Sunt la curent cu alegaţiile vechilor prizonieri de la Auschwitz cu privire la existenţa unei camere de gazare, execuţii în masă, şedinţe de biciuire, cruzimi ale gardienilor, afirmaţii că aş fi fost prezent în timpul unor astfel de evenimente, că aş fi avut cunoştinţă de ele. Nu pot să spun decât că toate acestea sunt false în întregime.

Belsen, 1 decembrie 1944 până la 15 aprilie 1945. La 29 noiembrie 1944 am fost la Oranienburg, Berlin, pentru a-mi face raportul în faţa Gruppenführer-ului Glücks. Acesta era şeful Amstgruppe D, ofiţer responsabil cu organizarea tuturor lagărelor din Reich. El era subordonat Obergruppenführer-ului Pohl, şeful Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Biroul central al administraţiei economice S.S.). Gradul acestuia era echivalent cu cel de general de armată. Gruppenführerul Glücks mi-a spus: „Kramer, veţi merge comandant la Belsen. Acolo sunt o grămadă de prizonieri jidani, pe care vom încerca să îi schimbăm“. Abia mai târziu, când eram deja la Belsen, am înţeles că aceşti prizonieri jidani se schimbau pe nemţii din străinătate. Primul schimb a avut loc între 5 şi 15 decembrie 1944 sub direcţia şi supravegherea personală a unui funcţionar venit special de la Berlin. Nu îmi amintesc numele lui.

Gradul lui era „Regierungs-Rat“. Primul convoi era cam de 1.300-1.400 de prizonieri. Glücks îmi spusese deja la Berlin: „Intenţia este de a transforma Belsenul în lagăr pentru prizonierii bolnavi. Acest lagăr va primi toţi prizonierii şi toţi deţinuţii bolnavi, din toate lagărele de concentrare din Germania de Nord şi Nord-Vest, plus cei care sunt bolnavi dintre prizonierii care lucrează în întreprinderile industriale sau în altele“. El vorbea de Arbeitseinsatzstellen, termen care desemnează prizonierii trimişi să lucreze la ţărani sau în uzine, mine de cărbuni sau cariere şi pentru care fuseseră instalate lagăre speciale în locurile respective. Întreprinderile erau obligate să îi cazeze şi să îi hrănească. Răspunderea administrativă aparţinea lagărului de concentrare respectiv. Glücks a spus  „Un număr considerabil de prizonieri lucrează în întreprinderi industriale, dar sunt bolnavi sau incapabili fizic pentru munca pe care o prestează. Toţi aceşti prizonieri vor fi regrupaţi la Belsen. Ei sunt o povară inutilă pentru întreprinderile în cauză şi trebuie să îi transferăm. Nu vă pot spune pentru moment câţi prizonieri vor merge la Belsen. Acest lucru va fi determinat văzând şi făcând. Regula generală este că orice prizonier absent de la muncă vreme de 10 la 14 zile, va fi transferat la Belsen. Dacă aceşti prizonieri se restabilesc la Belsen, vor merge în alte echipe de muncă sau se vor întoarce la vechile lor posturi, după cum va fi mai simplu. Vă sugerez să mergeţi la Belsen şi să aruncaţi o privire asupra lagărului, pentru a vedea cum vă veţi putea descurca. Dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi reveni la Berlin sau să ne scrieţi“.

Cu aceste cuvinte, conversaţia noastră oficială luă sfârşit. Apoi, Glücks m-a întrebat despre soţie şi copii, la rândul meu m-am interesat de sănătatea familiei lui. De asemenea, l-am întrebat dacă, odată luată comanda la Belsen, puteam să îmi aduc şi familia. Mi-a spus că asta trebuie să o văd singur, la faţa locului. În caz că aş fi găsit o locuinţă convenabilă, nu aveam decât să îi scriu, iar el m-ar fi autorizat să îmi aduc familia. La această conversaţie cu Gruppenführer-ul Glücks nu a asistat nimeni altul. Am arătat instrucţiunile pe care le-am primit şi nu am cerut altele. Nu credeam să am nevoie de altele şi eram pe deplin satisfăcut de ordinele primite. După discuţia cu Glücks am mai vorbit cu trei ofiţeri, pe care îi cunoşteam personal. Aceştia au fost Standartenfüuhrer-ul Maurer (responsabil cu distribuţia prizonierilor în lagăre şi la locurile de muncă), Hauptsturmführer-ul Sommer (care lucra în serviciul lui Maurer) şi Sturmbannführer-ul Burger (care superviza administraţia diferitelor lagăre de concentrare). Conversaţiile cu ei nu au fost de natură profesională. Erau prieteni de-ai mei şi am făcut cum se face, m-am dus în birourile lor să îi salut. Medicul şef era Standartenführer-ul dr. Lolling, ofiţerul responsabil cu sănătatea pe toate lagărele de concentrare. Nu îmi amintesc numele altor oameni. Îmi amintesc acestea patru, fie pentru că ei au vizitat lagărele, fie pentru că am văzut numele lor în scrisorile care veneau de la minister.

M-am dus, deci, la Belsen, unde am fost primit de către Obersturmführer-ul Schaaf, ofiţerul care conducea administraţia. A doua zi dimineaţă, m-am dus la birou şi l-am întâlnit pe Sturmbannführer-ul Haas, comandantul care ştia că vin de la Berlin pentru a prelua direcţia la Belsen. L-am întrebat câţi prizonieri erau în lagăr şi mi-a spus „În mare, cam 15. 000“. Mi-a spus că discuţia în birou nu serveşte prea mult şi mi-a sugerat să facem turul întregului lagăr, cu care ocazie mi-a arătat schimbările şi îmbunătăţirile pe care conta să le facă. Lagărul avea cam un kilometru şi jumătate lungime, şi 300-350 de metri lărgime. Erau cam 60 de barăci, inclusiv cele ale gardienilor şi ale magazinelor. Între 40 şi 45 de barăci erau rezervate prizonierilor, bărbaţi, femei şi copii. Familiile erau autorizate să trăiască împreună, altfel bărbaţii erau separaţi de femei. Şase clădiri în lagărul de bărbaţi, trei în lagărul de familişti şi două în lagărul de femei serveau ca spitale. Lagărul dispunea de un crematoriu. Nu ştiu de ce naţionalitate erau prizonierii, când am sosit, întrucât nu erau niciun fel de dosare sau alte hârtii în lagăr. Îmi era imposibil să ştiu cu ce fel de prizonieri am de-a face, întrucât aceştia fuseseră trimişi la Belsen ca bolnavi şi proveneau din toate lagărele de concentrare ale ţării. Mulţi dintre ei îşi pierduseră mărcile de identificare şi, întrucât, nu erau registre, era absolut imposibil să spui care cine era! Am început să ţin propriile mele registre de prizonieri, dar acestea au fost distruse, conform ordinelor primite de la Berlin, către sfârşitul lui martie. Nu îmi amintesc cine a semnat aceste ordine.

Personalul consta într-o companie de gardă S.S. Comandantul companiei era Hauptscharführer-ul Meyer, de prin părţile Hanovrei. Era de talie mijlocie, cam un metru şi 70 cm, purta ochelari, nu mai avea aproape nici un fir de păr la cei cam 50 de ani ai lui. Mai era Hauptsturmführer-ul Vogler, ofiţerul responsabil cu administraţia, succesorul lui Schaaf, pe care l-am menţionat, care se ocupa cu administraţia în momentul sosirii mele. Ofiţerul secţiei penale era Untersturmführer-ul Frericks. Lagerführer-ul  Obersturmführer Stresse a fost transferat câteva zile după sosirea mea şi vreme de aproape două luni a trebuit să fac toată munca singur, având ca asistent pe subofiţerul Oberscharführer Reddhaser, pe post de Rapportführer. Ofiţerul cu sănătatea era Sturmbannführer-ul Schnabel. Un Hauptscharführer îndeplinea funcţia de dentist. Numele lui era Linsmeier. Nu erau alţi ofiţeri şi nu aveam nici un adjunct.

Erau vreo 60-70 de subofiţeri, dintre care 20 sau 25 în compania de gardă S.S., ceilalţi îndeplinind sarcini administrative. Unul dintre subofiţeri era secretarul ofiţerului însărcinat cu administraţia, Unterscharführer-ul Kuckertz. Un alt subofiţer, cel mai vechi în biroul meu, era Oberscharführerul Hilmer (administraţie). Alţi subofiţeri erau Unterscharführer-ul Lademacher (administraţie), Unterscharführer-ul Wille (tot administraţie) şi Unterscharführer-ul Müller, care se ocupa de magazinele alimentare. Când am luat direcţia la Belsen, eram în total şase ofiţeri, cu mine cu tot. Nu am avut subofiţeri cu vechime. Când am luat direcţia, existau trei femei în cadrul personalului. Pentru moment, nu îmi amintesc numele lor. Când am sosit, rata mortalităţii era de 40 până a 60 de morţi pe săptămână. Când am sosit în lagăr, Lagerführer-ul trebuia să îmi facă un raport şi să îmi spună: „Există atâţia prizonieri, atâţia au murit astăzi, deci au rămas atâţia“. La sosirea mea s-a ţinut un registru cu aceste cifre, apoi ne-am lipsit de el. Acest registru îl primisem de la predecesorul meu. Era ţinut de Lagerführer-ul interimar, în biroul său. Exista, de asemenea, un registru în care se notau efectivele. Lagerführer-ul interimar făcea un apel în fiecare dimineaţă, pentru a număra prizonierii. Cu ocazia acestui apel, fiecare Blocführer dădea numărul de persoane din unitatea sa şi numărul de morţi din ajun şi de peste noapte. Rapportführer-ul nota pe o foaie de hârtie efectivele din fiecare baracă şi făcea adunarea. Acest raport includea numărul de morţi de peste noapte. În fiecare zi, la apel, erau cam 40 de Blocführeri.

În ianuarie, am luat în primire un nou lagăr, vecin cu celălalt, care avea şi el cam 40 sau 50 de barăci noi. Luând în primire acest lagăr nou, nu am primit nici un fel de personal suplimentar. Abia mai târziu, după evacuarea lagărelor din Silezia, împreună cu prizonierii au sosit şi gardienii acestora, ceea ce a dus la creşterea personalului. Nu eram totdeauna prevenit de sosirea convoaielor de prizonieri. De regulă, prizonierii evacuaţi din Silezia soseau fără să ne prevină. Unele convoaie numărau 100 sau 200 de persoane, altele, însă, aveau 1.500, 2.000 sau 2.500 de persoane etc. Aveam rezerve de hrană în lagăr şi, atunci, când sosea un nou convoi de prizonieri, trebuia să iau din aceste rezerve, aşteptând un raport asupra noilor efective, pentru a primi hrană suplimentară, pentru un număr mai mare de deţinuţi. Nu existau livrări regulate de hrană.

Când existau trenuri disponibile, hrana sosea pe calea ferată. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri aveam începând cu luna aceasta, pentru că primisem ordinul să trimit cât mai repede posibil prizonierii la muncă. Prizonierii care soseau compensau numărul celor care plecau la postul lor, cifrele schimbându-se în fiecare zi. Orice prizonier capabil să muncească era trimis într-o grupă de muncă („Arbeitseinsatz“), la o întreprindere industrială. Ceilalţi prizonieri nu lucrau decât în interiorul lagărului, ocupându-se cu întreţinerea acestuia. La 1 decembrie, cînd am luat direcţia, erau cam 15.000 de persoane în lagăr. Aproximativ 200 au murit în decembrie. La 1 ianuarie erau cam 17.000 de persoane în lagăr, 600 dintre acestea au murit în chiar cursul lunii ianuarie. La 1 februarie erau 22.000 de prizonieri în lagăr. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri au fost după 15 februarie. Nu se mai ţineau registre pentru că era complet imposibil din cauza convoaielor caare soseau neîncetat din Silezia, unde se evacuau lagărele. Apoi, cum am mai spus, registrele pe care le-am ţinut au fost distruse în martie. Nu cunosc numărul de morţi din această etapă, dar condiţiile s-au degradat fără încetare între 15 februarie şi 15 aprilie, când au sosit Aliaţii. În această vreme, am inspectat zilnic lagărul şi cunosc perfect condiţiile şi numărul mare de oameni care mureau. În lunile februarie, martie şi aprilie, rata mortalităţii a urcat până a 400 şi chiar 500 de morţi pe zi. Această cifră este cauzată de faptul că oamenii sănătoşi erau trimişi la muncă, iar în lagăr rămâneau numai bolnavii şi muribunzii. Şeful de gară mă anunţa că un convoi a sosit, iar eu trebuia să îl iau în primire. Gardienii verificau convoaiele notând numerele matricole, nu numele prizonierilor. Cam de două ori pe săptămână luam hrană din depozitele locale şi semnalam aceasta la Berlin, dând cifrele înregistrate de gardieni şi verificând oamenii care intrau în lagăr.

Toţi prizonierii primeau trei mese pe zi. Nu pot spune care era raţia zilnică, întrucât aceasta depindea de depozitul de hrană şi era standardizată. Nu m-am dus niciodată să verific raţiile în depozit, dar am luat măsuri ca toţi prizonierii să primească un litru de supă de legume la masa principală, cafea şi pâine dimineaţa, dacă era, seara la fel, cafea şi pâine, dacă era, cu brânză sau cârnaţi. Dacă prizonierii ar fi muncit, acest regim ar fi fost insuficient pentru a-i menţine în viaţă. Întrucât, însă, nu munceau, cred că era suficient pentru a-i păstra în viaţă. Consideram că ar putea suporta acest regim vreme de aproximativ şase săptămâni şi speram ca la capătul acestora să primesc mai multă hrană. În acea vreme, raţiile de care vorbesc erau norma comună a tuturor lagărelor de concentrare. Punctul cel mai dificil în această deteriorare era pâinea, care a lipsit de mai multe ori vreme de două sau trei zile. Mi-a fost absolut imposibil să găsesc suficientă pâine pentru numărul de prizonieri din lagăr. La început, pâinea era furnizată de brutăriile din Belsen.  Apoi, erau atâţia prizonieri că brutăriile locale nu puteau furniza cantitatea necesară de pâine. Am trimis camioane la Hanovra şi în alte localităţi, pentru a aduce pâine, Nici aşa, însă, nu am reuşit să procur măcar jumătate din pâinea necesară, pentru a furniza prizonierilor o raţie normală. Cu excepţia pâinii, raţiile nu au fost niciodată diminuate. Se folosea făină în locul pâinii, făceam din ea mâncare. S-a dovedit că dacă am fi făcut pâine, din această făină, mortalitatea nu ar fi fost aşa de mare. Am fost la depozitul din Celle, apoi la autorităţile superioare din Hanovra. Le-am descris ce era pe cale să se producă a Belsen. Le-am spus clar că de se va produce o catastrofă îi voi considera vinovaţi şi voi anunţa acest lucru. Nu îmi mai amintesc pe cine am văzut în aceste două locuri. În această chestiune nu m-am adresat Berlinului, întrucât cei de acolo nu m-ar fi putut ajuta în nici un fel. Era o afacere care nu se putea regla decât cu oamenii din aprovizionare, de la Celle sau Hanovra. Vizitele mele la depozite s-au soldat, puţin mai târziu, cu livrări suplimentare de cartofi şi de napi.

Îmi amintesc foarte bine de un caz de canibalism. Mi s-a raportat că un prizonier a intrat în morgă şi mânca bucăţele dintr-un corp. Am pus santinele de noapte în apropierea corpurilor, care au arestat un prizonier care încerca să se apropie. Arestatul s-a spânzurat, însă, înainte de a-l putea interoga a doua zi dimineaţa. Nu pot spune dacă au mai fost şi alte cazuri de canibalism. Începând din acest moment am pus pază de noapte a morgă. Această pază, însă, era compusă tot din prizonieri. Mi-am zis că prizonierii vor păzi corpurile contra altor prizonieri. Au făcut-o cu adevărat? Nu ştiu nimic. Morga nu era totdeauna în aceeaşi baracă, pentru că populaţia de prizonieri varia enorm. Trebuia să deplasez morga tot timpul, deci clădirea în care se găsea nu putea fi mereu aceeaşi. După ce morga era schimbată, prizonierii curăţau locul şi îl foloseau pentru locuit chiar de a doua zi.

Doctorul lagărului fiind bolnav, către mijlocul lui februarie a fost înlocuit de către dr. Klein. Către 1 martie a sosit un alt ofiţer cu sănătatea, Hauptsturmführer-ul Horstmann. Două zile înainte de sosirea aliaţilor, Horstmann a plecat cu trupa şi a rămas numai doctorul Klein. În afară de aceştia doi (Klein şi Horstmann), nu era alt medic S.S. în lagăr. La sfârşitul lui ianuarie, dr. Lolling, din ministerul de la Berlin, a sosit în inspecţie. I-am semnalat că, dacă aşa cum mi se spusese la Berlin, Belsenul trebuia să devină un lagăr pentru bolnavi, mi-ar trebui mai mulţi medici. Mi-a spus că pe moment nu are medici disponibili şi că îmi va trimite de îndată ce va avea. Doctorul Lolling a inspectat lagărul şi s-a pus la curent cu condiţiile din momentul inspecţiei sale. A petrecut o zi întreagă circulând în lagăr cu dr. Schnabel. A inspectat tot. Dr Lolling a făcut o listă cu furniturile medicale necesare şi a promis că va supraveghea trimiterea acestora. Deşi eram comandant, nu cunoşteam nimic în materie de aprovizionare şi stocaj de echipament medical. Toate acestea le lăsasem pe seama ofiţerilor cu sănătatea. Totul trebuia cerut direct la Berlin (serviciul dr. Lolling). Cât timp am fost la Belsen, au avut loc 15 sau 20 de tentative de evadare. Câţiva prizonieri au fost ucişi în timpul acestor tentative. Nu ştiu exact câţi. Către sfârşitul lui decembrie, un ordin de la Berlin a interzis orice pedepse corporale. Din acel moment, nu s-a mai aplicat nici un fel de pedeapsă corporală. Între 20 şi 28 februarie, ofiţerul cu sănătatea mi-a adus la cunoştinţă că febra eruptivă (tifosul) a izbucnit în lagăr. Acest lucru a fost confirmat de către Institutul bacteriologic din Hanovra. Am închis deci lagărul şi am trimis un raport la Berlin. Răspunsul Berlinului a fost că trebuie să menţin lagărul deschis şi să primesc convoaiele care soseau din Est, indiferent de febră. Între 1 şi 10 martie am scris la Berlin un al doilea raport complet asupra condiţiilor care domneau în lagăr. Aceste două cazuri au fost singurele ocazii când mi-am permis critici şi chiar avertismente la adresa autorităţilor superioare. Aceste două scrisori au fost adresate la Verwaltungsgruppe B la Berlin. Nu m-am dus eu însumi întrucât asta mi-ar fi luat trei sau patru zile, în care timp nu era nimeni să mă înlocuiască.

Pe cât îmi aduc aminte, către 20 martie, Gruppenführer-ul Pohl a inspectat lagărul Belsen. A venit cu încă un ofiţer. L-am condus pe Pohl prin tot lagărul şi i-am arătat ceea ce se petrecea. Nu venise din cauza scrisorii trimise de mine, ci în inspecţie de rutină, „pentru a arunca o privire asupra lagărului“. Nu pot spune dacă am vorbit despre scrisoarea pe care o trimisesem biroului central de la Berlin. I-am arătat în ce condiţii eram şi a zis că trebuie făcut ceva. Prima măsură pe care mi-a sugerat-o a fost de a închide lagărul şi de a nu mai admite pe nimeni.

Pentru a face faţă situaţiei, i-am sugerat lui Pohl două măsuri: (a) nici un convoi nu mai trebuia admis şi (b) schimbul jidanilor din lagăr trebuie făcut imediat. Rezultatul a fost că el a dictat din biroul meu o scrisoare pentru Berlin, spunând că schimbul de prizonieri jidani trebuie să se facă imediat. În final, acest schimb s-a făcut în ultimele zile din martie. Nu ştiu cu cine au fost schimbaţi aceşti prizonieri, dar ei au plecat din Belsen către Theresienstadt. Aproximativ 6.000 sau 7.000 de persoane au fost trimise pentru a fi schimbate (trei trenuri). Cei 6.000 sau 7.000 constituiau numărul total de prizonieri jidani pentru schimb. Au fost transportaţi cu trei trenuri, fiecare de 45 sau 50 de vagoane.

Aveam ordin de a face trei expediţii, în trei zile diferite. Pentru fiecare tren am detaşat un număr de gardieni, nu mai ştiu câţi, sub conducerea unui subofiţer, probabil un Scharführer, dar nu îmi mai amintesc. Ajungând la destinaţie, nu ştiu cui trebuiau să-şi facă raportul lor, cei trei subofiţeri. Tot ce ştiu este că am trimis cele trei garnituri. Nu i-am mai văzut niciodată pe subofiţerii trimişi acolo (cu aceste trenuri). I-am precizat lui Pohl că aş vrea mai multe paturi şi pături. A fost de acord că în această chestiune ca şi în altele este nevoie de un ajutor imediat. Medicul şi ofiţerul responsabil cu administraţia au vorbit şi ei cu Pohl. Ofiţerul cu administraţia a subliniat greutăţile întâmpinate în procurarea hranei, iar medicul era relativ mulţumit întrucât primise un nou transport de produse medicale. Pohl a rămas pe postul său la Berlin vreme de aproape doi ani, Glücks a rămas, însă, mult mai mult, fiind acolo încă de pe timpul lui Eike. Acesta a fost trimis pe frontul de Vest, apoi pe cel de Est, unde a fost ucis. Nu am cunoscut naţionalitatea niciunui prizonier la Belsen, întrucât aceştia nu erau însoţiţi de nici un fel de acte, iar apelul se făcea după numerele matricole. Nu pot deci să spun dacă aveam britanici printre prizonieri, dar este posibil să fi avut. Nu am auzit niciodată de un prizonier numit Keith Meyer, supus britanic.

Personalul feminin a crescut în aceleaşi proporţii cu cel masculin, căci gardienele soseau cu convoaiele de femei din Est. Toate femeile din lagăr erau sub comanda mea, la fel toţi bărbaţii. Când au sosit Aliaţii, aveam cam 20 sau 22 de gardiene şi aproximativ 26.000 de prizoniere. Dacă nu cumva primeam vreo plângere din partea vreunei prizoniere, nu aveam nici un mijloc de a aprecia modul în care gardienele tratau prizonierele, dar aveam toată încrederea în ele. Singura critică pe care le-aş pute-o face este că erau prea familiare cu prizonierele. Aceeaşi încredere aveam şi în gardieni. Erau sută la sută corecţi, niciodată nu am primit o plângere din partea prizonierilor. În februarie sau martie, Oberaufsherin Volkenrath a sosit pentru a lua conducerea tuturor gardienelor. Am avut toată încrederea în ea.

Lagărul dispunea de un crematoriu şi câtă vreme am avut cocs, cadavrele au fost incinerate. Când nu am mai avut cocs, le-am înhumat în gropi comune. Nu am văzut reprezentanţi ai Crucii Roşii în nici unul din lagărele pe unde am fost. Nu pot să spun de ce. Dacă un reprezentant al Crucii Roşii s-ar fi prezentat, aş fi telefonat la Berlin, pentru a întreba dacă are permisiunea să intre în lagăr, căci nimeni nu putea pătrunde într-un lagăr fără voie din partea Berlinului. Nu pot spune care ar fi fost răspunsul.

În lagărele de concentrare pe unde am trecut, nu erau ordine fixe, de la Berlin, cu privire la (a) spaţiul individual rezervat prizonierilor, (b) sistemul sanitar, sau (c) condiţiile de muncă. Acestea erau lăsate complet la discreţia comandantului. Nu îmi amintesc de un ordin fix sau de instrucţiuni din Berlin, decât pentru vizitatorii din lagăr şi pentru pedepse. În orice alt domeniu, comandantul acţiona cum credea de cuviinţă. Când lagărul din Belsen a fost, în final, cucerit de către Aliaţi, eram ferm convins că făcusem tot ce se putea face, în împrejurările respective, pentru îmbunătăţirea condiţiilor din lagăr.

A doua declaraţie a lui Josef Kramer

1. În mai 1944, am cedat comandamentul din Struthof-Natzweiler Sturmbannführer-ului Hartjenstein. La acea epocă, Buck comanda de aproape un an la Schirmek, dar nu exista relaţie oficială între Schirmek şi Struthof. În vremea mea, la statul meu major din Struthof aveam ataşat un ofiţer Wochner, trimis de Gestapoul din Stutgart. Conform decupajului pe districte, Struthof trebuia să ţină de Strasbourg. Fapt este că Gestapoul din Strasbourg depindea de cel din Stuttgart.

2. Referitor la ordinele primite de a gaza anumite femei şi de a le trimite, apoi, la Universitatea din Strasbourg, în mărturia mea sub jurământ, prestată în faţa comandantului Jadin, din armata franceză, dau următoarele detalii: ordinele primite erau scrise şi semnate pentru Reichsführerul Himmler, prin delegaţie, de către Gruppenführer-ul Glücks. Pe cât îmi aduc aminte, ele spuneau că un transport special avea să sosească din Auschwitz, cei din convoi trebuiau ucişi, iar corpurile lor trimise profesorului Hirt, la Strasbourg. Ordinele spuneau că trebuie să iau legătura cu Hirt, pentru clarificarea procedeului uciderii. Am făcut asta, iar Hirt mi-a dat un flacon [conteiner] de cristale de gaz cu instrucţiuni privind modul de întrebuinţare. La Struthof, nu exista o cameră de gazare conformă, dar el mi-a arătat cum ne putem servi de o cameră obişnuită pentru asta. Nu ştiu nimic în plus despre relaţiile altor profesori cu Hirt, dar ştiu că în unul din departamente era un profesor Bickerbach.

3. Prima dată când am văzut o adevărată cameră de gazare a fost la Auschwitz. Era ataşată la crematoriu. Clădirea completă cuprindea crematoriul, iar camera de gazare era situată în lagărul numărul II (Birkenau), unde comandam eu. Cu prilejul primei mele inspecţii, am vizitat clădirea trei zile după sosirea mea, dar în primele opt zile, cât am stat acolo, ea nu a funcţionat. După opt zile sosi primul convoi, din care s-au selecţionat victimele pentru camera de gazare. În acelaşi moment am primit un ordin scris de la Höss, care comanda peste întregul Auschwitz, zicând că, deşi, camera de gazare şi crematoriul sunt situate în partea mea de lagăr, nu aveam asupra lor nici un drept, nici măcar de a le privi. De fapt, ordinele cu privire la camera de gazare erau totdeauna date de Höss şi sunt convins că el însuşi primea ordine de la Berlin. Cred că dacă aş fi fost în poziţia lui Höss şi aş fi primit astfel de ordine, le-aş fi executat, pentru că, dacă aş fi protestat, atunci singurul rezultat ar fi fost că aş fi ajuns prizonier eu însumi. Sentimentele mele cu privire la ordinele privind camera de gazare constau într-o uşoară surpriză şi mă întrebam dacă un astfel de act era cu adevărat just.

4. În legătură cu condiţiile de la Belsen, spun încă o dată că am făcut tot ceea ce am putut pentru a le remedia. Cât priveşte hrana, în martie şi aprilie 1945 prizonierii au primit toată raţia la care aveau dreptul. După mine, această raţie era perfect suficientă pentru un prizonier sănătos; de la jumătatea lui februarie, însă, bolnavii au început să sosească şi m-am gândit că le-ar trebui mai multă hrană. Am însărcinat pe subofiţerul cu aprovizionarea, Unterscharführer-ul Müller, să meargă la depozitele din Celle şi Hanovra, dar i s-a spus că nu i se poate da nimic în plus, pentru că primeam deja tot ceea ce ni se cuvenea. Practic, însă, am reuşit să obţin un pic de hrană din magazinele Wehrmacht, de la Belsen. Era, însă, inutil să le cer mai mult, întrucât nu ele erau centrul meu de aprovizionare regulată şi autorizată.

5. În ceea ce priveşte cazarea, când a sosit ordinul să primesc 30.000 de persoane în plus, la începutul lui aprilie, într-un moment în care lagărul era deja arhiplin, am apelat la generalul-locotenent Beineburg, de la Kommandantur(a) lagărului Wehrmacht din Belsen, care mi-a permis să cazez 15.000 de persoane în cazărmile lagărului. El a trebuit să obţină prin telefon permisiunea de a face asta. Nu am cerut ajutorul generalului pentru a obţine mâncare sau a rezolva alte dificultăţi, pentru că ştiam că el nu era în măsură să mă ajute, neavând puterea necesară pentru asta. În plus, cred că nimeni în Germania nu ar fi putut ameliora raţiile prizonierilor din lagăr, întrucât nu cred că exista hrană disponibilă. Sunt foarte surprins să aud că stocuri suficiente de hrană ar fi existat în lagărul Wehrmacht. Totuşi, continui să cred că un apel la general pentru hrană ar fi fost inutil.

6. Mi s-a spus că unii dintre membrii S.S. ai echipei mele s-au făcut vinovaţi de brutalităţi şi tratament inuman faţă de prizonieri. Îmi este foarte dificil să cred asta, întrucât aveam încredere absolută în ei. Din câte ştiu, niciodată nu au comis vreo greşeală în ceea ce priveşte prizonierii. Mă consider răspunzător pentru conduita lor şi nu cred că vreunul dintre ei ar fi trecut peste ordinele mele interzicând orice brutalitate şi tratament abuziv.

7. Câteva zile înainte de sosirea britanicilor, trupele ungureşti au ocupat poziţiile de apărare din jurul perimetrului lagărului. Recunosc că în această vreme au fost mai multe focuri de armă decât de obicei, când Wehrmachtul asigura paza. Îmi amintesc de incidentul din 15 aprilie 1945, către sfârşitul după-amiezii, când am mers cu ofiţerii britanici în careul cartofilor şi mi s-a dat ordin să retrag din acest careu cadavrul unui prizonier. Cred că acest om a fost ucis pe nedrept şi nu mă îndoiesc că vina este fie a Wehrmachtului, fie a maghiarilor.

8. Standul de tir vizibil în unghiul nord-vest al lagărului meu a fost utilizat regulat de către Wehrmacht, de două sau de trei ori pe săptămână^a.

NOTE

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 439-465. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (45)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 SUPLIMENT A

Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“

Comunicare din septembrie 1979, în cadrul Primei Conferinţe

Internaţionale la Institute for Historical Review, California

Unii dintre dumneavoastră s-au obişnuit probabil să mă audă vorbind despre Inşelătoria secolului al XX-lea, titlul cărţii mele despre legenda exterminării a milioane de jidani, de către Germania naţional-socialistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În general se vorbeşte de şase milioane. Cu diverse ocazii, întâlnind grupuri interesate de această chestiune, le-am făcut un rezumat oral al argumentelor expuse în cartea mea. Astăzi, însă, abordez un subiect diferit. Nu mă voi ocupa de înşelătorie ca atare, ci de controversa internaţională din jurul ei. Fac această alegere din diverse motive. Cel mai evident dintre ele este că mă găsesc în faţa unui auditoriu informat, cunoscător al literaturii englezeşti pe această temă. Nu voi repeta cele afirmate de această literatură, iar profesorul Faurisson ne va prezenta unele aspecte ale înşelătoriei, despre care probabil încă nu aţi auzit. Un alt subiect, pe care unii dintre noi îl cunosc mai puţin bine, este dezvoltarea controversei holocaustice la nivel internaţional. Practic, mulţi americani „bine informaţi“ nu ştiu nimic despre răsunătoarea controversă holocaustică, limitându-se la cele spuse de presa americană despre cele ce se petrec în lume. Presa aceasta lasă, însă, impresia că eu sunt singurul pământean care contestă alegaţiile fabulaţiei exterminării.

Examenul controversei holocaustice la scară internaţională ne va învăţa multe lucruri. Mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre motivele pentru care examinez controversa din jurul înşelătoriei, nu înşelătoria ca atare.

 Un subiect simplu

Una dintre dilemele mele este că scriind o carte despre înşelătorie, fără să vreau am sugerat ceva, căci există un punct important asupra căruia ar fi trebuit să insist. Am scris despre asta, fără să insist, însă, suficient:

„Există numeroase argumente în sprijinul tezei mele, iar unele sunt atât de simple încât îl pot surprinde pe cititor. Cel mai simplu motiv pentru a fi sceptic în ceea ce priveşte alegaţiile exterminaţioniste este că la sfârşitul războiului cei, chipurile, exterminaţi erau bine mersi printre noi“.

Dilema pe care vreau să o schiţez este rezumată de proverbul vorbă multă, sărăcia omului ! După atâta vorbă pe acest subiect, unii au impresia că avem de-a face cu ceva foarte complicat. De aceea, o spun categoric: vorba multă nu provine din faptul că subiectul ar fi complicat, ci din deformarea opiniei publice prin deceniile de spălare a creierelor, prin minciuna răspândită de şcoli şi universităţi, de pălăvrăgeala sistematică a mijloacelor de „(dez)informare“, consecinţa fiind că intelectualii, mai ales, au ajuns în situaţia măgarului lui Buridan. Neputându-se decide între adevărul istoric şi păstrarea privilegiilor nemeritate, intelectualii sunt în situaţia măgarului, care riscă să moară neştiind ce să aleagă între căldarea cu apă şi snopul de fân. Pe fondul social al încăpăţânării demne de stimatul ecvideu, se înţelege senzaţia de terapie neobişnuită şi complicată, resimţită de tovarăşii universitari şi chiar de academicienii plini. De cei corespondenţi nu mai vorbim, căci aceştia dacă nu citesc, măcar ştiu să scrie, pe cât se spune. Este foarte important ca grupul sau comunitatea istoricilor revizionişti să nu piardă din vedere că subiectul este cât se poate de simplu. Numai anestezia culturală, prin care trece omenirea, a impus necesitatea eforturilor şi sacrificiilor revizionismului istoric. Pentru a demasca înşelătoria avem nevoie de câteva elemente. Iată punctele principale.

Germania nazistă i-a ales pe jidani ca obiect al unei persecuţii speciale. Mulţi dintre aceştia fură privaţi de bunurile lor, rechiziţionaţi pentru muncă sau deportaţi pe timpul războiului. Documentele germane nu spun nimic despre exterminare. Expresia „soluţie finală“ (Endlösung) însemna expulzarea jidanilor din Europa, iar deportările către Est au fost o primă etapă în vederea realizării acestui obiectiv.

Documentele publicate de Crucea Roşie internaţională şi de Vatican nu se acordă cu alegaţiile despre exterminări. Papa Pius al XII-lea este adesea criticat pentru că nu s-a pronunţat contra exterminării jidanilor.

Din cauza condiţiilor generale ale războiului şi a măsurilor luate de nemţi contra jidănimii (de exemplu suprapopularea ghetourilor), un mare număr de jidani au pierit, fără să se poată, însă, vorbi de o cifră comparabilă cu faimoasele „şase milioane“.

Statisticile demografice publicate sunt aberante, mai ales pentru că jidanii din Europa de Est, de exemplu cele două sau trei milioane de jidani polonezi¹ sau cei din Statele Unite, nu au fost număraţi corect. Exact în momentul în care un mare număr de jidani a pătruns în Statele Unite, recensămintele americane nu au pus întrebarea şi nu au prevăzut categoria de „jidan“ în registrele oficiale. La prima vedere poate să apară faptul că un număr important de jidani au dispărut din regiunile unde locuiau înainte de război. Explicaţia, însă, poate fi găsită în migraţiile masive şi bine atestate, efectuate de jidani, după război, în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări, ca şi în faptul că unii au rămas „cuminţi“ în Uniunea Sovietică, acolo unde germanii îi instalaseră, fapt atestat de documentele germane.

Dovada alegaţiilor exterminării depinde în mod decisiv de procese, ca cel de la Nürnberg, desfăşurate în faţa unor tribunale care, din motive politice, erau obligate să accepte aceste poveşti ca adevăruri apriorice. De aceea, pentru numeroşi acuzaţi, singura strategie de apărare posibilă părea a fi nu negarea exterminărilor, ci numai negarea implicării personale, cazurile Ernst Kaltenbrunner şi Adolf Eichmann, de exemplu.

Scenele oribile descoperite în lagărele de concentrare în 1945 au fost rezultatul prăbuşirii totale, nu numai politice şi militare, ci şi a industriei şi a transporturilor germane, a tuturor măsurilor profilactice luate de germani contra bolilor, mai ales tifosul, care a bântuit toate lagărele germane în timpul războiului. Măsurile preventive germane cuprindeau duşuri regulate, folosirea considerabilă şi periodică a insecticidelor, de exemplu Zyklon B, pentru dezinfecţia clădirilor, hainelor, uneltelor etc.

Din cauza războiului, deţinuţii din lagărele de concentrare reprezentau o importantă sursă de mână de lucru pentru economia germană, mortalitatea ridicată din lagăre fiind considerată catastrofală³ de către germani. Din cauza acestei mortalităţi, aproximativ 350.000 sau poate 400.000 de deţinuţi au murit în lagărele germane în timpul războiului, jidanii constituind o minoritate².

Toate lagărele de concentrare dispuneau de crematorii pentru incinerarea cadavrelor celor morţi. Afară de publicaţiile avide de senzațional, nimeni nu mai pretinde că lagărele situate pe pământul german au fost „lagăre de exterminare“. Pretinsele „lagăre de exterminare“ ar fi fost, toate, în Polonia, fiind ocupate de către ruşi, după ce nemţii le-au evacuat în bună ordine. La venirea lor, ruşii nu au descoperit nici o dovadă de exterminări, nici un spectacol oribil, comparabil celor descoperite mai târziu de anglo-americani.

„Camerele de gazare“ sunt imaginare. Tot ceea ce pot face partizanii născocirii, pentru a le dovedi existenţa, este să pretindă că substanţa chimică numită Zyklon B îndeplinea un dublu rol, exterminând la fel de bine jidanii şi puricii, în „camere de gazare“ improvizate din orice sală de duşuri sau încăpere obişnuită. O altă tactică este întreţinerea confuziei cu privire la ceea ce este un „cuptor cu gaz“. Toate crematoriile din lume sunt „cuptoare cu gaz“. Aceasta este structura de bază a mistificării.

De ce o mistificare?

Ţin să fac o remarcă privind titlul pe care l-am ales pentru cartea mea. În cursul controversei, unul dintre punctele care au provocat dezacordul multora, inclusiv al cititorilor favorabili cărţii mele, a fost termenul de „înşelătorie“ (hoax) pentru a desemna fabulaţia general admisă. Unii susţineau că oricare ar fi realitatea fabulaţiei, acest termen nu este potrivit situaţiei, pentru că banalizează subiectul. Aceştia considerau că un termen care banalizează subiectul nu poate fi folosit pentru o născocire de proporţiile „Holocaustului“. Ar fi ca şi cum am califica de cântecel oratoriul Mesia, al lui Händel.

Am ales deliberat titlul de „Înşelătorie“ şi sunt convins că a fost o alegere fericită, întrucât este vorba de o pungăşie banală. Termenul „înşelătorie“ sugerează ceva grosolan şi fără de valoare, adică exact ceea ce vreau să sugerez. Termenul de „mit“, deşi exact, ba chiar utilizat uneori de mine, nu exprimă acest aspect important al naturii dovezilor pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste.

Sentimentul de jenă pe care îl încercăm în faţa termenului de „înşelătorie“ nu face decât să reflecte natura iluziei în care se complace majoritatea oamenilor, cu privire la acest subiect. Nu cu mult timp în urmă, unii dintre cei care vor lua cuvântul aici, de exemplu profesorul Faurisson sau eu însumi, împărtăşeam nu numai credinţa populară în adevărul fabulaţiei, ci şi impresia generală că acest adevăr este indiscutabil, „la fel de întemeiat ca Marea Piramidă“, după cum am scris. De la o vreme am făcut, însă, unele cercetări şi am descoperit că, în ciuda aparenţei de granit, fabulaţia se sprijină pe picioare de lut. Întrevăzute în documentaţia istorică, picioarele de lut au reţinut atenţia istoricilor revizionişti. Lucrul acesta înseamnă o mare diferenţă sau distanţă psihologică între istoricii revizionişti şi alţi oameni, chiar foarte inteligenţi. Atenţia concentrată pe picioarele de lut ale scornelii îi face uneori pe istoricii revizionişti un fel de cruciaţi, de combatanţi pentru adevărul istoric. Cei care nu văd picioarele de lut ale minciunii nu pot avea gradul de certitudine al istoricilor revizionişti. Contrastul între aparenta demnitate a legendei şi trista realitate a minciunilor grosolane, demne de tot dispreţul, este punctul central care trebuie pus în evidenţă, subliniat şi dezvoltat în cadrul reorientării psihologice a oamenilor pe care vrem să îi informăm. Odată această reorientare psihologică îndeplinită, restul este rutină. Şocul provocat de cuvântul „înşelătorie“ este etapa iniţială a acestei reorientări.

O problemă de societate

Un alt motiv pentru care doresc să insist asupra controversei exterminaţioniste este că ea reprezintă o problemă distinctă. Pe de o parte există o problemă de istorie, pe de altă parte este vorba de statutul fabulaţiei în cadrul societăţii. Despre această problemă voi vorbi astăzi. Problema istorică este relativ simplă în comparaţie cu statutul născocirii în societate. Altfel spus, înţeleg mai puţin bine locul înşelătoriei holocaustice în societate, decât înşelătoria în ea însăşi. Două aspecte sunt evidente. Pe de o parte, suntem în faţa unei isterii provocată de mijloacele de „informare“. Pe de altă parte, interesele politice în joc nu au dispărut, cum au dispărut, de exemplu, cele ale Primului Război Mondial. Aceste interese politice sunt la fel de contemporane ca titlurile pe prima pagină ale ziarelor de mâine, statul Israel are şi va avea fără încetare probleme, câtă vreme va exista acest stat jidănesc.

Această stare de fapt a pus cercetarea istorică într-o situaţie dificilă, de care ne putem da seama mai bine după felul în care se efectuează, de regulă, difuzarea cunoaşterii în ştiinţele exacte, unde avem aproape totdeauna de-a face cu specialişti calificaţi, care deţin competenţele profesionale necesare divulgării noilor cunoştinţe. Cunoştinţele noi sunt comunicate mai întâi colegilor, în limbajul mai mult sau mai puţin esoteric al specialităţii respective. După un anumit timp, noile cunoştinţe se răspândesc în toată societatea, termenii în care ele au fost descrise iniţial trecând printr-un proces gradual de simplificare şi vulgarizare.

Este clar că aşa ceva nu s-a produs în ceea ce priveşte ştiinţa nouă numită „Holocaust“, care se predă deja prin şcoli şi universităţi. Cel care nu este specialist, dar a văzut „picioarele de lut“ ale înşelătoriei, nu va găsi în revistele savante un răspuns la întrebările cele mai urgente şi mai elementare, pentru că împrejurările sau condiţiile sociale şi politice au băgat frica în lumea universitară şi academică. În principal, este vorba de amnezia culturală evocată mai sus. Nu este vorba de faptul că istoricii ar fi răspuns greşit la anumite întrebări. Problema constă în aceea că nu au îndrăznit să-şi pună întrebările pe care trebuiau să şi le pună şi care frământă foarte mulţi oameni. Numărul celor relativ străini profesiunii istorice, dar care îşi pun problema „Holocaustului“ este din ce în ce mai mare. O astfel de situaţie este inimaginabilă în fizică sau matematică.

Putem înţelege fenomenul curios, care tulbură pe unii, că problema „Holocaustului“ a devenit un domeniu dominat de nespecialişti. Deşi această constatare nu este şi nu poate fi exactă pe deplin, cei ce au tras concluziile evidente din descoperirea „picioarelor de lut“ ale înşelătoriei şi care le-au făcut publice, nu sunt istorici de formaţie. De exemplu, eu sunt inginer. Recunosc, însă, că situaţia este regretabilă. Ea ar fi, însă, şi mai regretabilă dacă nimeni nu şi-ar pune întrebări în legătură cu pretinsul „Holocaust“. Cei care îşi pun astfel de întrebări pot şi trebuie să găsească în aceasta satisfacţia de a fi păstrat vitalitatea cultural-spirituală specifică lui homo sapiens, în ciuda gravei amnezii, a carenţelor istoricilor şi a altor categorii de intelectuali buridanizaţi.

Un alt aspect al chestiunii: căile normale de circulaţie a cunoştinţelor fiind condamnate sau interzise, locul lor a fost luat de publicaţii de orientări ideologice speciale, care au contribuit enorm la difuzarea tezelor revizioniste privind soluţia finală. Spotlight în Statele Unite şi National Zeitung în Germania sunt săptămânale fără pretenţii universitare, cărora mulţi omeni le sunt recunoscători pentru perseverenţa, profesionalismul şi curajul de care au dat dovadă, fără să fie recunoscuţi oficial. Aceste publicaţii şi altele, în diferite ţări, sunt foarte citite, exercitând o influenţă tot mai mare, inclusiv asupra istoricilor profesionişti, cărora le este din ce în ce mai greu să se eschiveze de la a-şi face datoria de istorici, pentru care sunt plătiţi.

Aceste publicaţii informează marele public, iar noi ar trebui să ne punem problema nevoilor revizionismului istoric. S-ar putea ca unii să mă înţeleagă greşit, în sensul că observaţiile mele ar viza rezervarea acestor probleme numai publicaţiilor savante, pentru a nu plictisi marele public cu ele. O astfel de idee este, însă, departe de mine, deşi cred că trebuie stabilită o distincţie între chestiunile tratate de către universitari şi cele tratate în presa populară.

Marele public nu este apt să trateze convenabil aceste lucruri. Pentru el ar trebui să pregătim ceva compatibil cu adevărul istoric şi starea cercetării ştiinţifice, într-un moment sau altul. Ar fi util să distingem între o concepţie populară acceptabilă şi una inacceptabilă. De exemplu, ar fi inacceptabil să lăsăm oamenii să creadă că pământul este pătrat. Practic, ideea rotunjimii planetei noastre ar fi suficientă, lăsând specialiştilor misiunea studierii variaţiilor majore sau minore ale sfericităţii pământului.

Situaţia este comparabilă cu privire la „Holocaust“. Publicaţiile care difuzează rezultatele cercetării istoricilor revizioniști au făcut o muncă satisfăcătoare, exersând, în ciuda represiunii, o binevenită presiune asupra istoricilor profesionişti care preferă să evite subiectul.

Evoluţia controversei

Înainte de începutul anilor ’70, cei care au emis îndoieli privind adevărul scornelii Holocaustului au fost relativ puţin numeroşi. Lucrări mai importante au fost cele ale lui Rassinier, fost deţinut la Buchenwald şi Dora, membru al Mişcării franceze de Rezistenţă contra germanilor, decedat în 1967. Întrucât nu exista decât un interes restrâns pentru acest subiect, traducerea lucrărilor lui Rassinier nu s-a făcut decât în ultimii ani.

Către 1972 sau 1973, s-a produs un fapt aparent misterios, care, iniţial, a trecut aproape neobservat. Este vorba de un anumit număr de oameni, din diferite ţări, care, aproape simultan şi fără ca nimeni dintre ei să cunoască existenţa celorlalţi, s-au pus dintr-o dată să conteste fabulaţia holocaustică şi să îşi publice lucrările. Broşura lui Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, cu o introducere de Manfred Roeder, se sprijinea pe amintirile autorului, care trăise nu departe de Auschwitz. Ea a fost publicată în Germania, în 1973. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich în revista lunară Nation Europa. Ca şi Christophersen, Stäglich se sprijinea pe propriile lui amintiri de război, când a fost trimis la Auschwitz. Tot în 1973 a apărut broşura The Six Million Swindle (Escrocheria celor şase milioane), a lui Austin J. App. În primăvara lui 1974, apare în Anglia broşura lui Richard Harwood, Did Six Million Realy Die? (Au murit într-adevăr şase milioane?). Ceva mai târziu, în acelaşi an, o scrisoare a profesorului Faurisson a pus Sorbona în efervescenţă. Englezul Harwood, francezul Faurisson, Stäglich, Christophersen şi eu însumi cercetam, în 1973, sau chiar mai devreme, acelaşi subiect istoric. Personal, am început cercetarea istorică în 1972, iar cartea a fost publicată patru ani mai târziu în Anglia (1976). Anul următor s-a publicat traducerea germană.

În expunerea mea, nu am citat toate publicaţiile care ne interesează, dar nu trebuie trasă vreo concluzie privind valoarea lor, din faptul că unele figurează în lista mea, iar altele nu. Nu intenţionez să furnizez o bibliografie sau o critică. Doresc numai să discutăm despre evoluţia controversei.

Ceea ce s-a petrecut la începutul şi la mijlocul anilor ’70 a declanşat unele reacţii şi o controversă care nu dă semne de acalmie. În Germania, Roeder a fost condamnat pentru introducerea sa la broşura lui Christophersen³, iar lui Stäglich i s-a redus pensia cu 20 la sută, vreme de cinci ani, prin sentinţă judecătorească⁴. Actele oficiale de cenzură nu au intimidat autorii amintiţi. Broşura lui Christophersen a fost reeditată cu o nouă introducere, a lui Stäglich în locul lui Roeder. Apoi, Stäglich a publicat excelenta lui lucrare Der Auschwitz Mythos şi încă o carte, ceva mai scurtă, în colaborare cu Udo Walendy. Pretinsul establishment liberal din Germania nu ştia ce să facă cu acest om curajos. Presa a pus pe faţă chestiunea „debarasării de acest paleo- şi neo-nazist“.⁵

Lucrurile s-au petrecut altfel în Anglia, îndreptăţind speranţa că dezbaterea deschisă şi contestarea sfintelor „Şase Milioane“ nu va rămâne cantonată într-un fel de clandestinitate. Am citit cu stupefacţie darea de seamă favorabilă a cunoscutului autor Colin Wilson, pe marginea broşurii celebre de acum a lui Harwood, în influenta revistă lunară Books and Bookmen. S-a ajuns la o violentă controversă de aproape şase luni, în „poşta redacţiei“ a revistei. Am făcut în altă parte critica broşurii lui Harwood, semnalând, de altfel, că ea conţine unele erori grave⁶. Broşura are, însă, calităţile ei incontestabile, ea a ocazionat şi a îndemnat publicul cititor la reflecţie, discuţie şi dezbaterea unui subiect până atunci tabu. Ulterior, broşura a fost interzisă în Africa de Sud⁷ (1976), apoi în Germania, la sfârşitul lui 1978.

În numărul din noiembrie-decembrie al revistei sale Patterns of Prejudice, Institute of Jewish Affairs din Londra a publicat un articol absolut sec, pe marginea cărţii mele. Cam în aceeaşi epocă, la Universitatea Northwestern s-a declanşat un tumult studenţesc în jurul cărţii mele, care a ajuns, astfel, la notorietate naţională şi chiar internaţională. New York Times a publicat un lung articol, deformând titlul cărţii mele în Fabrication of a Hoax⁸. Ceva mai încolo voi spune câteva cuvinte despre efervescenţa de la Universitatea Northwestern.

În aprilie 1977, am scris revistei Index on Censorship (care apare la Londra şi este afiliată la Amnesty International), aducându-i la cunoştinţă numeroase acte de cenzură oficială a revizionismului istoric, produse atunci în Africa de Sud şi în Germania. Index on Censorship s-a limitat la raportarea actelor de cenzură, fără să adauge vreun comentariu. Mi s-a răspuns în mai 1977: „Se va pune chestiunea de a şti dacă o vom supune consiliului nostru editorial“. În vara lui 1977, cu ocazia unei călătorii în Europa, am vizitat sediul revistei, cu care ocazie mi s-a spus că deliberarea consiliului editorial încă nu a avut loc. De atunci, nu am nici un fel de veste de la această revistă, căreia îi voi scrie din nou pentru a-i aduce la cunoştinţă noi exemple de cenzură, care au intervenit foarte curând, întrucât, de exemplu, la 3 septembrie 1977, mi s-a interzis să iau cuvântul la München⁹.

În 1977, excelentul grup Ditlieb Felderer¹⁰ a lansat, în Suedia, operaţiunea de publicare a unor diverse lucrări în engleză.

În martie 1978, istoricul francez François Duprat a fost asasinat la volanul maşinii sale, de către un aşa-zis „comandou al amintirii Auschwitz“, pentru că a contestat cele şase milioane¹¹.

În primăvara lui 1978, canalul de televiziune NBC a difuzat monstruozitatea de opt ore intitulată Holocaust, precedată şi urmată de obişnuita spălare de creieri pe fondul prea-sfintelor liturghii jidăneşti. Aceste stupidităţi şi manifestări isterice s-au reprodus, apoi, în Marea-Britanie (1978) şi alte ţări europene, la începutul lui 1979. În Germania, emisiunea Holocaust s-a difuzat într-un moment special ales pentru a influenţa Bundestagul, care urma să se pronunţe asupra unei legi pentru „prescrierea crimelor de război“. Critica emisiunii Holocaust am făcut-o cu altă ocazie¹², nu vom mai pierde timpul cu asta acum. De altfel, am înţeles că va fi redifuzat în curând.

În vara lui 1978, Noontide Press publică unele dintre cărţile lui Paul Rassinier¹³. Un an mai târziu, Historical Review Press publică traducerea engleză a cărţii lui Rassinier despre procesul lui Eichmann¹⁴.

La sfârşitul lui 1978 asistăm la o escaladă a controversei holocaustice. În octombrie, editorul german Propyläen publică Geschichte der Deutsches (Istoria Germanilor), a profesorului Hellmut Diwald. Proprietate actuală a lui Axel Springer, Propyläen este o prestigioasă editură specializată în cărţi scrise de universitari, destinate unui public cultivat. Pe două pagini, Diwald a publicat lucruri în absolut acord cu ceea ce susţin revizioniştii despre „soluţia finală“. Răcnetele de sfântă indignare ale purtătorilor de cuvânt establishment-cuşer fură asurzitoare. Golo Mann scrise că „cele două pagini (…) sunt cele mai mostruoase ce mi-a fost dat să citesc într-o carte, după 1945“¹⁵. În faţa acestui scandal, editorul suspendă vânzarea primei ediţii a cărţii. În noua ediţie, cele două pagini incriminate au fost rescrise, nu de Diwald, autorul cărţii. Sunt sigur de asta, întrucât stilul este complet diferit. Editura Propyläen şi-a pus cenuşă pe cap, conformându-se liniei oficiale a partidului, nu-i aşa? Axel Springer a mers, însă, şi mai departe, asigurând publicul (în cuvinte pe care un editor american nu le-ar fi pronunţat pentru nimic în lume) că înlocuirea celor două pagini este doar începutul rescrierii cărţii şi că, în toamna lui 1979, aceasta va fi „de nerecunoscut“¹⁶.

Cele două pagini originale ale lui Diwald nu aveau prea mare importanţă în ele însele, ele nu spuneau decât puţine lucruri. Trebuie să reţinem, însă, două puncte, ambele de foarte mare importanţă. Mai întâi, ca istoric, Diwald are toate titlurile posibile. Este profesor de istorie la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen, foarte bine cunoscut în profesie de când şi-a obţinut doctoratul, sub conducerea istoricului jidan-german Joachim Schopes, acum peste douăzeci de ani. În al doilea rând, rescrierea celor două pagini, în urma presiunii publice, pune în evidenţă atitudinea pe care va trebui să o avem când oamenii pun întrebări de genul: „De ce chiar şi nemţii admit realitatea celor şase milioane de morţi?“ sau „De ce istoricii recunosc masacrele fictive?“. Răspunsul nostru trebuie să fie că, în acest domeniu, libertatea de opinie şi de expresie este o vorbă goală, schimbul de idei nefiind liber. Există în lume bariere oficiale şi oficiase care împiedică libertatea de discuţie şi de dezbatere.

În anumite ţări, mai ales în Germania, există barierele juridice legale, despre care am vorbit. Către sfârşitul lui 1978, Germania a traversat un nou val de represiune. În această ţară, cenzura a inventat noţiunea de noţiunea de „literatură periculoasă pentru tineri“ (jügendgefährdende Schriften), găselniţă care ascunde un sistem comparabil cu americanul X-rating, guvernul făcând poliţia gândirii într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu pornografia. În teorie, legea împiedică accesul tinerilor la anumite produse. Practic, este vorba de cenzura cărţilor de pe lista celor interzise minorilor, care nu pot fi vândute nici măcar prin poştă. Astfel de cărţi se vând, totuşi, în anumite librării, cu anumite restricţii. Cu excepţia cărţii lui Diwald, cărţile de care am vorbit nu au fost niciodată comercializate în librăriile obişnuite.

La sfârşitul lui 1978, Germania de Vest lansă o campanie sistematică pentru înscrierea multor cărţi pe lista celor interzise tinerilor. Primul titlu vizat fu traducerea germană a broşurii lui Harwood. Traducerea germană a cărţii mele, intitulată Der Jahrhundertbetrug, fu pusă pe această listă în mai 1979¹⁷. De asemenea, se pregăteşte interzicerea cărţii lui Stäglich. Este, însă, prea devreme pentru a vorbi despre această interzicere mai mult decât sigură. Aceste fapte oficiale din Germania, ca şi cele neoficiale, cazul afacerii Diwald, constituie un răspuns cât se poate de clar la întrebarea de ce germanii recunosc ei înşişi realitatea „exterminărilor“? Sistemul politic de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu le recunoaşte libertatea de alegere.

Cam în acelaşi timp izbucni o altă afacere în Franţa. La sfârşitul lui octombrie 1978, l’Express, un magazin comparabil cu Newsweek, a publicat un interviu cu Louis Darquier de Pellepoix, exilat în Spania, fost comisar cu problemele jidăneşti al Guvernului din Vichy, sub ocupaţia germană. Fără să manifeste nici un fel de remuşcare în atitudinea lui generală, Darquier susţinu că singurele fiinţe gazate la Auschwitz au fost puricii. Afirmaţia lui a declanşat în Franţa o polemică ce a coincis aproape cu cea din jurul cărţii lui Diwald, în Germania. Atenţia generală se fixă din nou pe Robert Faurisson, profesor la Universitatea Lyon II, aproape uitat după febra Sorbonei din 1974. Dezordinile anumitor studenţi au dus la suspendarea cursurilor profesorului Faurisson, suspendare prelungită până astăzi. Un alt rezultat al atenţiei acordate opiniilor, chipurile, scandaloase ale profesorului Faurisson, fu că ziarul Le Monde, echivalentul francez al lui New York Times, s-a văzut obligat, în mare parte contra voinţei sale, de a-l lăsa să îşi exprime opiniile în coloanele sale. Desigur, Le Monde a acordat mai mult spaţiu părţii adverse. Faptul, însă, rămâne fapt: o barieră importantă a fost depăşită, cel puţin în Franţa, unde multe întrebări inimaginabile cu un an în urmă, se pun de acum pe faţă¹⁸.

În urma publicităţii afacerii Faurisson în Franţa, acesta participă, la 17 aprilie 1979, la o dezbatere de trei ore, pe un canal de elveţian de televiziune în limba italiană. Emisiunea a suscitat un enorm interes, fiind redifuzată pe 6 mai. În urma dezbaterii televizate, revista italiană Storia Illustrata a publicat un lung interviu cu Faurisson. Până în prezent, acest interviu este cel mai instructiv material despre „Holocaust“, publicat de o revistă sau un ziar „establishment“.

În toiul afacerilor Diwald şi Faurisson din Europa, o altă controversă izbucni în Australia. John Bennet, un avocat de libertăţi civile din Melbourne, trimisese câteva exemplare din cartea mea la mai mulţi universitari din oraşul său. Cărţile trimise erau însoţite de o notă, în care Bennet rezuma principalele argumente în sprijinul tezei cărţii, solicitând comentarii critice din partea destinatarilor. În ciuda publicităţii date acestei afaceri, până acum, dacă nu mă înşel, avocatul Bennet nu a primit aproape nici un comentariu. Nici nota în chestiune, nici o altă scriere a lui Bennet nu era destinată publicităţii. Un săptămânal şi-a procurat, însă, textul notei şi a publicat-o, lansând astfel o dezbatere care a durat mai multe luni¹⁹.

Cu ocazia acestor controverse, păzitorii şi profitorii făcăturii holocaustice au pălăvrăgit fără să spună nimic, rostind, cu câteva rare excepţii, numai insulte: „antisemit“, „neonazist“ etc. Iată, deci, oameni care, până la o vârstă înaintată, au dus o viaţă normală, fără ca nimeni să îi eticheteze cu astfel de epitete şi care, dintr-o dată, sunt mitraliaţi cu un val de incalificabile insulte politice pentru simplul fapt că îşi pun întrebările pe care orice om normal şi le-ar putea pune pe tema celor „şase milioane“.

Un alt fapt important s-a produs la începutul lui 1979. Interesant este că acesta a venit din partea agenţiei americane C.I.A. Doi foto-interpreţi au făcut public studiul lor despre fotografiile aeriene de recunoaştere pe care Statele Unite le-au făcut la Auschwitz în 1944, pe când acest lagăr reprezenta un interes strategic, ca ţintă petroliferă. În ciuda publicităţii şi a afirmaţiilor unui istoric că fotografiile sunt un fel de dovezi privind exterminările, acestea nu dovedeau nimic de genul ăsta²⁰. Ele arătau exact ceea ce prevăzusem, înainte de a le fi văzut, când am spus că aceste fotografii trebuie să existe²¹.

Reacţii negative în mediile universitare

Reacţiile negative faţă de revizioniştii „soluţiei finale“ sunt, în general, de natură sentimental-pasională şi afectivă, fără prea mari diferenţe între reacţiile istoricilor profesionişti şi cele ale profanilor. O spun cu regret, dar am fost stupefiat de reacţiile multor universitari care s-au comportat ca nişte caţe jidăneşti hiperemotive. În prima fază a reacţiilor publice pe marginea Înşelătoriei secolului al XX-lea, profesorul Wolfe, de la Universitatea New York, s-a acoperit de ridicol scriind în New York Times că Universitatea din Northwestern ar trebui să îmi facă proces pentru „incompetenţă universitară“ şi „depravare morală“, întrucât redactasem şi publicasem o carte al cărei titlu, spunea omul în scrisoarea lui, era Fabrication of a Hoax. Universitarul citise numai articolul din New York Times, care denaturase titlul cărţii mele. Domnul profesor nu citise cele câteva sute de pagini, înainte de a-şi da cu părerea asupra cărţii mele²².

Reacţia profesorului Wolfe este un caz extrem. Profesorii universitari nu au dovedit, însă, că sunt mai bine informaţi decât muritorii de rând, făcând mult vacarm fără să spună nimic esenţial. Dintre criticile exprimate de profesorii de la Universitatea Northwestern, singura de valoare istorică, ce mi-a parvenit, este că statisticile demografice publicate nu confirmă afirmaţiile mele. Acest fapt este, însă, evocat şi tratat de mine în primul capitol al cărţii.

Departamentul de Istorie al Universităţii Northwestern a patronat, apoi, o serie de conferinţe intitulate „Dimensiuni ale Holocaustului“. În cuvântarea lui introductivă, profesorul preşedinte al Departamentului de Istorie a comis gafa de a mulţumi Fundaţiei Hillel de a fi furnizat oratorii. Ceva mai târziu, universitatea a publicat conferinţele respective într-o broşură, care presupun că este disponibilă.

La Universitatea Northwestern s-a mai produs încă un fapt semnificativ. Ziarul studenţilor a publicat o pagină de publicitate finanţată de Fundaţia Hillel. Este vorba de o declaraţie de „condamnare“ semnată de aproximativ jumătate din corpul profesoral²³. Ar fi inutil să reproducem textul acestei declaraţii. Ea menţiona „asasinarea a peste unsprezece milioane de oameni, de către Germania nazistă, între care şase milioane de jidani“. Aspectul interesant al afacerii nu este cifra de şase milioane, cu care suntem asurziţi de zeci de ani, ci celelalte cinci milioane şi mai bine, adăugate recent şi arbitrar de către propagandă, care ne asigură că „vânătorul de nazişti“ Simon Wiesenthal utilizează această cifră de câtva timp^24a.

Aparent, cele cinci milioane de ne-jidani joacă un rol precis în cadrul propagandei. Wiesenthal afirmă că „una din cele mai grave erori comise de jidani“ a fost de a nu scoate în evidenţă decât cele şase milioane de jidani, nu şi pe ceilalţi, din care cauză jidanii „ar fi pierdut numeroşi prieteni“. Mărturisesc că nu văd prea bine ce vrea să spună. Aparent s-a decis adăugarea la propagandă a celor cinci milioane de ne-jidani, cel puţin în anumite ocazii bine alese.

Pentru a reveni la condamnarea semnată de mare parte din corpul universitar Northwestern, este clar că suntem în faţa a ceva mai grav decât o simplă adeziune la o doctrină sau un mit stabilit de sus, întrucât este sigur că marea majoritate a semnatarilor nu au auzit niciodată de cele cinci milioane de goyimi, înainte de a li se cere semnarea declaraţiei respective. Acordul lor nu provenea, deci, din simpla acceptare orbească a unei afirmaţii cu care ar fi fost familiarizaţi. Acordul lor se sprijinea pe consideraţii mult mai periculoase, păguboase, nocive, perverse şi imorale pentru mediul universitar. Nu mă voi extinde asupra acestei chestiuni, care ne pune în faţa tristei impresii că numeroşi sunt cei capabili să semneze orice pe tema controversei holocaustice, din moment ce Fundaţia Hillel sau alta le cere semnătura.

Un astfel de comportament este dezolant şi demn de milă, din partea unor oameni care se cred intelectuali, pe care societatea i-a învestit cu conservarea şi dezvoltarea celor ce ţin de spirit, de cultură, de bine şi de frumos. Totuşi, o serie de indicaţii par să arate că propaganda şi poliţia gândirii au înţeles necesitatea de a trata cartea mea cu toată atenţia, măcar pentru a o discredita. S-a zis recent că Butz ar putea furniza şi alte argumente istoricilor „revizionişti“ ai Soluţiei finale. Acesta este pericolul. În consecinţă, Butz trebuie demascat, nu ignorat²⁵.

Concluzii

Esenţialul concluziilor se poate anticipa. Am descris procesul prin care o teză a ieşit din clandestinitatea la care fusese condamnată prin presiuni politice şi aparentă neverosimilitate (din cauza deceniilor de propagandă), apărând la lumina zilei şi devenind pretutindeni obiectul discuţiilor şi dezbaterilor, inclusiv în presa establishment. Este vorba de o teză încă minoritară. Tendinţa în favoarea revizionismului este, însă, clară pentru cei care nu-şi fură singuri căciula, nu-şi acoperă singuri ochii pentru a nu vedea ceea ce este de văzut, nu-şi înfundă urechile pentru a nu auzi.

Succesul revizioniştilor soluţiei finale, al câtorva istorici şi intelectuali fără de resurse, a depăşit aşteptările. Personal, nu mă aşteptam ca situaţia să evolueze atât de rapid. Calitatea lucrărilor revizioniste nu explică totul. În etapa istorică actuală, societatea este receptivă la ideile noastre. Evoluţia pe care am trasat-o în linii mari este atât de avansată încât devine aproape inutil de ştiut ce gândim noi aici şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla pe plan personal. Independent de noi, cei prezenţi aici, sămânţa revizionistă încolţeşte, creşte şi rodeşte pretutindeni în lume.

Este suficient să revenim la unul dintre primele mele argumente pentru a înțelege cauzele acestei evoluţii. Nimic mai simplu, de altfel. Iluziile şi erorile majorităţii oamenilor nu provin din complexitatea subiectului, ci din factorii politici ai societăţii. Consecinţa simplităţii dezarmante a înşelătoriei constă în faptul că este suficientă dezbaterea ei într-un context favorabil, fără ameninţări, intimidări şi isterie, pentru ca orice om normal să priceapă rapid despre ce este vorba. În această pricepere sau deschidere a ochilor constă reorientarea psihologică de care am vorbit şi care este în curs. Ea înseamnă prăbuşirea şi falimentul iluziilor, prejudecăţilor, minciunilor şi idolatriei holocaustice din epoca postbelică. Acest punct a fost atins de foarte mulţi oameni. Procesul de înţelegere, de deschidere a ochilor şi destupare a urechilor este ireversibil, fiind stimulat de excesul de zel al poliţiei gândirii.

În încheiere, voi face o observaţie care ar putea să pară dezagreabilă. Spunând lucrurilor pe numele lor, revizioniştii „Holocaustului“ sunt victimele unei persecuţii în forme multiple. Mulţi dintre noi nu cunoaştem decât o parte dintre acestea, cele ce apar în ziare, de exemplu, precum interdicţia cărţilor în Germania, suspendarea profesorului Faurisson la Universitatea din Lyon sau micşorarea pensiei lui Stäglich. Cealaltă parte, mult mai personală, despre care ziarele fac cel mult câte o aluzie voalată, este aproape necunoscută. Nu vă voi plictisi cu detalii penibile. Trebuie să vă spun, însă, că această parte există şi ea. În ceea ce mă priveşte sunt pe deplin conştient de gravitatea într-un fel, dar şi de importanţa istorică a observaţiei următoare: persecuţiile ignobile la care suntem supuşi de autorităţile vremii sunt indicaţia sigură a succesului nostru istoric incontestabil. În ciuda împrejurărilor personale grave pe care le suportă de zeci de ani, victimele acestei persecuţii au toate motivele să se bucure în sinea lor. Persecuţiile nedrepte pe care le suferim dovedesc că ne-am făcut datoria de oameni, de intelectuali, de slujitori ai adevărului.

Unii spun că teza istoricilor revizionişti despre Holocaust este precum aceea care pretinde că pământul este plat. Despre această zicere putem observa că nimeni nu îşi bate capul cu cei care spun că pământul este plat. Într-o chestiune fără nici o importanţă, fără nici o şansă de succes, nu este greu ca cineva să fie contra lumii întregi. Dimpotrivă, este foarte greu pentru cineva să se opună întregii lumi într-o problemă în care are dreptate. Acesta este cazul revizioniştilor soluţiei finale, acesta este motivul pentru care suntem persecutaţi pretutindeni. Victoria noastră, victoria adevărului istoric este sigură. Preţul pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească pentru asta este, însă, o altă problemă. De altfel, persecuţiile în sine sunt tardive şi inutile. Din perspectiva istoriei, nu are nici o importanţă ceea ce s-ar putea întâmpla, astăzi sau mâine, tuturor istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici revizionişti la un loc, sau fiecăruia în parte. Forţa de inerţie a controversei istorice în curs este suficientă pentru demascarea înşelătoriei, chiar fără colaborarea lor personală pentru aruncarea periculoasei făcături holocaustice la coşul de gunoi al imposturilor care şi-au trăit traiul^b.

NOTE

1. Datorită îndărătniciei istoricilor, autorul ignoră „peste-milionul“ de jidani, din România de după război, despre care vorbeşte Paul Goma în Săptămâna Roşie: «După ce ruşii au ocupat România, în august 1944, unul dintre marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, fără Herţa, fără Cadrilater)“, el era de peste un milion. (…) De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de „holocaustul românesc“? (…) Ce fel de „Holocaust în România“ e acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase? Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza „Holocaustului în România“: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei — simplu! Însă, pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii „români“ au obţinut de la ocupanţii sovietici (…) tăcerea asupra statisticilor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 de jidani „lichidați de către români“), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (…). Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul-de-evrei în România fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, în 1945-1946? După august 1944, pe tancurile şi în furgoanele Armatei Roşii a intrat în România, câtă mai rămăsese, un număr imens de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) – ei formau grosul… „ucişilor în Basarabia şi Transnistria“, care, după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (totalizând 278. 942 evrei) optaseră pentru Raiul Sovietic. (…) O mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborât cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din Ungaria şi din Cehoslovacia, având cetăţenie şi uniforme sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea „ajutorului frăţesc“, pentru edificarea poliţei politice după modelul NKVD». (Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie, Vicovia, 2009, pp. 49-50. Sublinierile aparţin autorului. De reţinut că Arthur Robert Butz şi Paul Goma semnalează aceeaşi „înşelătorie“. (N.T.).

2. Este vorba de cifra celor morţi în lagăre, al căror deces a fost înregistrat în documente existente încă în număr suficient pentru a permite o estimare. Fabulaţia pretinde că milioanele de „exterminaţi“ nu erau înscrişi în registre. Vezi raportul „Numărul victimelor persecuţiei naţional-socialiste“, disponibil la Serviciul internaţional de cercetări (Arolsen, Germania). Cifra aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul că numărul jidanilor morţi în timpul războiului nu poate fi decât o oarecare minoritate dintre cei 350.000 sau 400.000 de morţi în lagărele de concentrare. Mulţi alţii sunt morţi în afara lagărelor de concentrare: bolnavi în ghetouri, în masacre din cauze obişnuite şi neobişnuite. Nu se cunoaşte acest număr.

3. Jewish Chronicle (săptămânal, Londra), 27 febr, 1976,p. 3; Patterns of Prejudice (bimensual, Londra), ian.-febr. 1977, p. 12.

4. Nation Europa (revistă lunară, Coburg), aug. 1975, p. 39.

5. Die Zeit, 25 mai 1979, p. 5.

6. 477. Voice of German Americans (revistă lunară, New York), martie 1978.

7. Patterns of Prejudice, sept.-oct. 1977, p. 19.

8. New York Times, 28 ian. 1977, p. A 10.

9. Süddeutsche Zeitung, 2 sept. 1977, p. 13; 3-4 sept. 1977, p. 13 sqq.

10. Bible Researcher (Marknadsvagen 289, 2 tr; S-183, Taby, Suedia).

11. Le Monde, 19-20 martie 1978, p. 24; 23 martie 1978, p. 7.

12. Spotlight (săptămânal, Washington), 8 mai 1978.

13. Debunking the Genocide Myth. A Study of the Nazi Concentration Camps

and the Alleged Extermination of European Jewry.

14. The Real Eichmann Trial or The Incorrigible Victors.

15. Der Spiegel, 4 dec. 1978, p. 14 sqq.

16. Der Speigel, 9 apr. 1979, p. 232 sqq; National Zeitung (săptămânal, München), 16 febr. 1979, p. 6.

17. Frankfurter Allgemeine Zeitung, 16 iunie 1979, p. 23; New York Times, 22 mai 179, p. A13.

18. Le Monde, 22 nov. 1978, p. 42; 16 dec. 1978, p. 12; 29 dec. 1978, p. 8; 30 dec. 1978, p. 8; 10 ian. 1979, p. 11; 16 ian. 1979, p. 13; 3 febr. 1979, p. 10; 21 febr. 1979, p. 23; 8 mart. 1979, p. 31.

19. National Times (săptămânal), 10 febr; 24 febr.; The Age (cotidian),15 febr.; 16 febr., 15 mart.; 17 mart.; 22 mart.; 24 mart.; 28 mart.; 6 apr.; 14 apr.; 8 mai; Nation Review (săptâmânal) 24 mai; 31 mai; 28 iunie; Week-end Australian, 26-27 mai. Toate din 1979.

20. Washington Post, 23 febr. 1979, p. A1; New York Times, 24 febr. 1979, p. 2; 6 mart. 1979, p. A16.

21. Vezi supra, p. 263. Studiul foto-interpreţilor Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER este intitulat The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex şi este disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington.

22. New York Times, 4 febr. 1977, p. A22.

23. Daily Northwestern, 30 martie 1977, p. 5.

24. Chicago Daily News, 12-13 nov. 1977; Los Angeles Times, 6 mai 1979, partea a IX-a, p. 4; Los Angeles Times Calendar,13 mai 1979, p. 2; New York Times, 28 mai 1979, p. D7.

a. Despre escrocul internaţional Simon Wiesenthal, vezi şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. (N. red. – V.I.Z.).

25. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, p. 264.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 499-516. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (47)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

SUPLIMENT B (2)

Context şi perspectivă

Din punct de vedere revizionist, interesul actual cu privire la detalii este, întrucâtva, de dorit. El este, de asemenea, necesar, întrucât aşa au decis autorii şi partizanii înşelătoriei, din motivele lor, care nu sunt decât ale lor. Ei au decis ca în orice manifestaţie publică ce vrea să pară o dezbatere (conferinţe, simpozioane, emisiuni televizate etc.), accentul să se pună, invariabil, numai pe detalii. S-a stabilit, astfel, o curioasă antantă între cele două tabere, una însă care nu este decât de suprafaţă. Revizionismul istoric trebuie să evite să se concentreze, oricum, asupra detaliilor. Lucrul acesta se vede bine când apărătorii legendei adoptă această tactică pentru că ea le-a permis să substituie adevăratei chestiuni altele mai comode. Partizanii înşelătoriei se aranjează pentru a-şi face auditoriul să piardă sensul şi perspectiva contextului. Cele spuse de Stangl lui Gitta Sereny sunt de neînţeles dacă le rupem din contextul lor.

Contextul respectiv este că nefericitul Stangl trăise treizeci de ani într-o Germanie cu un sistem politic impus de învingătorii străini, autorii şi vinovaţii lansării şi instalării făcăturii exterminaţioniste. Bineînţeles, ni se replică în permanenţă că lipsa dovezilor istorice privind „exterminarea jidanilor“ este cauzată de caracterul ultrasecret al politicii germane, fără să se spună nimic despre miile de tone de documente germane confiscate de învingători şi transportate la Moscova, Paris, Londra şi, mai ales, Washington, unde, în general, sunt ţinute la secret. Argumentul lipsei de documente nu este uşor de dărâmat dacă nu îndrăznim să facem apel la contextul istoric, arătând că lipsa de documente este determinată de către învingătorilor, care le-au confiscat şi ascuns/distrus pentru a ne băga pe gât înşelătoria lor. În consecinţă, trebuie să înţelegem că nu se poate merge la infinit pe strategia accentului pe detalii reale sau fictive, cazul majorităţii mărturiilor. Cu o astfel de strategie, revizionismul istoric riscă să piardă bătălii după bătălii, ba chiar războiul. Oricare ar fi detaliile în faţa cărora ne putem găsi, contextul istoric nu trebuie niciodată pierdut din vedere. De altfel, după cum vom vedea, contextul istoric indică negreşit şi perspectiva istorică.

Tema intervenţiei mele este contextul istoric, dar în egală măsură şi perspectiva istorică. Mi-a trebuit această lungă expunere pentru a sublinia natura şi necesitatea lor. În ochii posterităţii, acest „Holocaust“ sau impostură care ne-a băgat în sclavie mintală şi financiară vreme de zeci de ani, o să apară ca un fenomen trecător care a cauzat incredibile deformări ale evenimentelor istorice, deformări pe care le-am fi putut depista mai uşor dacă am fi avut curajul şi forţa morală necesară, dacă am fi acceptat să ne riscăm viaţa şi chiar să plătim cu ea preţul adevărului. Nu am făcut-o, însă, pentru că am preferat viaţa de sclavi ai învingătorilor, sfârşind prin a accepta interpretarea evenimentelor impusă de ei. Este, însă, evident că nu putem vedea lucrurile astăzi, aşa cum le va vedea mâine posteritatea.

Putem însă încerca să câştigăm în perspectivă, o perspectivă care nu poate fi decât aceea a adevărului istoric şi numai al lui. Astfel, reputaţia noastră va fi întrucâtva reabilitată în ochii posterităţii. Nu mai puţin, în acelaşi timp, aceasta ne va feri să cădem în cursa cramponării de infinitatea detaliilor şi mărturiilor mincinoase, pe care autorii şi partizanii înşelătoriei le fabrică neîncetat în laboratoarele înşelătoriei holocaustice. Să ne punem întrebarea următoare: în faţa cărui fapt se va mira mai mult posteritatea? Ea nu se va putea mira de faptul „exterminării jidanilor“ întrucât acesta nu a avut loc. Nu cred că se va mira nici de programul expulzării jidanilor, decis de către germani.

Desigur, unii se vor interesa de acest program, nu mai mult însă decât în măsura în care istoricii se interesează de tot felul de evenimente trecute. În acelaşi timp, este evident că programul german „de curăţenie etnică“ era departe de a fi unic în principiul său, întrucât evreii fuseseră deja expulzaţi din Ierusalim în secolul al II-lea, din Spania, în secolul al XV-lea, pentru a nu menţiona decât aceste două celebre expulzări, între multe altele. Programul german de expulzare a jidanilor poate fi deplorat, nu însă considerat ca extraordinar. Ceea ce va părea, însă, unic şi de necrezut va fi instalarea făcăturii „Holocaustului“ în societatea occidentală, exploatarea acesteia până la nebunie, demascarea şi punerea ei în cauză, după câteva decenii, apoi, în sfârşit, abandonarea şi aruncarea ei la coşul de gunoi al istoriei. Una dintre consecinţele instructive, poate, dar şi vexante, pentru revizionişti actuali, va fi că activitatea şi opera lor va preocupa pe istorici. Prin forţa lucrurilor, noi suntem o parte din procesul istoric pe care îl va examina posteritatea, nu suntem doar adevăraţii istorici, pionierii şi harachiriştii care îndrăznesc astăzi să ia boul, sau mai degrabă, „viţelul de aur“ de coarne.

Cred că ne vor vedea astfel mai ales din cauza tendinţei arătate, de a ne împotmoli în detalii, trecând pe lângă cele care, în ochii lor, ar fi trebuit să fie nu numai evidente, ci decisive. Să luăm un exemplu precis. Pentru ca ceva să fie „evident“, trebuie să îl avem sub nasul nostru. Să luăm cazul a două cărţi recente, ambele favorabile fabulaţiei exterminării şi despre care s-a vorbit mult, Auschwitz and the Allies, de Martin Gilbert (biograful lui Winston Churchill) şi «The Terrible Secret: Suppression of the Truth about Hitler’s „Final Solution“», de Walter Laqueur, directorul Institutului de Historie contemporană din Londra, redactor şef la Journal of Contemporary History. Ambele cărţi aparţin aceluiaşi domeniu, ocupându-se cam de acelaşi subiect, pe care îl tratează cam în acelaşi fel. La sfârşitul lungului şi stufosului său studiu, Gilbert scrie următoarele⁷:

„Între mai 1942 şi iunie 1944, nici unul dintre mesajele parvenite la Vest nu vorbea de Auschwitz ca de un loc al destinaţiei jidanilor deportaţi, sau ca de un centru de ucidere. Numele chiar de Auschwitz nu frapase spiritul celor care erau pe cale să traseze ceea ce credeau a fi tabloul tot mai amănunţit şi complet al sorţii jidanilor“.

Cât despre Laqueur, el ne explică la începutul studiului său mai scurt, dar la fel de stufos şi plin de comentarii, că nu ar fi fost posibilă disimularea exterminărilor masive de la Auschwitz, întrucât, spune el, Auschwitzul era „un veritabil arhipelag“, că „deţinuţii de la Auschwitz (…) erau dispersaţi în toată Silezia şi (…) întâlneau mii de oameni“, că „sute de civili lucrau la Auschwitz“ şi că „ziariştii circulau în Guvernământul general şi erau obligaţi să audă“ etc.“⁸.

Nu am nimic de zis despre aceste reflecţii, pe care, le-am făcut şi eu, practic pe baza aceloraşi consideraţii. Cititorilor lui Gilbert, Laqueur şi Butz nu le rămâne decât să facă ei înşişi o alegere, cât se poate de simplă. Le putem spune:

1. Între mai 1942 şi iunie 1944, cei interesaţi ei înşişi habar nu aveau că la Auschwitz se petrec exterminări masive.

2. Nu s-ar fi putut nicicum ascunde multă vreme existenţa exterminărilor de la Auschwitz.

Întrucât ambii autori vorbesc de aceeaşi istorie, prin deducţie logică cititorii vor presupune că ambele afirmaţii sunt adevărate. Aşa procedează cei care nu au timp, nici mijloacele necesare sau dorinţa de a deveni istorici profesionişti.

Nu s-a auzit de exterminări masive la Auschwitz, în etapa considerată şi, de altfel, nu s-ar fi putut păstra un astfel de secret. Concluzia celor două premize adevărate este cât se poate de simplă şi de adevărată, la rândul ei. Nu este nevoie de logică aristotelică, pentru a trage concluzia silogismului simplu ca bună ziua. Putem face comparaţia cu un silogism structural identic.

1. „Nu văd nici un elefant în pivniţa mea!“

2. „De-ar fi un elefant în pivniţă, nu s-ar putea să nu-l văd!“

3. Concluzie: „Nu-i nici un elefant în pivniţă!“

Deşi, din punct de vedere logic, silogismul de mai sus nu admite replică, este sigur că, o bună bucată de vreme încă, mulţi istorici profesionişti se vor gargarisi cu elefanţii din pivniţele şi minţile lor. Acesta este un bun exemplu cu privire la aspectul sau punctul în care posterităţii nu îi va veni să creadă că omenirea întreagă s-a făcut că vede elefanţi prin pivniţe vreme de atâtea zeci de ani. Ea se va întreba cum de nu s-a întrebuinţat acest argument în focul dezbaterilor. Literatura partizanilor făcăturii abundă în concesii făcute revizioniştilor, astfel că posteritatea se va întreba, mai întâi, cum de s-a putut crede o astfel de absurditate, apoi, cum de a trebuit ca revizioniştii să scrie cărţi şi biblioteci întregi pentru a arăta că în pivniţele noastre nu cresc elefanţi.

Să ne explicăm. Principalii actoni^a ai tragi-comediei elefantine sunt guvernele puterilor aliate în război, organizaţiile jidăneşti din ţările aliate, neutre sau funcţionând legal în cele ocupate de germani, organizaţiile de rezistenţă clandestină, jidăneşti sau nu, din Europa ocupată de Germania, Biserica romano-catolică (cu dubla sa caracteristică: omniprezenţa şi centralizarea) şi Crucea Roşie Internaţională. În fruntea organizaţiilor jidăneşti se găseşte J.D.C. (American Jewish Joint Distribution Committee), strâns legat de American Jewish Committee, „organizaţia politică a elitei non-sioniste a comunităţii jidăneşti americane“⁹. J.D.C.-ul a jucat un rol primordial în ajutorul material al jidanilor. Reprezentantul său cel mai important din Europa, Joseph J. Schwarz¹⁰, era la Lisabona. Din punctul de vedere care ne interesează, cel care a jucat un rol şi mai important a fost Saly Mayer, reprezentantul principal J.D.C. în Elveţia, chiar atunci când, uneori, s-a întâmplat să nu fie oficializat. Mayer a fost în contact permanent cu J.D.C.-urile din New York şi Lisabona, cu comunităţile jidăneşti din Europa ocupată, la Est ca şi la Vest¹¹. În fruntea organizaţiilor jidăneşti se găsea J.A. (Jewish Agency), guvernul oficios care nu-şi zicea, încă, „izraelian“, al cărui şef era Chaïm Weizmann, reprezentat la Geneva de Richard Lichtheim şi Abraham Silberschein. De asemenea, sionismul era reprezentat de către W.J.C. (World Jewish Congress) [Congresul mondial jidănesc], ai cărui şefi erau Nahum Goldman şi rabinul Stephen Wise, reprezentantul principal din Elveţia fiind Gerhard Riegner. Reprezentanţii elveţieni ai acestor organizaţii, ca şi cei ai unui anumit număr de alte organizaţii jidăneşti erau în contact permanent atât cu jidanii din Europa ocupată, cât şi cu reprezentanţii, jidani între alţii, ai ţărilor aliate. Legăturile poştale sau telefonice între jidanii din ţările ocupate sau cele neutre, precum Elveţia şi Turcia, erau destul de simple¹².

După cum reiese foarte clar dintr-un mare număr de lucrări, inclusiv a mea şi a lui Gilbert, de exemplu, la originea propagandei exterminaţioniste este W.J.C.-ul, ajutat de J.A., de guvernul polonez în exil la Londra şi, ocazional, de grupuri mai puţin cunoscute. Pe baza literaturii partizanilor făcăturii şi a cărţii mele, voi face opt observaţii simple, care stabilesc non-istoricitatea „Holocaustului“, inexistența unui program de exterminare fizică masivă a jidanilor din Europa.

1. Alegaţiile exterminaţioniste de după război au la origine pe cele din timpul războiului. Diferenţele între ele sunt, însă, atât de mari încât putem deduce că alegaţiile din timpul războiului nu se sprijineau pe fapte reale.

Diferenţele principale dintre alegaţiile din timpul războiului şi cele de după război sunt de două feluri. Mai întâi, o mare parte dintre alegaţiile din timpul războiului au fost abandonate ulterior, cu câteva rare excepţii. Apoi, cea mai importantă dintre alegaţiile de după război, cea cu privire la Auschwitz, nu a fost emisă decât către sfârşitul războiului.

Aceste două observaţii figurează deja în capitolul III. Pe cea de a doua am numit-o „elefantină“. Ambele sunt confirmate de o serie de publicaţii mai recente. Pentru prima observaţie, am făcut o listă de exemple precise, pe care o putem completa cu altele, din lucrări mai recente, mai ales din cartea lui Gilbert, care furnizează un mare număr de cazuri de acelaşi gen¹³. Pentru a da un exemplu precis, mă voi opri asupra cazului unui anumit Jan Karski, membru al rezistenţei poloneze, nonjidan, trimis în Polonia de către rezistenţa poloneză (noiembrie 1942) pentru a face un raport guvernului polonez, în exil la Londra. În raportul său, Karski pretinde că jidanii polonezi erau trimişi la Treblinka, Belzec şi Sobibor în vagoane pline „cu var şi clor, care se stropeau cu apă“. În cursul călătoriei, jumătate din oameni mureau asfixiaţi sau din cauza fumului toxic, a lipsei de hrană şi de apă. Apoi erau arşi. Ceilalţi erau ucişi de plutoanele de execuţie, în „camere de gazare mortale“, la Belzec, într-o „staţie de electrocutare“. Aceştia de pe urmă erau îngropaţi cu toţii. Raportul lui Karski a fost larg difuzat, o publicitate întreagă fiind organizată în jurul lui¹⁴.

Evident, astăzi se spune că toţi jidanii erau ucişi în camere de gazare, cadavrele fiind, apoi, incinerate. Interesant este însă că acest raport al rezistenţei poloneze nu amintea lagărul Auschwitz, ca centru de exterminare, fără să se poată spune că autorul lui nu era la curent cu situaţia critică a jidanilor. Karski şi-a publicat fantasmagoria în 1944, într-o carte ridicolă, Story of a Secret State, care s-a vândut bine. La ora actuală, el este profesor de stat la Universitatea Georgetown din Washington. Ştiu că orice bun cunoscător al problemei cunoaşte perfect diferenţele enorme care există între poveştile de adormit copii, pe care Karski le-a publicat în timpul războiului, şi cele pe care le-a publicat după război. Am considerat util cazul lui Karski, întrucât, în anii din urmă, sub potopul propagandei holocaustice actuale, acesta a fost redescoperit şi sărbătorit ca un fel de erou. În 1979, Karski a scris o nouă versiune a poveştii sale, din care au fost eliminate unele amănunte, fără îndoială spre binele acelora dintre prietenii săi pe care lucrarea sa îi deranjase¹⁵.

În 1981, Karski a participat la o conferinţă organizată de Departamentul de Stat, sub egida Consiliului american al Memorialului Holocaustic, al cărui preşedinte, Elie Wiesel, „organizase această manifestaţie în încercarea disperată de a stăvili valul crescând al revizionismului“. Nu am auzit ca vreo voce să se fi ridicat, în cadrul conferinţei, pentru a-i cere lui Karski să explice diferenţele dintre diversele versiuni ale aceleiaşi născociri şi versiunea oficială de astăzi, încă în vigoare, a marii scorneli „exterminaţioniste“¹⁶.

Adesea sunt întrebat de ce îl neglijez pe Elie Wiesel. Îi voi consacra şi lui un paragraf. L-am neglijat pentru că, spre deosebire de autorii pe care am obiceiul să îi citez, Elie Wiesel este un romancier, în cărţile lui nu se găseşte nimic care ar putea să treacă drept argument istoric. Chiar şi ceea ce el numeşte autobiografia lui, Night sau Noaptea este o bufonerie care nu poate fi considerată sursă de primă mână pentru istorie. Faptul că în fruntea Comisiei prezidenţiale a Holocaustului a fost ales un romancier, ciolan pe care şi l-au disputat mulţi în culisele bănoase ale gheşeftului, este o indicaţie cu privire la forţele actuale în prezenţă. Dacă ar trebui să exprim o judecată asupra tuturor scrierilor lui Wiesel despre „Holocaust“, nu cred că aş fi injust spunând că el a atins culmi la care ceilalţi muritori ajung cu ajutorul poţiunilor de whisky, gin, vermouth, cocaină şi alte licori magice, de care el nu are nevoie¹⁷.

Pentru a reveni la subiectul nostru, „că alegaţiile care circulau în timpul războiului nu se sprijineau pe fapte sau evenimente reale“, logica este următoarea. Partizanii fabulaţiei ar putea pretexta că, dacă nu s-a reţinut decât o parte din rapoartele întocmite în timpul războiului, este pentru că împrejurările de război nu permiteau coroborarea informaţiilor. În consecinţă, publicului i-a fost servită o cantitate apreciabilă de poveşti inexacte. Ar fi rezultat, deci, o serie de rapoarte, care, deşi se inspirau din fapte reale, exagerau realitatea. O explicaţie de genul acesta nu cadrează, însă, cu absenţa Auschwitz-ului din alegaţiile exterminaţioniste. Raţionamentul respectiv nu ar fi valabil decât în situaţia că, pe timpul războiului, s-ar fi exagerat cu privire la Auschwitz, faţă de ceea ce s-a spus după război, de exemplu că exterminările s-ar fi făcut prin mijloace tehnice adăugate peste camerele de gazare.

Logica ne obligă să tragem concluzia că alegaţiile din timpul războiului nu aveau nici o bază reală.

2. Documentele din timpul războiului şi comportamentul jidanilor din Europa controlată de nazişti dovedesc că nimeni nu era informat cu privire la un program de exterminare.

Se ştie că rezistenţa jidanilor la deportări a fost inexistentă, că ei acceptau deportarea în lagăre fără să îşi pună problema că vor fi ucişi acolo. Documente recent publicate confirmă şi întăresc această observaţie, fără ca nimeni să înţeleagă consecinţele care decurg din acest lucru. Această observaţie este valabilă atât pentru autorităţile jidoveşti din diferitele ţări ocupate, cât şi pentru populaţia jidovească în ansamblul ei.

Iată câteva exemple. Către sfârşitul lui 1942, în cursul negocierilor cu germanii, anumiţi responsabili jidani slovaci luară foarte în serios propunerile germane de suspendare a deportării jidanilor slovaci la Auschwitz. În arhivele jidăneşti din Franţa găsim numeroase documente care tind să nege exterminările. Autorităţile jidoveşti din Franţa considerau „Auschwitzul drept un loc de muncă“, iar, în noiembrie 1944, după ce nemţii fuseseră goniţi din Franţa, principala lor grijă cu privire la deportaţi era reunirea familiilor. Ni se spune că „jidanii din Olanda n-au ştiut niciodată cu adevărat ce se petrecea în Polonia“ şi că arhivele Consiliului jidănesc din Amsterdam, la data de 22 ianuarie 1943, dovedesc că posibilitatea „exterminării“ nici măcar nu era evocată, pentru explicarea dispersiunii familiilor. Autorităţile jidăneşti din Roma ignorau existenţa unui program de exterminare şi nu se temeau decât de „iarna friguroasă şi sănătatea fragilă a multora dintre cei deportaţi“. În aceste condiţii, nu-i de mirare că jidanii din rezistenţa belgiană nu au reuşit să deraieze decât un singur tren cu jidani deportaţi, în drum către Auschwitz¹⁸.

Să luăm cazul rabinului Leo Baek, „şeful venerat al comunităţii jidăneşti germane“, care ar fi trebuit să fie bine informat: o scrisoare a lui, din noiembrie 1942, dovedeşte că el nu bănuia că deportaţii jidani sunt ucişi. După cum a recunoscut, de altfel, după război, rabinul Baek nu a vorbit niciodată despre „exterminări“ cu ceilalţi jidani, de la Theresienstadt, lagărul de unde un mare număr de persoane erau deportate (în direcţia Auschwitz)¹⁹.

Autorităţile jidăneşti din Ungaria nu au auzit de exterminări, nici la Auschwitz, decât în primăvara lui 1944, după ocuparea Ungariei de către germani. Nici atunci, însă, ele „nu au dat vreo publicitate“ unor astfel de alegaţii. „Responsabili sionişti din Ungaria aleseseră nu calea rezistenţei în faţa deportărilor, ci pe aceea a negocierilor secrete cu şefii S.S., pentru evitarea lor în general“²⁰.

În aprilie 1943, Polonia a cunoscut celebra insurecţie a ghetoului din Varşovia. Aceasta s-a produs însă după ce majoritatea jidanilor din Varşovia fuseseră deja deportaţi către Est. Se pretinde că „în martie 1943, distrugerea jidanilor din Polonia era pe deplin încheiată“. În vremea când această distrugere era, chipurile, în curs, nu găsim nici o urmă în ceea ce priveşte refuzul sau opoziţia la deportări²¹. În plus, jidanii ţineau cu foarte mare grijă un registru, în care notau o mulţime de lucruri, astfel că „multe dintre aceste registre postume ne-au parvenit“. S-a constatat, însă, „absenţa subiectelor de importanţă vitală din aceste registre“²².

ÎIn consecinţă, jidanii nu au avut cunoştinţă de un program de exterminări. Dacă ar fi avut cunoştinţă de aşa ceva, atunci s-ar fi opus acestora sau, cel puţin, ar fi scris despre „Holocaust“ în arhivele lor confidenţiale.

3. Organizaţiile jidăneşti din Europa ocupată, de exemplu J.D.C. (Joint Distribution Committee), W.J.C. (World Jewish Congress), J.A. (Jewish Agency) s-au comportat de parcă nici ele nu credeau în alegaţiile „exterminaţioniste“ despre care, totuşi, vorbeau.

Aceasta a fost situaţia în foarte multe sensuri dintre care cel mai important atinge punctul pus în lumină de noi. Ni se spune că jidanii care urcau în trenurile deportării fără să ştie că erau duşi la moarte erau, după cum am văzut, în contact direct cu instanţele jidăneşti situate în afara Europei ocupate. În corespondenţa lor cu jidanii din afara Europei, găsim o mulţime de elemente care dovedesc că nici măcar nu le trecea prin cap existenţa unui program de exterminări. Or, dacă dăm crezare comentariilor lor destinate uzului extern, jidanii din afara Europei nu au încercat să îşi avertizeze fraţii din interiorul acesteia despre pretinsa semnificaţie a deportărilor. În caz contrar, jidanii din Europa nu s-ar fi aflat în această pretinsă stare de ignoranţă cu privire la ceea ce, chipurile, li se pregătise şi îi aştepta.

Demonstraţia s-ar putea opri aici, dar nu strică să furnizăm câteva exemple despre comportamentul organizaţiilor jidăneşti din afara Europei, în cursul pretinsului „Holocaust“. Chaïm Weizmann s-a servit de alegaţiile exterminaţioniste când şi cum i-a convenit. Iată în ce termeni se plânge Weizmann, în mai 1943, secretariatului lui Churchill: „Dacă presa aliată continuă să afirme participarea savanţilor jidani la efortul de război al Aliaţilor (…), germanii vor accentua represaliile contra jidanilor²³. În ce fel ar fi putut accentua germanii represaliile care, chipurile, însemnau deja moartea? Trebuie, oare, să credem că Weizmann se gândea că jidanii ar putea fi ucişi de două ori?

Am arătat, deja că, potrivit scornelii, în martie 1943 jidanii polonezi ar fi fost deja exterminaţi în cvasi-totalitatea lor. Se întâmplă, însă, că în chiar cursul acestei „exterminări“, ba chiar şi în 1944, societăţile de într-ajutorare jidovească din Vest trimiteau pachete cu hrană şi altele jidanilor din Polonia, mai ales prin intermediul J.U.S. (Jüdische Unterstüzungsstelle, birou de asistenţă socială jidănească), cu autorizaţia şi chiar concursul umanitar al autorităţilor naziste. De asemenea, organizaţiile jidoveşti din Polonia primeau bani de la aceeaşi expeditori, prin intermediul guvernului polonez din Londra şi cu aceeaşi autorizaţie binevoitoare din partea autorităţilor germane²⁴.

În 1944, Polonia redevenise un câmp de luptă. În consecinţă. La 14 martie 1944, pe când armata sovietică se apropia de Lvov, W.J.C.-ul reaminti britanicilor că rămânea „încă un număr considerabil de jidani“ în sectorul respectiv şi că trebuia dat un „nou şi energic avertisment nemţilor“, pe lângă accelerarea operaţiilor de salvare a jidanilor din teritoriile ocupate de nazişti (adică expedierea acestora în Palestina, după cum o arată clar declaraţiile W.J.C. pe timpul războiului²⁵. Iată deci, cum spune proverbul, ca şi pasărea, minciuna piere pe limba ei: W.J.C.-ul însuşi recunoaşte, în martie 1944, că jidanii morţi, slavă Domnului!, trăiesc, şi trebuie salvaţi!

Ziare jidăneşti din Vest îşi făceau o datorie rituală din a anunţa din când în când, câte un masacru sau două. Era clar, însă, că ele nu credeau în aceste alegaţii, cel puţin foarte exagerate, având tendinţa de a se contrazice în declaraţiile lor. Astfel, în octombrie 1943, ziarul jidănesc „Bund“, care se ţinea de stânga şi se credea foarte bine informat, în publicaţia sa The Ghetto Speaks vorbea de „lupta care uneşte masele populare şi cele jidăneşti“. Dacă chiar se uneau respectivele „mase populare şi cele jidăneşti“, probabil că erau în viaţă, nu-i aşa? Se recunoaşte, astăzi, că, chiar şi după 17 decembrie 1942, când se vorbeşte pentru prima dată, oficial, despre exterminare, „nu s-a produs o reacţie viguroasă şi fără echivoc din partea comunităţii jidoveşti americane, inclusiv J.D.C. “. În general, „jidanii ei înşişi nu au insistat niciodată pe apelurile de ajutorare, dovedindu-se mult mai preocupaţi de propaganda pentru Palestina decât de măsurile imediate în vederea salvării fraţilor lor²⁶.

În afara câtorva gesticulaţii publice despre o vagă şi pretinsă „exterminare“, arhivele istorice demonstrează că instanţele jidăneşti din afara Europei ocupate s-au comportat ca şi cum nu ar fi existat nici o exterminare, lucru care rezultă din faptul că nu au încercat să-i prevină pe jidanii europeni, adevăratul lor efort concentrându-se pe problema Palestinei.

4. Comportamentul guvernelor aliate, al agenţilor şi reprezentanţilor lor nu a fost al unora care credeau alegaţiile exterminaţioniste, iar serviciile lor de informaţii nu au furnizat elemente susceptibile să confirme aceste alegaţii.

În ceea ce priveşte atitudinea guvernelor aliate şi a reprezentanţilor lor, putem spune că: (a) declaraţiile guvernamentale relative la „exterminare“ au fost contradictorii, echivoce şi, ţinând cont de date, puţin convingătoare; (b) nici o măsură concretă nu a fost luată pentru contracararea deportărilor de jidani sau a celor care se puteau petrece în lagăre; (c) incidente implicând înalţi funcţionari dovedesc că aceştia nu credeau alegaţiile extreminaţioniste.

Cea mai cunoscută dintre gesticulaţiile guvernamentale pe această temă este declaraţia aliată din 17 decembrie 1942, ale cărei cuvinte erau lipsite de orice echivoc, deşi nu conţinea nici un detaliu sau exemplu concret. Data ei nu era, însă, convingătoare în raport cu fabulaţia care susţinea că exterminările se ţin lanţ de aproape un an, în Rusia. În plus, din partea Uniunii Sovietice, era vorba de prima acuzaţie clară de „exterminare“, deşi acestea, potrivit făcăturii, ar fi început încă din iunie 1941.

Declaraţia târzie a Sovietelor era incredibilă, întrucât „existau toate motivele să se considere că bolşevicii erau la curent cu ce se petrecea pe teritoriul lor, ocupat de către germani“²⁷. De altfel, „Declaraţia despre crimele de război“ publicată de Aliaţi la 1 noiembrie 1943, condamna „atrocităţile“ germane fără să menţioneze pe jidani. Cu ocazia redactării proiectului de declaraţie, ministerul britanic de Externe suprimase din text referinţa la „camere de gazare, întrucât dovezile existente nu sunt demne de crezare“²⁸. Cu privire la Auschwitz, emisiunile radio Londra şi Washington acuzară pe germani, la 10 octombrie 1944, de a avea „planuri (în vederea) executării masive a populaţiei lagărelor de concentrare“ Auschwitz şi Birkenau. Serviciul telegrafic german replică imediat: „Aceste zvonuri sunt false de la un capăt la celălalt“²⁹.

Prima dată că Aliaţii de rang înalt au denunţat lagărul Auschwitz, cam în termenii de astăzi ai fabulaţiei exterminaţioniste, a fost la sfârşitul lui noiembrie 1944, după o pretinsă decizie cu privire la „exterminări“ şi publicarea documentului pe care l-am numit „W.R.B. Report“, întrucât a fost publicat de către War Refuge Board. Ruşii au cucerit lagărul Auschwitz la 27 ianuarie 1945, dar nu au autorizat vizitarea şi inspecţia acestuia când lumea a devenit curioasă pe această temă, nici măcar după publicitatea senzaţională ocazionată de intrarea triumfală a anglo-americanilor în Belsen-Bergen şi Buchenwald, când sovieticii ar fi avut ocazia să intre şi ei în hora indignată a celorlalte democraţii. La sfârşitul lui aprilie 1945, ruşii s-au mulţumit să declare că 4 milioane de oameni fuseseră ucişi la Auschwitz, iar la 7 mai 1945 publicară un raport mai amănunţit în acelaşi sens³⁰.

Se ştie că Aliaţii nu au luat nici o măsură concretă pentru a-i preveni pe jidanii din Europa, nici pentru contracararea deportărilor şi a altor măsuri luate de către germani, cu privire la lagărele lor. Foarte revelatoare pe această temă este controversa scurtă şi confidenţială ridicată de chestiunea bombardării lagărului Auschwitz ca mijloc de a pune capăt exterminărilor. În cursul verii 1944, nu foarte sigur pe el, Chaïm Weizmann sugerase această soluţie. Impresia care se degajă astăzi este că britanicii şi americanii se făceau că iau în serios sugestiile lui Weizmann, mulţumindu-se, însă, cu o indignare verbală. Astfel, la 7 iulie 1944, Anthony Eden se interesă pe lângă Ministerul Aerului cu privire la posibilitatea realizării acestei sugestii. Weizmann a trebuit să aştepte o bucată de vreme înainte de a primi răspuns din partea lui Richard Law, din ministerul britanic de Externe: „Ţinând cont de marile dificultăţi tehnice implicate, în împrejurările de faţă nu avem altă alegere decât renunţarea a această sugestie“. Anglia dădea un astfel de răspuns la sugestia lui Weizmann exact în momentul în care forţele sale aeriene pregăteau bombardarea multor instalaţii petrolifere, între care cele de la Auschwitz. Pentru acest motiv, centrul industrial Auschwitz chiar a fost bombardat pe 20 august 1944, apoi de mai multe ori în etapa următoare. Este, însă, evident că alegaţiile cu privire la exterminări nu erau luate în serios, lucru confirmat de faptul că faimoasa „informaţie“, zisă crucială, conţinută în ceea ce avea să devină „Raportul W.R.B.“, primită de Londra şi de Washington în iulie 1944, a fost clasată de cele două guverne, „până la scoaterea ei la lumină, trei luni şi jumătate mai târziu“³¹.

Numeroasele incidente care au implicat oficiali de rang înalt arată că aceştia nu credeau o iotă din născocirea exterminării în plină metamorfoză atunci. Legăturile strânse dintre comunitatea jidănească şi administraţia Roosevelt sunt cunoscute. În septembrie 1942, Administraţia refuza să creadă rapoartele despre centrele de ucidere în masă, respingând ideea unei tentative organizate de lichidare a jidanilor.

Roosevelt explică lui Frankfurter motivele deportărilor; pentru el, jidanii deportaţi erau folosiţi la construirea de fortificaţii pe frontiera sovietică³². Se presupune că Roosevelt îşi întemeia opiniile exprimate, în faţa judecătorului Frankfurter, pe baza informaţiilor care îi erau furnizate de către serviciile speciale. Frankfurter trebuie să fi fost convins, întrucât, când l-a întâlnit pe Karski la Washington, iar acesta a început să-i debiteze poveştile sale despre „punguţele cu doi bani“, i-a spus pe faţă „că nu poate să-l creadă³³.

Când alegaţiile despre Auschwitz ajunseră la Washington, specialiştii Departamentului de Stat le-au comentat între ei în următorii termeni: „Din1942 primim astfel de poveşti din Berna [...] Nu uitaţi că este vorba de un jidan care vorbeşte despre alţi jidani. (…) Este vorba de o campanie a jidanului Morgenthau şi a colaboratorilor săi jidani“³⁴. În Anglia, situaţia era comparabilă. În septembrie 1942, în Camera Comunelor, Churchill a condamnat „deportările masive de jidani din Franţa, cu toate ororile finale inerente dislocării deliberate a familiilor“. Churchill, însă, nu a vorbit despre „exterminări“. La Foreign Office, nimeni nu credea alegaţiile despre „exterminări“, iar la Ministerul Coloniilor un funcţionar le-a calificat drept „produs lacrimogen al Agenţiei jidoveşti“³⁵.

În noiembrie 1942, preşedintele în exil, la Londra, al Cehoslovaciei, Eduard Beneş, foarte bine informat cu privire la ceea ce se petrecea în ţara lui, scrise W.J.C. că alegaţiile venind de la Riegner, din Elveţia, erau false, că germanii nu aveau nici un plan de exterminare a jidanilor³⁶. Guvernul elveţian estima că Declaraţia aliată din 17 decembrie 1942 era „un zvon al propagandei străine, de cea mai josnică specie“³⁷.

Important pentru noi este ce aveau de spus serviciile aliate de informaţii, pe această temă. De mulţi ani citesc literatura existentă pe acest subiect. Nu am întâlnit, însă, nici măcar un singur caz în care această „exterminare“ să fie confirmată, pe timpul războiului, de o sursă din interiorul unuia sau altuia dintre serviciile de informaţii aliate.

Elementele pe care le deţinem, dintre cele provenind de la serviciile de informaţii amintite, pledează clar contra scornelii exterminaţioniste. De exemplu, la 27 august 1943, „preşedintele Joint Intelligence Committee (Comitetul de legătură al serviciilor de informaţii englez şi american), William Cavendish-Bentinck (Anglia), a cărui sarcină era aprecierea adevărului sau falsului rapoartelor sosite din Europa nazistă“, declară confidenţial că poveştile care circulă „au tendinţa de a exagera atrocităţile germane pentru menţinerea fierbinţelii spiritelor“³⁸. Omologul său american, John Beaty, unul dintre cei doi redactori ai raportului cotidian secret „G2“, publicat zilnic la ora 12.00, pentru a da celor din fruntea ierarhiei tabloul lumii cu patru ore mai înainte, a ridiculizat fabulaţia celor „şase milioane“, în cartea Iron Curtain over America, publicată, în prima ediţie, în 1951 şi, până în 1954, reeditată de 11 ori!³⁹.

Singurele date cu adevărat importante pe care le posedăm şi care provin de la serviciile de informaţii, sunt fotografiile de recunoaştere aeriană la Auschwitz, publicate în 1979 de către doi specialişti C.I.A. în interpretarea fotografiilor. O bună parte dintre aceste fotografii au fost făcute în primăvara lui 1944, adică în momentul în care, după făcătură, aproximativ 10.000 de jidani intrau zilnic în lagăr pentru a fi ucişi. Întrucât, însă, exterminaţioniştii sunt obligaţi să recunoască incapacitatea crematoriilor din Auschwitz pentru a incinera zilnic 10.000 de cadavre, fantasmagoria povesteşte că „zi şi noapte, cadavrele ardeau în aer liber“⁴⁰.

În consecinţă, este clar că Aliaţii nu au luat în serios alegaţiile „exterminaţioniste“, vorbind despre acestea numai de formă, din vârful buzelor. Fotografiile aeriene nu prezintă nici o urmă în acest sens, iar cei doi specialişti, judecând după coşurile crematoriilor, consideră că acestea nu păreau să fie în activitate⁴¹.

5. Vaticanul nu a crezut alegaţiile exterminaţioniste

Prin natura foarte întinsă a activităţilor Bisericii catolice, Vaticanul era la curent cu tot ceea ce li se întâmpla jidanilor⁴²538. Totuşi, Vaticanul nu a publicat nici o declaraţie clară şi fără echivoc, privind condamnarea „exterminării“ jidanilor, nici măcar după ce germanii au pierdut Roma şi, apoi, războiul. Cu toate presiunile Aliaţilor, în sensul obţinerii unei astfel de declaraţii din partea lui, Vaticanul s-a abţinut de la un astfel de gest. În 1942, în mesajul său cu ocazia Crăciunului, Papa Pius al XII-lea a făcut o declaraţie echivocă, pe care nu a publicat-o decât după ce britanicii i-au sugerat cu insistenţă că aceasta ar putea contribui la a-i face pe Aliaţi să nu bombardeze Roma.

În orice caz, chiar şi după publicarea declaraţiei sale, Papa a spus Aliaţilor pe faţă că nu crede poveştile exterminaţioniste:

„Impresia lui era că se exagerează din motive de propagandă“⁴³. Faptul că purtătorii de cuvânt de astăzi, ai Vaticanului, au acceptat şi ei atotputernica făcătură oficială, este o cu totul altă problemă, diferită de aspectul istoric ce ne interesează.

6. Activităţile şi rapoartele Comitetului internaţional al Crucii Roşii nu confirmă alegaţiile exterminaţioniste.

Ca şi în cazul Vaticanului, declaraţiile de astăzi ale C.I.C.R. acceptă născocirea exterminărilor. După cum am spus, însă, aceasta este o altă chestiune, ea nu confirmă întru nimic punctul de istorie care ne interesează. Se ştie bine, nu vrem să o repetăm, după război, mulţi viteji se arată. După război, afirmaţiile şi observaţiile generale, ale documentelor publicate de C.I.C.R., se acordă pentru prima oară cu fabulaţia exterminărilor. Singurul lucru care trebuie să îl intereseze însă pe istoric este conţinutul rapoartelor şi activităţilor CICR din timpul războiului.

Rapoartele şi activităţile CICR din timpul războiului nu corespund şi nu confirmă legenda exterminării: este vorba de un subiect pe care l-am tratat pe larg, nu este cazul să revin asupra lui⁴⁴. Recent, însă, am descoperit două puncte, care merită să fie semnalate. La 14 aprilie 1943, CICR a precizat în mod clar şi indubitabil că el consideră Auschwitzul drept un lagăr de muncă pentru deportaţi, cărora li se pot adresa colete poştale⁴⁵. În două rânduri şi cu destulă publicitate de fiecare dată, CICR a vizitat colonia jidănească de la Theresienstadt, în Cehoslovacia. În ambele cazuri, rapoartele lui fură relativ favorabile. Ceea ce nu prea se spune totdeauna este că, cu ocazia celei de a doua vizite, în primăvara lui 1945, delegatul CICR, George Dunant însuşi, a descris falansterul, ghetoul sau chibuţul Theresienstadt „ca o experienţă încercată de unii conducători ai Reichului care, aparent, erau mai puţin ostili faţă de jidani decât cei care erau răspunzători de politica rasială a guvernului german“. Adolf Eichmann în persoană l-a însoţit pe George Dunant la Theresienstadt, care a aflat, astfel, că această colonie sau falanster de tip socialist era opera lui Heinrich Himmler, Reichsführer S.S.

În plus, prin natura funcţiilor sale, George Dunant era în permanent contact cu reprezentanţii comunităţilor jidăneşti. De exemplu, chiar la începutul lui 1945, el a tras o fugă şi la Bratislava, între altele la cererea insistentă a lui Saly Mayer, pentru a furniza fonduri jidanilor care se ascundeau⁴⁶.

7. Documentele germane nu vorbesc de exterminări, ci numai de un program de expulzare şi implantare la Est. Nici în arhivele lagărelor de concentrare, nici în alte arhive germane nu găsim nimic despre „camerele de gazare“.

Se ştie foarte bine că documentele germane nu vorbesc despre exterminare. De exemplu, nu există nici un ordin scris al lui Hitler, cu privire la uciderea jidanilor⁴⁷. Documentele germane vorbesc despre „Soluţia finală“ în sensul expulzării definitive din Europa a tuturor jidanilor, iar pe durata războiului de transplantarea lor în teritoriile ocupate din Est. Bineînţeles, autorii şi propagandiştii făcăturii pretind că în momentul în care germanii consemnau ceva în scris, ei foloseau în mod deliberat şi sistematic termeni evazivi şi un limbaj codificat. Această explicaţie este, însă, absurdă pentru că un astfel de efort de disimulare nu poate fi conceput decât pentru ceva care, într-adevăr, poate fi ascuns. Oricine poate înţelege că oricare ar fi fost sfârşitul războiului, exterminarea fizică a jidanilor din Europa nu ar fi putut rămâne secretă. Pentru motivele arătate mai sus, exterminarea ar fi fost cunoscută în chiar momentul săvârşirii ei. Presupunând o stupiditate incredibilă a germanilor în această chestiune, trebuie să recunoaştem că ei erau la curent cu alegaţiile despre atrocităţi, propagate de ţările aliate pe seama lor.

Cine poate crede că germanii au fost atât de tâmpiţi încât să îşi imagineze că travestirea documentelor printr-un limbaj codificat ar fi putut servi la ceva? Niciunde în documentele germane nu este vorba de „camere de gazare“ în sensul scornelii exterminaţioniste. În acest punct, făcătura se limitează la a ne prezenta insecticidul „Zyklon B“ sau un alt mijloc de dezinfecţie, la a ne arăta fotografii de duşuri aparente absolut ordinare (dotate, pe cât se spunea, cu extraordinare particularităţi secrete), a vorbi despre utilizarea produselor de eşapament ale motoarelor Diesel (fără să ştie, aparent, că un motor Diesel produce mai ales bioxid de carbon, ca şi respiraţia mamiferelor, nu oxid de carbon, care, într-adevăr, este toxic) sau a jongla cu expresia „cuptoare cu gaze“ (cuptoarele crematoriilor, ca majoritatea cuptoarelor de bucătărie, sunt „cuptoare cu gaz“, iar crematoriile din lagărele germane nu făceau excepţie).

Toate acestea sunt atât de aberante încât ar fi absurd să continuăm discuţia. Nu s-a găsit nici o urmă de planuri sau vreo construcţie care ar fi putut fi o „cameră de gazare“. Pe cât mă pricep în materie de construcţii, nu cred că s-ar fi putut ascunde documentele tehnice necesare realizării unui proiect de anvergura unor mari „camere de gazare“. Astfel de documente trebuiesc mai întâi întocmite, apoi distribuite la un număr important de compartimente şi indivizi însărcinaţi cu executarea unei munci sau operaţiuni specifice, întrucât nu există alt mijloc de coordonare a unei activităţi tehnice de aşa complexitate. Admiţând chiar că documentele principale ar fi fost supuse unui strict control (cum se presupune că este cazul cu documentele „clasate secret“ în Statele Unite), diferiţii tehnicieni însărcinaţi cu realizarea lucrărilor ar fi fost capabili, după război, să furnizeze detalii care, puse cap la cap, ne-ar fi dat o idee clară despre natura obiectivului urmărit. Multe astfel de documente „secrete“ germane au fost găsite de învingători, programele spaţiale americano-sovietice de mai târziu nefiind decât continuarea programului spaţial german, la originea lui. În ceea ce priveşte „Holocaustul“ nu s-a găsit nici un fel de documente care, puse cap la cap, s-ar putea confirma şi completa unele prin celelalte. Faţă cu buclucaşul „Holocaust“ suntem într-o incoerenţă totală, la două nivele. La primul nivel, este vorba de incoerenţa reciprocă între, de o parte, „camerele de gazare“ ele însele şi, de altă parte, documente autentice privind crematoriile şi măsurile de dezinfecţie. La un alt nivel, tentativele de înşelătorie în vederea răspândirii prodigioase a detaliilor tehnice contrazic aspectul făcăturii exterminaţioniste, care susţine despre „camerele de gazare“ că erau improvizate şi meşterite de un personal tehnic sub-mediocru, recrutat de prin împrejurimi, printre localnicii lipsiţi de orice calificare tehnică.

Interesant de amintit este că doi dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Heinrich Himmler, generalii S.S. Gottlob Berger şi Karl Wolf, au declarat în faţa tribunalelor învingătorilor că de-a lungul întregului război nu au ştiut nimic despre un program de

exterminare. De asemenea, către sfârşitul războiului, Himmler a declarat unui reprezentant al W.J.C.⁴⁸:

„Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost obligaţi să ardem cadavrele unui număr incalculabil de bolnavi, morţi de tifos. Am fost, deci, constrânşi să construim crematorii, din care acum ei sunt pe cale a toarce funia cu care ne vor spânzura“.

Între această tentativă de disculpare din partea lui Himmler şi documentele pe care inamicii acestuia le-au reunit, după moartea lui, există o coerenţă care nu poate fi întâmplătoare sau aranjată de Himmler graţie unui talent şi a unei ştiinţe anticipative supraomeneşti. Trebuie oare să credem că la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte coerenţa dintre documentele nemţilor privitoare la politica lor jidănească şi comportamentul practic al inamicilor Germaniei în timpul războiului?

8. Rezistenţa germană contra lui Hitler, inclusiv numeroşii anti-hitlerişti din serviciile de informaţii ale armatei germane, nu aveau nici cea mai mică idee despre un program de exterminare a jidanilor.

Este evident că o parte din rezistenţa germană s-a opus regimului lui Hitler din cauza politicii acestuia faţă de jidani. În plus, serviciul de informaţii al armatei germane, Abwehr, era condus de Amiralul Canaris, un trădător recunoscut astăzi de toată lumea. Direct sub ordinele acestuia, un oarecare Hans Oster se ocupa de chestiunile financiare şi administrative, inclusiv lista la zi a tuturor agenţilor Abwehr. Oster şi unul dintre subordonaţii săi, Hans von Dohnanyi, un jidan parţial „arianizat“, se ocupau împreună „cu tot felul de operaţii, fără legătură cu sarcinile lor de serviciu“. Între alte astfel de operaţiuni a fost angajarea lor în Opoziţia hitleristă şi asistenţa ilegală acordată unor jidani. Ambii au fost executaţi pentru participare la lovitura de stat ratată din 20 iulie 1944⁴⁹.

În diferitele povestiri despre activităţile Opoziţiei antihitleriste din Germania, de exemplu THE GERMAN OPPOSITION TO HITLER, de Hans Rothfels [vezi şi Michael C. Thomsett, German Opposition to Hitler: The Resistance, the Underground, and Assassination Plots, 1938-1945 – n.n., V.I.Z.], nu găsim nici o indicaţie că această Opoziţie ar fi avut cunoştinţă de vreun program de exterminare a jidanilor sau că ar fi comunicat Aliaţilor vreo informaţie în acest sens. Dacă ar fi avut cunoştinţă despre un astfel de program, e sigur că Opoziţia ar fi transmis informaţia Aliaţilor, de la care se forţa să obţină promisiunea de a fi ajutată în cazul că va reuşi să îl răstoarne pe Hitler⁵⁰. Admiţând că mulţi germani implicaţi în Opoziţia antihitleristă ar fi ignorat existenţa unui program de exterminare a jidanilor, cine poate să creadă că o astfel de ignoranţă a fi fost posibilă din partea şefului serviciului de contrainformaţii, Abwehr?

Aceasta este concluzia mea cu privire la cele „opt simple observaţii (…) care stabilesc non-istoricitatea (…) unui program de exterminare fizică masivă a jidanilor din Europa“. Afirmaţia aceasta nu corespunde nici unuia dintre criteriile de istoricitate admise. Ea implică un tupeu, o aroganţă şi o incorectitudine care depăşeşte orice imaginaţie. Cu alte cuvinte, întreaga poveste exterminaţionistă este un „chutzpah“^b, termen jidănesc care desemnează o astfel de lucrătură, implicând, într-adevăr, un tupeu incredibil, o îndrăzneală, impertinenţă, incorectitudine şi insolenţă greu de întâlnit la popoarele europene.

Ceea ce ni se cere este să credem că aceste „evenimente de dimensiunile unui continent, din punct de vedere geografic, care au durat trei ani, din punct de vedere temporal şi s-ar fi cifrat la şase milioane din punctul de vedere al victimelor“ s-au putut petrece fără ca nici una dintre părţile în cauză să fi avut cunoştinţă. Încă odată, este ca şi cum ni s-ar spune că azi dimineaţă nu am remarcat elefantul de la demisol, pe lângă care, chipurile, am trecut cu toţii fără să îl vedem. Apoi, pe când eram în salon, nu am remarcat că elefantul urcase la etaj şi aranja cu trompa porţelanurile din vitrină şi cărţile din bibliotecă… Scara care duce la etaj, uşile care trebuiau deschise, toate se „elefantizaseră“ ca prin minune, permiţând stimatului pachiderm să servească lângă mine o cafea, ba chiar să-şi aprindă un trabuc, fără ca eu să îl văd măcar. Apoi, elefantul a ieşit la plimbare în plin cartier comercial, şi-a cumpărat rezerva de tutun pentru o bună bucată de vreme şi s-a întors liniştit la grădina zoologică, fără ca cineva să îl observe.

Vorbind de această afacere de exterminare, Rassinier spune undeva că „nimic nu este serios în povestea asta“. Nu sunt de acord cu această apreciere. În ceea ce mă priveşte, opinia mea este că, de la un capăt la celălalt, suntem în faţa unei poveşti absurde. Discuţia noastră nu trebuie să se fixeze pe absurditatea sau ne-absurditatea tărăşeniei. Cele opt observaţii sunt toate „sub nasul nostru“, pentru a ne exprima astfel, ele au fost formulate în cărţi recent publicate, nu de către istoricii revizionişti, ci de partizanii făcăturii exterminaţioniste. „Holocaustomania“ a atins, astfel, de proporţii în ultimii ani încât s-a făcut o largă publicitate acestor lucrări, pe care nu le cunosc decât cei care nu vor să le cunoască. Desigur, poate că aceste cărţi nu au prezentat observaţiile de mai sus cu acurateţea şi finețea cuvenită. Totuşi, ele le-au prezentat, iar datoria celor care participă la dezbatere este să le cunoască. Pe bună dreptate putem vorbi de o miopie pe care posteritatea nu o va putea explica dacă în continuarea controversei holocaustice ne vom lăsa pe mai departe absorbiţi de detaliile neînsemnate în jurul cărora se agită trepăduşii „Holocaustului“, uitând sau neglijând observaţiile istorice simple, care răspund clar la toate îndoielile privind existenţa unui program de exterminare fizică a jidanilor din Europa.

Observaţii finale

În continuarea controversei holocaustice, partizanii, profitorii şi ceilalţi mercenari în slujba scornelii exterminaţioniste vor încerca, pe cât posibil, să încurce pistele tulburând apele prin tot felul de procedee previzibile sau imprevizibile. Am văzut precedentul controversei în jurul Donaţiei constantiniene. Ce am văzut de fapt? Am văzut măsura în care poate fi împiedicată exprimarea simplelor observaţii care arată natura non-istorică, adică absurdă, a fantasmagoriei impuse prin forţa baionetelor şi terorism intelectualo-ideologic. Puterea, însă, este una, iar adevărul istoric alta. În consecinţă, primul sfat pe care l-aş da celor care abordează această controversă este de a nu pierde din vedere că inima subiectului, adică aserţiunea unei exterminări la scară continentală, care ar fi durat trei ani şi s-ar fi soldat cu „şase milioane“ de victime numai printre jidani, nu a făcut încă obiectul unei analize istorice clasice.

Aceasta înseamnă că tactica de bază pe care o vor utiliza viitorii apărători ai minciunii şi imposturii istorice va consta în avansarea unor alegaţii imposibil de verificat prin metoda normală, adică plasarea oricăror ipoteze în contextul istoric respectiv pentru a verifica gradul lor de compatibilitate sau de incompatibilitate. Această tactică este deja vizibilă în articolul semnat de Gitta Sereny, de care am vorbit (New Statesman). Oricine citeşte articolul respectiv îşi dă imediat seama că autoarea lui preferă să vorbească despre locuri precum Belzec, Sobibor, Treblinka, nu despre Auschwitz. Gitta Sereny ştie foarte bine de ce procedează astfel. Iată cum se exprimă ea cu privire la Auschwitz:

„Auschwitz (…) consta în imense lagăre de muncă şi, foarte pe aproape, instalaţii de exterminare. Întrucât foarte mulţi oameni au supravieţuit, Auschwitz ne-a permis să aflăm efectiv ceea ce s-a petrecut, ceea ce a complicat în acelaşi timp confuzia noastră cu privire la cele două tipuri de lagăre“.

Distincţia este întemeiată. Lagărul Auschwitz a fost o imensă exploatare multiformă, în vreme ce alte lagăre, zise de exterminare, constau în obscure instalaţii care nu funcţionau decât pentru scurte intervale de timp, servind exclusiv ca lagăre de tranzit pentru jidani. Din cauza aceasta posedăm un număr important de informaţii cu privire la Auschwitz, dar mult mai puţine cu privire la celelalte lagăre. De exemplu, nu există, probabil, fotografii aeriene ale celorlalte lagăre. De asemenea, în celelalte lagăre nu existau prizonieri din ţările de Vest, iar în ele nu lucrau sute şi chiar mii de muncitori şi tehnicieni civili. Deţinuţii din celelalte lagăre nu erau în contact cu persoane atât de numeroase şi repartizate pe un teritoriu atât de mare. Aparent, Crucea Roşie nu avea cunoştinţă de celelalte lagăre, în care soseau mult mai puţine convoaie de jidani din Europa Vestică (câteva convoaie de jidani olandezi au ajuns până la Sobibor).

În consecinţă, dacă pentru nevoile unei dezbateri suntem tentaţi să lăsăm de o parte argumentele de ordin general, care contrazic teza „exterminării“, ne va fi mai uşor să arătăm absurditatea născocirii pentru Auschwitz, decât pentru celelalte lagăre. Acesta este motivul pentru care partizanii fabulaţiei exterminării preferă să vorbească despre Belzec, Sobibor sau Treblinka. În cazul acestor lagăre dispunem de mult mai puţine elemente care contrazic direct pretinsele lor „dovezi“, care constau, aproape, exclusiv în mărturiile şi „amintirile“ de după război. Se ştie, însă, că, după orice război, se arată mulţi viteji! Majoritatea mărturiilor postbelice au avut loc în faţa tribunalelor pseudo-germane. Ţinând cont de condiţiile politice şi judiciare actuale din Germania, istoricii revizionişti nu au, încă, acces la aceste documente, pentru a le examina⁵¹ în interesul istoriei, al adevărului istoric. Lucrurile sunt foarte clare: în ceea ce priveşte controversa holocaustică, justiţia este departe de a fi justă, iar dreptul nu a fost niciodată drept. Actuala ordine mondială este o barbarie.

În ceea ce priveşte Auschwitz, apărătorii sau partizanii imposturii holocaustice sunt într-o poziţie extrem de dificilă, întrucât nu pot renunţa la acest lagăr fără să renunţe la întreaga tărăşenie fantasmagorică, ce durează de atâtea zeci de ani. Pentru celelalte lagăre, ei nu pot avansa alte dovezi decât cele deja avansate în cazul Auschwitz. Dacă „mărturisirea“ comandantului Rudolf Höss, de la Auschwitz, nu este decât o operă imaginară⁵², de strictă ficţiune, cine va mai crede în „mărturisirea“ la fel de spăşită a lui Franz Stangl, comandantul de la Treblinka. Dacă poveştile unora ca Rudof Vrba şi Miklos Nyiszli nu sunt credibile, cărţile lor nefiind decât macabre plezanterii, cine va crede poveştile la fel de macabre ale unora ca Jankiel Wiernik şi alţii mai obscuri⁵³. Dacă procesul de la Nürnberg şi celelalte procese germane de după război nu au stabilit adevărul cu privire la Auschwitz, cine va crede că ele au stabilit adevărul în cazul Treblinka? Dacă numeroşii jidani, despre care ni se spune că au fost trimişi la Auschwitz, nu au fost ucişi, cine va crede că foarte marele număr de jidani, expediaţi la Treblinka, au fost cu adevărat ucişi în acest lagăr.

În consecinţă, sfatul pe care l-aş da celor care se lansează în această controversă este de a-i împiedica pe partizanii făcăturii exterminării să se debaraseze de spinosul dosar Auschwitz. Faptul este următorul: demascarea scornelii exterminaţioniste este relativ simplă în cazul Auschwitz, iar pierderea disputei exterminaţioniste în acest punct va antrena prăbuşirea întregii imposturi istorice, a întregii fabulaţii exterminaţioniste. De asemenea, partizanii făcăturii au recurs la un alt tip de argument. Este argumentul recent utilizat de Hilberg (nota 30), pe care îl recomand cititorilor doritori de a-şi face o idee justă despre linia mai nouă adoptată de exterminaţionişti:

„(…) detractorii [adică noi, istoricii revizionişti] nu explică simplul fapt următor: unde sunt persoanele care au fost deportate? Deportarea nu a fost un secret. Ea a fost anunţată. Mai multe milioane de oameni au fost deplasate către destinaţii precise. Unde  sunt aceşti oameni? Doar nu se ascund în China!“

Pare incredibil că Hilberg pune astfel de întrebări într-o epocă în care nu este zi, aproape, fără ca presa să scoată la lumină numele unui jidan necunoscut, care, deşi a fost deportat este încă în viaţă. Suntem, însă, într-o epocă în care evenimentele din Orientul Apropiat ne obligă să ne amintim de exodul jidanilor care, părăsind Europa, de după război şi chiar din timpul acestuia, au mers în actualul stat numit Israel.

Revizioniştii au răspuns, deja, la întrebarea lui Hilberg, arătând cum s-au petrecut diversele mişcări de populaţie din timpul şi de după războiul mondial⁵⁴. Nu este greu de aflat unde au ajuns jidanii pe care, constrâns de argumentele imbatabile ale revizioniştilor, Hilberg se face că îi caută cu lumânarea… în China! Prima reacţie a cititorului ar putea fi că Hilberg a fost citat în mod inexact. Întrucât Hilberg se face că întreabă, dar nu precizează nimic, nu văd decât două feluri de a-i interpreta întrebarea. Ca de obicei, argumentul lui este de o verosimilitate iluzorie şi ţine de miopie istorică, întrucât neglijează, ba chiar escamotează contextul şi perspectiva istorică a deportărilor în chestiune.

Hilberg contează fără îndoială pe faptul următor: dispunem de o documentaţie abundentă cu privire la jidanii deportaţi către lagărele din Polonia, precum Auschwitz, Treblinka şi altele, dar nu dispunem de o documentaţie comparabilă dovedind că cei deportaţi în aceste lagăre le traversau şi mergeau mai departe, la Est. Nu am văzut nici o arhivă germană în acest sens. Ar fi de mirare ca aceste arhive să fie scoase curând la lumină. Admiţând că fantasmagoria a fost fabricată superficial şi în grabă, mai ales din nevoia menţinerii unei anumite continuităţi cu propaganda din timpul războiului, cercetătorii istorici de astăzi, care au luat cunoştinţă de documentele germane după război şi au tras concluziile de rigoare din impostura judiciară de la Nürnberg, nu sunt nici grăbiţi, nici superficiali şi nu au nici un fel de obligaţii faţă de o propagandă care trebuie neapărat susţinută în continuare. Este evident că ni se ascund foarte multe documente.

Cine sunt posesorii documentelor germane care lipsesc? Cine a confiscat documentele germane, la sfârşitul războiului? Doar nu chinezii, vorba lui Hilberg?! La această întrebare se poate răspunde cu ajutorul argumentelor istorico-politice şi prin exemple concrete. Printre exemplele concrete amintesc cazul numitului David Marcus, principalul responsabil al politicii americane de ocupaţie din Germania, în timpul războiului şi după acesta. David Marcus a condus Departamentul crimelor de război din Washington în anii 1946-1947, fiind acelaşi David Marcus care a comandat forţele armate jidăneşti din Palestina, în cadrul primului război cu lumea arabă (1948). De vreme ce şeful politicii americane din Germania a fost unul şi acelaşi cu primul comandant suprem al forţelor armate ale noului stat Israel, nu este greu să înţelegem ce s-a întâmplat cu documentele germane care deranjau politica învingătorilor, mai ales a învingătorului învingătorilor, noul stat Israel.

Argumentul lui Hilberg ar avea oarecare greutate dacă ar fi vorba de documente istorice virgine, necunoscute. Pe cât înţeleg, el nu are, de fapt, în vedere decât documentele confecţionate de învingători. Cu alte cuvinte, istoricii de astăzi trebuie să aibă toată încrederea în organizatorii punerii judiciare înscenate de la Nürnberg. În acest punct precis, Hilberg presupune mai mult decât poate să demonstreze. Este limpede că dacă ar fi întrebat, Hilberg ne-ar răspunde că organizatorii înscenării judiciare de la Nürnberg au dreptate pe toată linia şi în proporţie de sută la sută.

Această tentativă de a face abstracţie de contextul istoric este o adevărată provocare. Autorii înşelătoriei au ascuns şi ascund în continuare documentele germane care ar demonstra înşelătoria lor. Hilberg ar putea, însă, replica arătând că nu este posibilă suprimarea tuturor documentelor, că, oricum, ar fi rămas urme despre deportarea jidanilor şi mai la Est. Acest lucru este adevărat şi, de altfel, astfel de urme există. La întrebarea lui Hilberg ar trebui răspuns prin întrebarea următoare: unde sunt arhivele germane privind deportarea jidanilor către Riga şi administrarea coloniei jidăneşti de acolo, nu a lagărului de concentrare de lângă Riga, de care s-a ocupat Jeanette Wolf în articolul ei din cartea lui Böhm.

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu unde sunt aceste documente, dar nu susţin că nu le vom vedea într-o zi. Ceea ce ştiu, însă, precis este că aceste documente au fost ascunse apărării în cadrul proceselor de la Nürnberg (Cf. capitolul VII). Există, însă, şi o a doua interpretare posibilă a întrebării lui Hilberg. Deşi cifrele furnizate cu privire la populaţia jidănească de după război, din Europa de Est, nu au prea mare importanţă, trebuie recunoscut că numărul jidanilor recenzaţi în Polonia postbelică nu reprezintă decât o mică parte din numărul lor considerabil de dinaintea războiului, teritoriul ca atare nefiind, însă, absolut acelaşi. Polonia însă nu este Uniunea Sovietică, ea nu este atât de mare încât, dacă ar exista comunităţi jidoveşti importante, acestea ar trebui să de vadă, să fie cunoscute.

În consecinţă, dacă facem abstracţie de contextul istoric, argumentul este simplu: jidanii de altă dată nu sunt pe teritoriul actual al Poloniei, deci au fost ucişi. Pentru cei care cunosc, însă, o brumă de istorie, concluzia aceasta nu are mai multă greutate decât raţionamentul următor: întrucât înaintea războiului mondial locuiau milioane de germani la Est de linia Oder-Neisse, iar acum nu mai găsim, practic, nici unul, înseamnă că au fost ucişi! În realitate, epoca postbelică a cunoscut deplasări masive de populaţii, iar jidanii nu au făcut excepţie din acest punct de vedere. Sovieticii au deportat un mare număr în interiorul Uniunii Sovietice. Pe deasupra, în etapa imediat următoare războiului, jidanii polonezi au luat cu asalt Germania de Vest, în drumul lor către Statele Unite sau Palestina⁵⁵.

În starea actuală a evoluţiei politice generale şi a evoluţiei controversei holocaustice nu am alte sfaturi de dat sau alte idei cu privire la continuarea acesteia. Este, însă, evident că nu pot să prevăd toate stratagemele pe care ni le-ar putea rezerva viitorul. Nici măcar nu pot să promit că argumentele de genul celor utilizate de Gitta Sereny şi R. Hilberg, pe care tocmai le-am comentat, vor fi repetate în continuare de către partizanii şi profitorii scornelii exterminaţioniste. Astăzi încă, la atâtea zeci de ani după război, întâlnim destui oameni care spun că trupele americane şi britanice care au cucerit lagărele Belsen, Buchenwald şi Dachau „au văzut grozăviile cu ochii lor“. Astfel de grozăvii, ba chiar şi mai şi, au putut fi văzute la Dresda, de orice om de bună credinţă. Autori: anglo-americanii! De asemenea, la Hamburg, Berlin şi aproape în orice oraş german de oarecare importanţă au putut fi văzute astfel de grozăvii. De fapt, ce s-a văzut la Belsen, Dachau și Buchenwald? Nu s-au văzut decât numeroase cadavre. Asta a fost tot. S-a ştiut din 1945 că aceşti morţi au fost rezultatul penuriilor antrenate de prăbuşirea Germaniei, mai ales a bombardamentelor teroristo-strategice anglo-americane. Confuzia din minţile celor mai mulţi dintre contemporanii noştri este, însă, atât de mare încât aceste argumente ipocrite încă sunt utilizate pe scară largă.

Ceea ce aş putea adăuga, pentru cei pasionaţi de cercetarea istorică ştiinţifică a acestor probleme, este că trebuie să se ţină la curent cu lucrările revizioniştilor istorici şi cu cele ale exterminaţioniştilor, fără să piardă din vedere contextul şi perspectiva istorică, fără de care se ajunge la miopia istorică de care ne-am ocupat.

Bibliografie

BAUER, Yehuda, American Jewry and the Holocaust, Wayne State University Press, Detroit, 1981.

BÖHM, Eric, H., ed., We survied, Yale University Press, New Haven, 1949.

BUTZ, Arthur R., The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Institute for Historical Review, Torrance (prima ediţie americană) sau Historical Review Press, Brighton (a II-a ediţie, cea britanică, 1977).

COLEMAN, Christopher Bush, Constantine the Great and Christianity, Columbia University Press, New York, 1914.

COLEMAN, Christopher Bush, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, Yale University Press, New Haven, 1922.

DAWIDOWICZ, Lucy S., The War Against the Jews 1933-1945, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1975.

DAWIDOWICZ, Lucy S., The Holocaust and the Historians, Harvard University Press, Cambridge, 1981.

DONAT, Alexander, ed., The Death Camp Treblinka, Holocaust Library, New York, 1979.

DUBOIS Jr., Josiah E., The Devill’s Chemists, Beacon Press, Boston, 1952.

FEINGOLD, Henry L., The Politics of Rescue, Rutgers University Press, New Brunswick [New Jersey], 1970.

GILBERT, Martin, Auschwitz and the Allie, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1981.

LAQUEUR, Walter, The Terrible Secret, Little Brown & Co., Boston, 1980.

ROTHFELS, Hans, The German Opposition to Hitler, Henry Regnery, Chicago, 1962.

SERENY, Gitta, Into That Darkness, McGraw-Hill, New York, 1974.

SETZ, Wolfram, Lorenzo Vallas Schrift gegen die Konstantinische Schenkung, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1975.

Stäglich, Wilhelm, Der Auschwitz Mzthos, Grabert-Verlag, Tubingen, 1979^c.

NOTE

a. În ediţia franceză, „actori“, dar nu în sens propriu, ci este folosit în sens metaforic şi fără ghilimele, pe considerentul, tacit, că termenul este intrat „în uz“, şi, deci, nu ar mai trebui marcată folosirea sa improprie, în acest context. Totuşi, actorii sunt cei de pe scena teatrului şi, de aceea, este bine să respectăm proprietatea termenilor. În politologia românească s-a introdus termenul adecvat, calchiat după teoria fizicii atomice şi cuantice, de „acton/actoni“. Cf. Cornel Simoi, SOCIOMATICA. Editura Litera, Bucureşti, 1978. Lucrarea a apărut în regie proprie şi în tiraj mic, de aceea a trecut neobservată şi a rămas neutilizată. E cazul să ne folosim de conceptele introduse de acest mare filozof-matematician, ignorat pînă acum. N. red. – V.I.Z.

7.  GILBERT, p. 340.

8.  LAQUEUR, pp. 22-25.

9.  BAUER, p. 21 sqq.

10. BAUER, cap. VIII.

11.  BAUER, cap. IX, pp. 246, 264, 272, 274, 333, 366 sqq., 371 sqq.

12. LAQUEUR, pp. 4, 170 sqq, 188.

13.  GILBERT, pp. 31, 39 sqq, 44, 170.

14.  GILBERT, p. 93 sqq.; LAQUEUR, p. 231.

15.  LAQUEUR, Anexa 5. [Deşi Arthur Butz insistă să sublinieze că e o „carte ridicolă“ şi „aranjată“ la ultima ediţie, în ciuda ridicolului ei, ea a fost „împănată“ cu texte confecţionate de către doi mari „foşti“, dar încă activi şi foarte vizibili ca membri ai „Ocultei“: cf. Zbigniew Brzezinski (Afterword), Madeleine Korbel Albright (Foreword), nici mai mult, nici mai puţin!!! – n.n., V.I.Z.]

16.  Washington Post, 28 oct. 1981, p. A1; Los Angeles Times, 29 oct. 1981, pt. I, p. 20.

17.  Vedeţi contribuţia wiesel-iană la broşura Dimensions of the Holocaust, Northwestern University Press, Evanston, 1977. Este vorba de textul conferinţei lui Wiesel la Universitatea Northwestern, în primăvara lui 1977. Cei care nu găsesc broşura respectivă, vor citi cu folos articolul din Jewish Chronicle din Londra (4 noiembrie 1977).

18.  BAUER, pp. 264, 271, 274, 371; GILBERT, p. 121.

19.  BAUER, pp. 56, 58.

20.  GILBERT, p. 204 sqq.

21. BAUER, p. 325 sqq.; GIBERT, p. 121.

22.  DAWIDOWICZ (1975), p. XVII; (1981), p. 125.

23.  GILBERT, p. 143.

24.  BAUER, pp. 329-334.

25. GILBERT, p. 181.

26.  LAQUEUR, pp. 183-186; BAUER, pp. 188.193, 403.

27.  LAQUEUR, pp. 68-72; BUTZ, pp. 148, 341sq.

28. LAQUEUR, p. 121.

29.  GILBERT, p. 325

30.  GILBERT, p. 337 sqq.

31.  GILBERT, pp. 267-273,290, 299-311, 341.

32. FEINGOLD, pp. 9, 170; LAQUEUR, p. 94.

33. LAQUEUR, p. 3.

34. DUBOIS, pp. 184, 188.

35.  GILBERT, pp. 68, 95 sqq., 99.

36.  LAQUEUR, p. 162.

37. BAUER, p. 229.

38.  LAQUEUR, pp. 83,86; GILBERT, p. 150.

39. Vezi A Pleasant Surprise: John Beaty’s ‘The Iron Curtain over America’, pe http://semiticcontroversies.blogspot.ro/2010/05/pleasant-surprise-john-beatys-iron.html.

40.  GILBERT, p. 231 sqq; BUTZ, 262 sq.

41. Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER, The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, probabil încă disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington. Lucrarea lui Brugioni & Poirier a apărut şi în franceză, sub titlul: „Une analyse rétrospective du complexe d’extermination «Auschwitz-Birkenau», în Le Monde juif, ianuarie-martie 1980, cel de al 36-lea an, nr 97, pp. 1-22.

42.  LAQUEUR, pp. 55-58.

43. Cf. Anexa E; GILBERT, p. 104 sqq.

44.  Cf. BUTZ, îndeosebi pp. 347-363. [Aici în episodul nr. 34 – n.red. V.I.Z.]

45. GILBERT, p, 129.

46.  BAUER, p. 430 sqq.

47. LAQUEUR, p. 152.

48.  LAQUEUR, p. 18.

49. LAQUEUR, Anexa I. Cazul ziaristului Lemmer şi al economistului Sommer, care au comunicat, în Elveţia, informaţii cu privire la exterminări, nu pare să fi avut de vreo importanţă. Lemmer nu avea nimic de-a face cu Abwehrul. După cum remarcă Laqueur, nimic din autobiografia sa nu arată că ar fi comunicat informaţii privind exterminarea. Sommer era ofiţer de legătură între Statul Major General şi Abwehr, în care calitate făcea călătorii în Elveţia, pentru motive comerciale. După GILBERT (p. 56 sqq.), apropierea făcută între Sommer şi un raport din vara lui 1942, unde se spune că „se pregătesc lagăre în care vor fi exterminaţi prin gaze toţi jidanii din Europa şi o mare parte dintre prizonierii de război ruşi“ a fost revendicată nu de Sommer, care a murit în 1965, ci de către doi intermediari jidovi. Interesant de remarcat este că nici Lemmer, nici Sommer nu par să fi fost implicaţi în Opoziţia anti-hitleristă. Ambii au supravieţuit războiului.

50. ROTHFELS, pp. 125-151.

b. Referitor la execrabila insolenţă jidănească desemnată prin termenul „chutzpah“, traductibil prin „tupeu“, vezi: Norman G. Finkelstein, Beyond Chutzpah. On the Misuse of Anti-Semitism and the Abuse of History. Ed. Hana Whitton, PhD, Oxford Literary and Rights Agency, 2008. Pentru ediţia în limba română: Norman G. Finkelstein, TUPEU. Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei. Editura Antet, 2012. Vezi şi celebra carte a lui Norman G. Finkelstein, The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering (INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, Editura Antet, 2002). N. red. – V.I.Z.

51. Potrivit dreptului german, dosarele unui proces nu sunt accesibile publicului. Celor care sunt implicaţi într-un fel sau altul în aceste afaceri li se acordă, pe sprânceană şi în mod excepţional, accesul la propriile dosare, de exemplu. Astfel de excepţii se pot acorda unor cercetători agreaţi, dar nu celor implicaţi direct în procesul respectiv, cazul lui Wilhelm Stäglich, autorul cărţii Der Auschwitz Mythos (Mitul Auschwitz), care nu a obţinut autorizaţia necesară consultării „mărturiilor“ din propriul său proces.

52. Vedeţi capitolul IV. În ceea ce priveşte soluţia finală a chestiunii „mărturisirii“ lui Rudolf Höss, vedeţi articolul lui Robert Faurisson din The Journal of Historical Review, vol. 1, nr. 2, vara lui 1980; vol. 2, nr. 4, iarna lui 1981. Câţiva ani mai târziu, ambele au fost republicate în franceză (Annales d’Histoire révizionniste, nr. 1, primăvara 1987, pp. 137-152) sub acelaşi titlu, care, în traducerea românească, sună aşa: „Cum au obţinut britanicii mărturisirea lui Rudolf Höss, comandantul de la Auschwitz“.

53. DONAT.

54. Cf. Capitolul VII din prezenta carte. (N.T.).

55. Vedeţi capitolele I şi VII.

c. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 534-560. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (48)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

SUPLIMENT C (1)

REFLECŢII PE MARINEA CĂRŢII LUI J. C. PRESSAC

RĂSPUNS LA O CRITICĂ IMPORTANTĂ

A REVIZIONISMULUI HOLOCAUSTULUI

Comunicare prezentată în octombrie 1992, în cadrul celei de a

XI-a Conferinţe a Institute for Historical Review

O critică în plus. De ce?

Publicată în 1989, cartea lui Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Chambers, a fost examinată amănunţit în Journal of Historical Review¹ şi în alte publicaţii. Principala şi aproape unica ţintă a lui Pressac este Robert Faurisson, a cărui critică va rămâne probabil analiza definitivă. De aceea, comunicarea mea nu va fi o critică foarte amănunţită a cărţii lui Pressac. Doresc numai să adaug câteva reacţii personale la ceea ce s-a spus şi s-a scris. Voi insista asupra unui punct observat mai demult, în legătură cu care lucrarea lui Pressac furnizează un excelent exemplu. „Holocaustul“ este o astfel de gigantică şmecherie şi înşelătorie încât constituie o sursă de inepuizabile absurdităţi. Este suficient să îl studiem dintr-un punct de vedere uşor diferit de idolatria oficială, pentru a vedea cum absurdităţile ţâşnesc la tot pasul. De asemenea, îl putem contempla din acelaşi punct de vedere, după ce am lăsat să treacă un anumit timp. Rezultatul este identic.

De altfel, întrucât Pressac a formulat unele comentarii pe marginea cărţii mele, cred că se cuvine să îi răspund.

Ce a făcut Pressac?

În general, lui Pressac i se recunoaşte meritul de a fi servit istoria prin adunarea şi publicarea de documente necunoscute sau puţin accesibile. Apoi, însă, el a dat acestor documente o interpretare bizară, analizată în diverse recenzii deja publicate.

Pressac a acceptat analizele chimice din 1988, efectuate de Fred Leuchter şi confirmate de Institutul de expertize medico-legale din Cracovia². De asemenea, el a acceptat implicaţiile pretinselor gazări masive, cu insecticidul Zyklon B, care nu au lăsat urme de cianură, acestea fiind prezente, totuşi, în acele încăperi unde se ştia că s-a făcut dezinfecţia repetată a hainelor şi a altor obiecte care trebuiau curăţate de purici şi păduchi. Sub acest ultim punct, însă, autorul nostru nu este foarte coerent³. Pressac a imaginat o procedură de gazare care, după spusele lui, nu lasă nici o urmă de genul celor căutate de expertizele chimice care nu au găsit nimic. Declarând, apoi, că aşa s-ar fi procedat la Auschwitz, a fost obligat să respingă importante detalii din „mărturiile sub jurământ“ ale celor doi „martori-vedete“: Rudolf Höss, şeful întregii operaţiuni Auschwitz şi dr. Nyiszli⁴. În cursul expozeului său, Pressac a fost nevoit să respingă şi alte mărturii „sub jurământ“, foarte des invocate în zecile de ani ale Galaxiei Nürnberg, pe care omenirea o străbate din 1945 încoace. Cartea lui Pressac îmi aminteşte unul dintre personajele lui Walt Disney, pe cale de a reteza creanga pe care este aşezat. După cum vom vedea, chiar limitându-se la propriul lui punct de vedere, Pressac ar fi trebuit să fie mult mai sever cu pretinşii „martori oculari“. În rezumat, Pressac mărturiseşte că (a) gazările de la Auschwitz nu pot fi demonstrate prin metodele expertizei medicale legale; de asemenea, recunoaşte că (b) pretinşii martori ai exterminărilor sunt nişte impostori şi (c), prezintă o serie de documente germane greu de interpretat în afara contextului lor, care ar furniza, după cum pretinde el, „urma criminală“ a exterminărilor. Aceste trei puncte au făcut, deja, obiectul criticilor publicate pe marginea cărţii lui Pressac.

Această carte consacrată în întregime dovedirii că, pe timpul războiului, autorităţile germane au construit şi pus în funcţiune camere de gazare omicidă la Auschwitz. El nu poate şi nu a încercat să pună în relaţie aceste activităţi cu o politică corespunzătoare decisă de guvernul german. De asemenea, nu încearcă să demonstreze că ar fi existat un program de trei ani cu trenuri traversând fără încetare Europa şi transportând jidanii până la locul morţii lor, fără ca aceasta să trezească atenţia serviciilor de informaţii aliate, a Vaticanului, a jidanilor ameninţaţi cu deportarea şi chiar a conducătorilor jidani din afara Europei naziste, care se jeluiau public, ca şi acum, pe tema „exterminărilor“⁵. Aceste puncte majore de istorie fiind stabilite, o lucrare de genul celei a lui Pressac, consacrată unor probleme strict locale, este singurul tip de încercare anti-revizionistă, posibil la ora actuală.

Autorul este în situaţia cuiva care ar încerca să dovedească un recent război între Indiana şi Illinois făcând campanie de cercetare pentru adunarea duliilor de pe câmpul de luptă. Nu ar fi cazul să intrăm în jocul autorului, lăsând la o parte contextul istoric şi concentrându-ne exclusiv pe unele probleme strict locale. Nu există, însă, o altă cale pentru analiza cărţii lui. Voi arăta însă că obiecţia fundamentală că Pressac a ignorat total contextul istoric este în continuare valabilă, chiar dacă îl urmăm pe terenul propus de el, în limita strictă a percepţiei lui proprii, cu privire la Auschwitz. Pressac s-a consacrat chestiunilor pur locale, fără să ţină cont nici măcar de contextul economic al întregului complex socio-industrial de la Auschwitz, în toate dimensiunile sale concentraţionare.

Crematoriile

După părerea mea, pagina 184 din cartea lui Pressac este crucială. Pe această pagină, el ne spune că:

(1). Gazările în masă ale jidanilor în „Bunkerul 1“ (situat în apropierea filialei „Birkenau“, recent construite la Auschwitz) au început în 1942, probabil în ianuarie, dar sigur înainte de jumătatea lui mai.

(2). La 27 februarie 1942 s-a decis că noul Crematoriu II, cu 15 guri, va fi construit la Birkenau, mai curând decât în Stamlager (lagărul principal, de origine, adică Auschwitz I).

(3). La o dată necunoscută, în mai sau iunie 1942, s-ar fi decis „exterminarea „industrială“ a jidanilor. În consecinţă, noile crematorii ar fi fost modificate, după cum o indică un prim „element criminal“ care apare pe desenul ingineresc: separarea sistemului de scurgere a apelor, de la pretinsa cameră de gazare la restul sistemului crematoriului II. Pragul de la care Pressac pretinde a fi detectat un „element criminal“ este foarte jos.

(4). În vara lui 1942, s-a decis construirea a patru noi crematorii la Birkenau, nu numai a unuia singur. După Pressac, această decizie ar fi fost dictată de nevoile exterminării: crematoriul III construit în oglindă cu crematoriul II, cu 15 guri de intrare, crematoriile III şi IV, construite tot în oglindă, fiecare cu câte 8 guri de intrare. Totalul ar fi fost, deci, de 46 de guri de intrare, fără să socotim crematoriul I. Construcţia acestor crematorii la Birkenau ar fi fost terminată în primăvara lui 1943, iar crematoriul I din Stamlager (cu 6 guri de intrare) a fost definitiv închis în iulie 1943⁶.

Pressac pleacă de la premiza că cititorul va presupune, ca şi el, că o astfel de capacitate de cremaţiune nu putea servi decât unui program de exterminare. De aceea, ne invită „să ne imaginăm un sat cu 4.000 de locuitori, posedând (…) un crematoriu echipat cu trei cuptoare, fiecare cu trei guri (…)“.

Nu avem, însă, nevoie să insistăm pe această imagine, reluată în mai multe locuri din carte. Cu privire la crematorii, Pressac afirmă: „Capacitatea lor era excesivă în raport cu nevoile lagărului“ (sublinierea lui Pressac⁷). El pretinde că această capacitate de cremaţiune era excesivă pentru o colectivitate normală şi numeroşii ei rezidenţi, uitând să specifice că nimeni nu susţine că lagărul Birkenau ar fi fost o colectivitate normală. De altfel, eu însumi l-am calificat drept „lagăr al morţii“⁸.

Dezvoltându-şi teza, Pressac încearcă să ignore catastrofalele epidemii de tifos de la Auschwitz, sarcină imposibilă, însă, întrucât documentele existente subliniază importanţa acestui lucru. Prima epidemie catastrofală (vara 1942) nu este menţionată de Pressac la pagina 184, consacrată demonstrării sau cel puţin afirmării că decizia exterminării jidanilor ar fi fost luată în primăvara-vara 1942. Această decizie politică ar fi determinat sporirea, în consecinţă, a capacităţii de ardere a crematoriilor deja în construcţie.

Să luăm, însă, în consideraţie caracterul oribil şi devastator al epidemiei de tifos din vara lui 1942. Pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942, numărul victimelor, printre deţinuţii bărbaţi, a fost de 8.236. Pentru această perioadă, nu dispunem de cifre privind mortalitatea deţinuţilor de sex feminin. Dar, judecând după numerele matricole, populaţia feminină a lagărului se ridica la aproximativ 25 la sută din cea masculină. În consecinţă, mortalitatea combinată a prizonierilor bărbaţi şi femei pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942 a fost de aproximativ 10.000 de persoane⁹. Ordinul lui Höss din 23 iulie, de punere în carantină¹⁰ a lagărului Auschwitz, a fost răspunsul necesar şi obligatoriu la această situaţie extraordinară. La pagina 184 a cărţii sale, ocupându-se de schimbările în construcţia crematoriilor, intervenite în cursul verii 1942, Pressac se face că ignoră aceste lucruri, invitându-ne din nou să ne „imaginăm“ un sat oarecare, când este vorba de examinarea crematoriilor. Pentru ce ar trebui să ne imaginăm acel sat, dacă nu pentru a ignora sau uita consecinţele teribile ale epidemiei de tifos din vara lui 1942? Foarte rare sunt cazurile în care lipsa de onestitate şi reaua credinţă sunt împinse până la un astfel de punct. Numai un romancier al Holocaustului ar putea imagina asta, nu un cercetător ştiinţific în Istorie¹¹.

La început am crezut că este vorba de un caz şocant de necinste intelectuală. Continuând, însă, lectura, am constatat că Pressac menţionează, totuşi, epidemia de tifos la pagina 187 a cărţii sale; apoi, la pagina 188, am descoperit călcâiul lui Achile al întregului eşafodaj al cărţii sale. Prassac face legătura nu între epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, ci între epidemia de tifos şi pretinsa exterminare a jidanilor. Iată ce scrie el însuşi: „Cadrele S.S. utilizară exterminarea jidanilor, despre care superiorii lor nu aveau decât cunoştinţe generale, fără să fie informaţi cu privire la detaliile practice, pentru a ascunde teribilele condiţii igienice din lagăr şi a disimula, astfel, enormul consum de gaz pentru dezinfecţie. (Sublinierile aparţin lui Pressac). Altfel spus, cu prilejul vizitei lui Himmler, şeful suprem S.S., acestuia i-ar fi fost ascunsă catastrofala epidemie, chiar de către cadrele S.S. din lagăr. După opinia mea, Himmler însuşi a sugerat sau cel puţin aprobat, în mod oficios, ordinul de carantină din 23 iulie 1942. Epidemiile de tifos neputând fi ignorate, Pressac le menţionează în paginile următoare, arătând că „era necesară îndiguirea lor“. Ceva mai departe, într-un alt pasaj, Pressac notează în mod de-a dreptul ridicol că la jumătatea lui septembrie, la aproape două luni după ordinul de carantină, „morţii din cauza epidemiei deveniseră o adevărată problemă“, ceea ce constituie marea litotă a acestei cărţi¹². Ceea ce orice om dotat cu un minim de discernământ poate să vadă, adică legătura cauzală dintre epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, este escamotat de Pressac între un sat imaginar şi alte vorbe goale, al căror rost este minimizarea rolului jucat de epidemie în decizia de construire a crematoriilor. Pe de altă parte, pentru susţinerea tezei exterminaţioniste, el atribuie un rol exagerat crematoriilor, a căror aprobare finală ar fi depins de R.S.H.A. (ramura de securitate şi poliţie a S.S.-ului) nu de W.V.H.A. (branşa S.S. de administrare a lagărelor de concentrare). Dacă în toată această chestiune este vreo umbră de adevăr, ea nu poate fi decât inegalitatea general recunoscută dintre cele două servicii S.S.¹³. Pressac nu face nici un efort pentru a da o idee exactă cu privire la amploarea epidemiei de tifos din vara lui 1942. Felul, locul şi modul în care vorbeşte despre această epidemie arată că de fiecare dată este vorba de o eschivă, de o încercare de a micşora amploarea catastrofei în ochii cititorului, pentru a-l face pe aceasta să creadă că noile crematorii nu vor servi nevoilor de igienă locală, ci exterminării „industriale“ a jidanilor. Pressac trece sub tăcere desăvârşită faptul că înhumarea morţilor de tifos nu era posibilă la Auschwitz, din cauza terenului mlăştinos şi a prezenţei pânzei freatice foarte la suprafaţă. Altfel spus, efortul principal al lui Pressac este îndreptat în sensul deturnării atenţiei cititorului de la veritabilele orori de la Auschwitz. Felul în care Pressac minimalizează efectele epidemiei de tifos poate fi considerat un exemplu între alte caracteristici care au jenat pe toţi cei care au analizat această carte dezlânată, a cărei organizare internă este astfel concepută încât cititorul neavizat este complet derutat. De numeroase ori am reluat lectura pentru a regăsi un argument pe care îmi aminteam că l-am văzut, constatând de fiecare dată că acesta nu este la locul lui normal, ci într-unul absolut neaşteptat. Desigur, unii vor atribui acest defect de organizare metodei dezordonate de lucru a autorului, care, însă, nu infirmă neapărat analiza acestuia. Ceva mai încolo voi propune o altă explicaţie cu privire la lipsa de organizare aparentă şi caracterul dezlânat al întregii cărţi. (Mă întreb chiar dacă neîncetata eschivă a lui Pressac poate fi considerată „lipsă de onestitate“. Dacă cineva îşi pune pe cap o pălărie bizară, precum tricornul lui Napoleon, pentru a se da drept împărat al francezilor, gestul acesta ar putea fi considerat lipsă de onestitate? Când deghizarea este atât de uşor detectabilă de cel care nu ţine neapărat să nu vadă nimic, se mai poate vorbi de deghizare? Pressac pare mai curând regele măscăricilor, nu al mistificatorilor.)

Pressac nu analizează faptul că importantele instalaţii de cremaţiune corespundeau nevoilor unei eventuale epidemii. Am evocat deja argumentul care va urma¹⁴. Cartea lui Pressac mă obligă să revin, însă, asupra lui. În ceea ce priveşte capacitatea crematoriilor, este dificil de a ajunge la o concluzie pe o bază pur tehnică, în virtutea distincţiei care poate fi stabilită între ceea ce este teoretic posibil şi ceea ce se realizează practic. De exemplu, deşi maşina mea poate circula teoretic cu 160 de km la oră, eu ştiu că nu pot parcurge cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanson şi Universitatea din Chicago în 12 minute. Obstacolele sunt numeroase, iar datele tehnice furnizează două cifre pe baza cărora, deşi aritmetica este perfectă, nu se poate trage nici o concluzie exploatabilă.

Pressac citează documente cu privire la capacitatea crematoriilor, despre care recunoaşte totuşi că nu se verifică practic¹⁵. În cazul crematoriilor lagărelor de concentrare, principalele obstacole la aceste calcule aparent simple sunt că (1) instalaţiile respective nu puteau fi utilizate continuu şi că (2), după cum am arătat în cap. II, deţinuţii din lagăr, care se ocupau de crematorii, „lucrau cu indolenţa specifică, pe care o învăţaseră de la ruşi¹⁶.

Deşi putem folosi adjectivul „extraordinare“, dacă ne referim la numărul lor, totuşi, în continuare, voi califica de „ordinare“ morţile provocate de cauze non-omicide, în principal diverse boli, inclusiv, însă, execuţiile pentru crime precise, care aproape toate au fost consemnate în documentele germane, recunoscute, de altfel, atât de exterminaţionişti, cât şi de către revizionişti. (Anumite decese „ordinare“ survenite în 1945, pe vremea haosului ultimelor luni de război, nu au fost înregistrate.)

Un „lagăr de exterminare“ ar fi, deci, un lagăr ipotetic, în care decesele – în „camere de gazare“ omicide – neînregistrate depăşesc cu mult pe cele înregistrate. Revizioniştii consideră că, deşi, anumite documente germane din timpul războiului s-au putut pierde, morţii ordinari au constituit cvasi-totalitatea morţilor, iar „lagăre de exterminare“ nu au existat. Pressac recunoaşte că toţi morţii din lagăre, precum Buchenwald sau Dachau, în Germania, erau morţi ordinari. El susţine, totuşi, că la Auschwitz, în Polonia, s-au „exterminat“, pe scară largă, persoane anonime a căror moarte nu era înregistrată. În consecinţă, doar o fracţiune – poate o zecime – din totalul morţilor ar fi fost morţi „ordinari“, înregistraţi.

Se cuvine să examinăm rata mortalităţii înregistrată, în raport cu capacitatea crematoriilor. Cred că metoda cea mai eficace este compararea lagărelor Buchenwald şi Dachau (considerate ca nefiind destinate „exterminării“), cu lagărul Auschwitz, despre care se pretinde că ar fi fost „de exterminare“. O astfel de comparaţie este mai convingătoare decât estimările teoretice ale timpului necesar pentru incinerarea unui corp omenesc. Pentru a reveni la cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanston şi Universitatea din Chicago, este preferabil să nu ţinem cont de datele tehnice privind rapiditatea maşinii mele, nici de distanţa dintre cele două locuri, ci numai de experienţa practică, a mea sau a altcuiva, pentru a determina cu precizie timpul necesar parcurgerii traseului respectiv.

Dacă putem demonstra că volumul sau capacitatea de cremaţiune a fiecărui lagăr a fost proporţională cu numărul morţilor „ordinari“, înregistraţi de fiecare lagăr, atunci trebuie să presupunem că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz jucau şi au fost destinate să joace acelaşi rol ordinar al crematoriilor de la Buchenwald sau Dachau, despre care toată lumea este de acord că nu au fost lagăre de exterminare.

Această comparaţie prezintă anumite dificultăţi, pe care, însă, le putem depăşi. Mai întâi, în ciuda publicităţii din jurul acestui lagăr, nu dispunem de o documentaţie completă şi oficială cu privire la morţii „ordinari“ de la Auschwitz, nici măcar după scoaterea la lumină de către sovietici, în 1989, a „registrelor mortuare“ respective, ţinute la secret de zeci de ani! Printr-o pură coincidenţă, în acelaşi an, 1989, am făcut cunoscute cifrele care îmi fuseseră furnizate de către Serviciul internaţional de cercetări de la Arolsen, cu ocazia vizitei efectuate acolo în 1977: 45.575 decese înregistrate în 1942, 36.960 decese înregistrate în 1943. Registrele de morţi pentru 1940, 1941, 1944 şi ianuarie 1945 (când Auschwitzul a fost evacuat de germani) fiind lipsă. Deşi informaţiile nu sunt complete, vom vedea că ele sunt satisfăcătoare pentru ceea ce ne interesează. O altă problemă este semnificaţia celor 69.000 de morţi înregistraţi în certificatele de deces ale „registrelor morţilor“ (incomplete), anunţate de către sovietici în 1989. Din fericire, acest fapt nu afectează subiectul care ne interesează. Continui să susţin că numărul total al morţilor „ordinari“ de la Auschwitz, din 1940 până în ianuarie 1945, se situează „între 100.000 şi 150.000, probabil mai aproape de prima dintre aceste două cifre, populaţia lagărului nefiind foarte numeroasă în 1940 şi 1941, iar în 1944 nemţii înregistraseră anumite progrese în combaterea tifosului“¹⁷. După cum vom vedea, totalul acesta nu constituie punctul decisiv.

Totalurile pentru Buchenwald şi Dachau, lagăre situate pe solul german, nu în Polonia, sunt destul de bine stabilite. Raportul din 1977 al Serviciului internaţional de cercetări (Arolsen) a dat cifra de 36.550 pentru Buchenwald şi 31.951 pentru Dachau. Pentru fiecare caz însă, aceste cifre nu ţineau cont de numărul indeterminat de „persoane decedate cu puţin înaintea eliberării şi pe durata convoaielor de evacuare“¹⁸.

De asemenea, instalaţiile de cremaţiune ale celor două lagăre sunt cunoscute destul de bine. Lagărul Buchenwald dispunea de un crematoriu cu şase guri, instalat în 1942, şi poate încă două guri, instalate mai înainte. În plus, lagărul Buchenwald putea dispune de crematoriul civil din oraşul învecinat Weimar. În ceea ce priveşte lagărul Dachau, înainte de 1942 acesta dispunea de un crematoriu cu două guri, la care s-a adăugat un altul cu patru guri, construit chiar în anul respectiv¹⁹. Putem deci considera că lagărele din Buchenwald şi Dachau dispuneau de cel puţin şase guri de crematoriu fiecare.

Prin comparaţie, la prima vedere, s-ar părea că Auschwitz poseda un număr excesiv de guri de crematoriu. Numărul său de morţi „ordinari“, era superior de aproximativ trei sau patru ori, faţă de Buchenwald şi Dachau, iar gurile de crematoriu erau de aproape opt ori mai numeroase. Dacă ţinem, însă, cont şi de alţi factori, pentru a corecta calculul nostru, vom vedea că, în realitate, respectând proporţiile, Auschwitz dispunea de mai puţine instalaţii de cremaţiune decât Buchenwald şi Dachau.

Cifrele morţilor din cele două lagăre situate pe pământ german trebuie interpretate într-un fel diferit de cifrele corespunzătoare lagărului Auschwitz. Acest ultim lagăr a fost evacuat în ianuarie 1945, în condiţii ordonate în ansamblul lor. În consecinţă, oricare ar fi totalul morţilor pentru Auschwitz, el nu include decesele „ordinare“ survenite pe timpul haosului complet din ianuarie 1945. Etapa cea mai grea pentru Auschwitz nu a fost luna ianuarie 1945, ci vara lui 1942, an în care au fost definitivate proiectele de construcţie a crematoriilor. Prin contrast, majoritatea deceselor din lagărele situate pe pământ german propriu-zis au avut loc în ultimele luni din 1944 şi cele patru luni haotice din 1945, adică în etapa dezintegrării şi prăbuşirii finale a industriei germane. Personalul lagărelor de concentrare ştia că planurile elaborate în 1944, privind creşterea substanţială a posibilităţilor de incinerare, aveau foarte puţine şanse de punere în practică. În realitate, acest gen de construcţii a fost foarte rar în 1944 şi 1945. Toate deciziile importante şi eficace pentru construcţia crematoriilor au fost luate înainte de 1944 şi nu au putut fi motivate decât de condiţiile anterioare lui 1944. În consecinţă, pentru a judeca intenţiile germanilor cu privire la construcţia de crematorii, trebuie să ţinem seama de intervalul 1942-1943. Cifrele incomplete pe care le vom da pentru Auschwitz sunt, deci, suficiente pentru obiectivul studiului nostru.

Cifrele deceselor „ordinare“ de care dispunem pentru cele trei lagăre se descompun conform tabloului de mai jos (De notat că pentru Buchenwald, cifra pe 1945 trebuie raportată numai la primele trei luni din an, iar pentru Dachau la primele patru²⁰).

ANUL             AUSCHWITZ            BUCHENWALD                  DACHAU

1940                           ?                                  1.722                          1. 515

1941                           ?                                  1.522                          2. 576

1942                     45.575                              2.898                          2.470

1943                     36.960                              3.516                          1.100

1944                           ?                                  8.644                          4.794

1945                           ?                               13. 056                          15.384

Totaluri                       ?                                31.408                      27.839

Totaluri?            ?                                37.000?                    32.000?

Tabelul nr. 1. Decesele înregistrate în lagărele Auschwitz, Buchenwald şi Dachau

Anii cruciali sunt 1942 şi 1943, întrucât aceştia sunt ultimii în care putem considera că deciziile germane de construire de crematorii în lagăre erau motivate.

Tabloul nr. 2 prezintă proporţia gurilor de crematorii prevăzute în raport cu decesele „ordinare“. Lagărului Auschwitz i-am atribuit 52 de guri de crematoriu (46 pentru Birkenau şi 6 pentru Stamlager [lagărul Auschwitz I]), nu pentru că acestea ar fi fost, totdeauna, în funcţiune, ci pentru că scopul acestui calcul este mai curând de a ajuta la interpretarea deciziilor care au determinat construcţia de crematorii, decât capacitatea efectiv atinsă de către acestea. Se constată că proporţia gurilor de incinerare, în raport cu decesele, este defavorabilă lagărului Auschwitz. Motivul constă în faptul că de la bun început s-a decis ca lagărul Auschwitz să fie mai puţin bine echipat în crematorii decât Buchenwald şi Dachau (două lagăre despre care toată lumea este de acord că nu au fost de exterminare). Rămâne, desigur, ipoteza unor probleme bugetare, care ar fi putut interzice construcţia mai multor crematorii la Auschwitz.

ANUL             AUSCHWITZ            BUCHENWALD      DACHAU

Guri de

ardere                              52                                         6                                     6

1942                                1,14                                  2,07                                2,43

1943                                1,41                                    1,71                               5,45

Tabelul nr. 2. Numărul de guri de ardere prevăzute pentru 1000 de decese înregistrate

La pagina 184 din cartea sa, Pressac interpretează dintr-un foc decizia din vara lui 1942, de a instala 46 de guri de ardere la Birkenau ca fiind o etapă în programul „exterminărilor“. El nu ţine, însă, cont de cifrele din Tabloul nr. 2, adică de decesele „ordinare“ sau înregistrate, care contrazic interpretarea lui. Pe de altă parte, dacă acceptăm interpretarea lui Pressac, decizia de a închide definitiv crematoriul din lagărul principal (Auschwitz I sau Stamlager) devine inexplicabilă.

Practic, după cum am mai arătat, la 21 aprilie 1945, într-o discuţie cu un  reprezentant al Congresului mondial jidănesc, Himmler a elucidat problema aşa-numitelor exterminări: „Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost forţaţi să ardem un număr incalculabil de cadavre ale unor oameni morţi de tifos. Am fost, deci, obligaţi să construim crematoriile din care acum învingătorii torc funia cu care vor să ne spânzure“²¹.

Din păcate, Himmler nu a trăit destul pentru a face această declaraţie la Nürnberg. Faptul că acest lucru trebuie repetat în 1992, la aproape o jumătate de secol de la încheierea războiului, este un adevărat scandal pentru întreaga omenire. În ceea ce priveşte eforturile lui Pressac de a găsi o cameră de gazare în crematoriul II (Birkenau), cititorii sunt invitaţi să îşi procure critica profesorului Robert Faurisson. Încercând să dovedească o teză a cărei falsitate sare în ochi, Pressac ignoră sau minimalizează fapte decisive. Asta nu îl împiedică să declare că noi suntem „maniacii care îşi petrec viaţa încercând să demonstreze că ceva nu a existat niciodată“^22a.

NOTE

1. Cf. recenziile cărţii lui Pressac în The Journal of Historical Review: Mark WEBER, în vol. 10, nr. 2, vara 1990, pp. 231-237; Carlo MATTOGNO, în vol. 10, nr. 4 iarna 1990-1991, pp. 461-485; Robert FAURISSON, în vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, pp. 25-66 şi în vol. nr. 2, vara 1991, pp. 133-175.

2. „An Official Polish Report on the Auschwitz „Gas Chambers“, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 207-216. (De asemenea, vedeţi „Lüftl Report“ şi alte articole în The Journal of Historical Review, vol. 12, nr. 4, iarna 1992-1993).

3. Cf. Jean-Claude PRESSAC, Auschwitz, 1989, p. 133.

4. Idem, pp. 16, 53.

5. Asupra acestui punct, vedeţi articolul meu din The Journal Historical Review, vol. 3, nr. 4, vara 1982, pp. 371-406, reprodus aici în Suplimentul B. De asemenea, vedeţi scurtul meu articol din Daily Northwestern, 13 mai 1991, cu corecturile din 14 mai, articol reprodus în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 251-254 (publicat în Revue d’Histoire Révisionniste, nr. 5, nov. 1991, pp. 9-13, sub titlul „Scurtă introducere la studiul revizionismului“).

6. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., 1989, p. 132.

7. Idem, p. 200, 206.

8. Cf. supra, p. 237 (în ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Vedeţi subcapitolul IV. 13, „Rezumat pentru Auschwitz“, în episodul nr. 23, din această ediţie electronică. N. red. – V.I.Z.).

9. D. CZECH, „Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960, pp.68-76. De asemenea, D. CZECH, „Die Rolle des Häftlingskrankenbaulagers im KL Auschwitz II“, Hefte von Auschwitz , nr. 15, 1975, p. 27 sqq.

10. D. CZECH în Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960 (citată mai sus), p. 73.

11. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., pp. 217-218, revine încă odată la stupefianta propunere de a ne imagina un sat… Abia la pagina 384 a cărţii sale, el sugerează rapid şi în trecere o foarte slabă legătură între epidemia de tifos, şi construcţia crematoriilor, ferindu-se să arate relaţia cauzală dintre acestea: epidemia de tifos a fost cauza, iar crematoriile efectul acesteia.

12. Idem, pp. 188, 202.

13. Nimeni nu crede, de exemplu, că Oswald Pohl (şeful W.V.H.A.) ar fi avut o influenţă egală cu cea a lui Reinhard Heydrich (şeful R.S.H.A.), când acesta era în viaţă. Mai târziu, către sfârşitul războiului, noul şef R.S.H.A., Ernst Kaltenbrunner, a ordonat accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare. Cf. supra, p. 94-95 [reamintim, trimiterea autorului este pentru ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Aici, vedeţi în episodul nr. 10. N . red. – V.I .Z.]

14. Vezi supra, p. 234 (la fel, din ediţia franceză; aici, în episodul nr. 23 – n. red. V.I.Z.).

15. La p. 108 din cartea sa, Pressac citează o scrisoare a firmei Topf (firma constructoare a crematoriilor), reprodusă de SCHNABEL în Macht ohne Moral, Frankfurt 1957, p. 346. Această scrisoare pretinde că unul dintre cuptoarele cu două guri ale firmei poate incinera „între 10 şi 35 de corpuri în aproximativ 10 ore“, că poate funcţiona zi şi noapte, afirmaţie care nu s-a verificat niciodată la Auschwitz. Potrivit acestei scrisori, timpul mediu de incinerare a unui cadavru pe gură de cuptor ar putea fi între 34 de minute şi două ore (cf. pp. 227-247, în special 247).

Consider că documentul este autentic, exagerarea fiind banală şi comună celor încearcă să vândă un produs. Scrisoarea precizează că plasarea cadavrelor în cuptor se face unul după celălalt (hintereinander), în contradicţie cu ceea ce susţin „martorii“, care pretind că se introduceau câte trei cadavre odată, ba chiar mai multe, într-o gură de cuptor. De asemenea, crematoriile ar fi scos flăcări pe coş, după martori, ceea ce nu corespunde cu modul de funcţionare al crematoriilor moderne. Pressac acceptă aceste poveşti fără să protesteze (pag. 251, 253). Şi mai multe dificultăţi am cu documentul reprodus de Pressac la p. 247, care se presupune că reproduce o scrisoare din 28 iunie 1943, a serviciului construcţii Auschwitz, în care se afirmă că cele 52 de guri de cuptor de la Auschwitz puteau incinera 4.756 de cadavre în 24 de ore. Aceasta face o medie de 16 minute pe cadavru. Data documentului cade în vremea penei crematoriilor. Tentativele de reparare urgentă nu au furnizat administraţiei S.S. nici un motiv pentru exagerarea performanţelor produselor Topf (ex. Pressac, pp. 100, 227, 236). În plus, conform unui alt document, reprodus de Pressac la p. 224, crematoriile nu funcţionau decât 12 ore pe zi. La p. 91, Pressac spune că documentul din 28 iunie 1943 provine de la „Comitetul de rezistenţă antifascistă din Republica democrată germană“. Sunt în situaţia cuiva care are sub ochi un document german aparent autentic, care afirmă că o maşină Volkswagen a depăşit pragul sunetului. Dacă nu este vorba de un fals, trebuie să fie vreo glumă. În una din exegezele sale neo-pitagoriciene, Faurisson a pus în lumină că, după Pressac (pp. 110, 244) aceste cifre trebuiesc divizate „printr-un factor de la 2 la 5“ (The Journal of Historical Review, vol. 2, nr. 2, vara 1991, pp. 145-149).

16. Vezi supra, p. 91 (în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 10 – n. red. V.I.Z.).

17. The Journal of Historival Review, vol. 9, nr. 3, toamna 1989, p. 369 sqq. (Recenzia cărţii lui Arno MAYER, Why Did the Heavens Not Darken?).

18. A. de COCATRIX, „Numărul victimelor persecuţiilor naţional-socialiste“, expunere prezentată la Conferinţa internaţională a Comitetului internaţional al lagărelor, 22-25 aprilie 1977, Viena, Austria.

19. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 94 sqq., 106.

20. Document Nürnberg, PS-2171, publicat în Nazi Conspiracy and Aggression (U. S. Government Printing Office, 1946-1948, vol. 4, pp. 800- 835; P. BERBEN, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, Londra, 1975, p. 281. Nu am utilizat lagărul Mauthausen pentru această comparaţie întrucât, deşi decesele înregistrate acolo sunt destul de bine cunoscute (ex.: Hans MARSALEK, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Viena,1974), nu se ştie aproape nimic despre capacitatea mijloacelor de incinerare. Mauthausen era mai descentralizat decât celelalte lagăre. De exemplu, în lagărul-satelit de la Gusen au avut loc aproape tot atât de multe decese ca în lagărul principal, iar Gusen, ca şi alte lagăre-satelit, deţinea propriile sale crematorii, a căror capacitate nu este cunoscută. (Cf. PRESSAC, pp. 108-114 şi MARSALEK, p. 157). În plus, Mauthausen utiliza ocazional crematoriile municipale ordinare, cazul celui din Steyr.

21. Vezi supra, p. 395 (aici, în finalul episodului nr. 38 – n. red. V.I.Z.); Moment (mensual jidănesc din Boston), vol. 11, nr. 1, dec. 1985, p. 51.

22. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 216.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 561-573. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (49)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

SUPLIMENT C (2)

Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“

În Înşelătoria secolului XX am examinat un document citat adesea, datat 29 ianuarie 1943, în care Karl Bischoff, şeful departamentului construcţii Auschwitz, raporta lui Hans Kammler, şeful Serviciului tehnic S.S. Berlin, starea de funcţionare a crematoriului II:

„Crematoriul II a fost terminat – cu excepţia câtorva lucrări secundare – prin folosirea tuturor forţelor disponibile, în ciuda nenumăratelor dificultăţi şi a gerului, prin echipe de 24 de ore. Focul s-a aprins în prezenţa inginerului Prüfer, reprezentantul furnizorului, firma Topf und Söhne din Erfurt. Totul funcţionează foarte satisfăcător. Cofrajul tavanului din beton al pivniţei, folosită ca morgă (Leichenkeller), nu a fost încă ridicat, din cauza gerului. Nu este, însă, foarte important întrucât camera de gaz [Vergasungskeller] poate fi utilizată în acest scop“²³ (…).

În cartea lui, Pressac scrie că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller, „deşi perfectă în formă literară, nu are nici o valoare din punct de vedere tehnic“²⁴. Termenul de Vergasungskeller, din acest document din 1943, este interpretat de Pressac ca desemnând o cameră de gazare pentru omucidere, clasând-o pe primul loc în lista sa de 39 de „urme criminale“ de gazare la Auschwitz²⁵. Astăzi aş spune că, deşi traducerea mea este exactă din punct de vedere tehnic, Pressac a arătat că, în acest caz, interpretarea mea nu era corectă. Totuşi, interpretarea dată de el este la fel de incorectă, după cum o arată elementele pe care le reproduce el însuşi. Această chestiune de detaliu trebuie examinată mai îndeaproape²⁶.

Cele două cuvinte germane importante sunt Begasung, tratament cu un gaz, şi Vergasung, gazeificare sau transformarea unui lucru în gaz, chiar şi în sensul vag al termenului. (De exemplu, cuvântul german pentru carburaţie este Vergasung). De aceea, deşi « fumigare » s-ar traduce normal prin Begasung, pentru un motiv nu foarte clar, germana utilizează Vergasung în loc de Begasung. Astfel, pentru atacurile cu gaz din Primul Război Mondial, se utiliza termenul de Vergsung, iar profesioniştii dezinfectării folosesc adesea mai curând termenul de Vergasung decât de Begasung, pentru a vorbi despre activitatea lor. Se pare, totuşi, că Begasung nu înlocuieşte niciodată pe Vergasung, camera de gazare-dezinfecţie sau de distrugere a puricilor se numeşte în general Gaskammer, nu Vergasungskammer sau Vergasungskeller. În consecinţă, la Auschwitz, camerele de gazare-dezinfecţie contra puricilor şi păduchilor se numeau Gaskammern²⁷. Este vorba de genul de convenţii uzuale arbitrare care se pot produce în orice limbă şi pe care nu le putem deduce din simpla consultare a unui dicţionar.

Totuşi, semnificaţia normală a termenului de Vergasung, în context tehnic, este gazeificare, producţie de gaz sau carburaţie. Considerând toate acestea şi ştiind că anumite crematorii necesită un amestec combustibil gaz-aer, care trebuie introdus prin jigloare situate în exterior, am interpretat Vergasungskeller menţionat în documentul din 1943 ca locul unde cocsul sau cărbunele se transformă în gaz combustibil amestecat cu aer, de unde se introduce sub presiune în cuptorul-crematoriu.

Deşi nu se poate spune că această interpretare este „fără valoare din punct de vedere tehnic“, Pressac consideră că ea este incorectă în cazul prezent. Demonstraţia lui se sprijină pe numeroase desene industriale ale crematoriului II, în diverse etape de concepţie, care nu prezintă nici o instalaţie de acest gen; nu mai puţin, Pressac foloseşte şi alte desene industriale ale cuptoarelor crematorii tip produse de compania Topf, precum şi alte date tehnice pe această temă, totul arătând că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz nu fuseseră concepute aşa cum crezusem eu, fiind alimentate cu combustibil din cocsul stocat în spatele cuptoarelor²⁸.

Pe baza unui document descoperit recent, Pressac arată că morga de la subsol (Leichenkeller), care nu putea fi utilizată din cauza gerului, era Leichenkeller 2. De aceea, trage concluzia că Vergasungskeller trebuie să fie Leichenkeller 1 şi că în documentul respectiv nu i se spune „Vergasungskeller“ decât ca urmare a unei „enorme gafe (sic) (…), prima prostie sau imprudenţă pe care cadrele S.S. sau civilii nu se puteau împiedica să nu o facă“, deşi linia de conduită care fusese adoptată consta în a nu utiliza nici un fel de termeni acuzatori în scris²⁹. Deşi este adevărat că termenul german normal pentru o cameră de gazare contra puricilor sau pentru omucidere este acela de Gaskammer, Vergasungskeller este şi el posibil, din punct de vedere lingvistic.

Astfel, după cum au notat şi alţii, Pressac este în situaţia bizară a cuiva care susţine că o cameră numită invariabil Leichenkeller pe toate desenele tehnice, trebuia să fie utilizată numai temporar ca Leichenkeller, în loc să fie folosită normal şi conform prevederilor cameră de gazare sau simultan cameră de gazare şi morgă, în acelaşi timp. În acest ultim caz, victimele, care nu bănuiau nimic, ar fi stat în picioare pe cadavre, pe care nu le vedeau, ceea ce readuce în actualitate povestea elefantului

invizibil. Singura interpretare care merită să fie examinată este primul caz, în care intervalul implicat de utilizarea clădirii pentru exterminare ar fi fost „fără importanţă“, ceea ce este o contradicţie majoră dacă pretindem, precum Pressac, că rolul principal al clădirii era gazarea în masă.

Întrucât acest document confirmă că, forţaţi de împrejurări, în ianuarie 1943 germanii s-au descurcat utilizând o instalaţie mai complicată ca un crematoriu ordinar, consider că aceasta este o probă în plus contra afirmaţiei după care, în vara lui 1942, s-ar fi decis că scopul principal al crematoriilor ar fi exterminarea prin gazare. Utilizarea unei camere Vergasungskeller ca morgă nu numai că nu a împiedicat punerea în funcţiune a crematoriului II, ci chiar a ajutat la mai rapida avansare a lucrărilor. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să acordăm un mai mare interes documentului în întregul lui, decât numai termenului de Vergasungskeller, care este menţionat. Consider că Hilberg nu a făcut decât o foarte rapidă referinţă la acest document întrucât şi-a dat seama de adevărata lui semnificaţie³⁰. Pressac, însă, preferă să ne lase în completă ignoranţă cu privire la conţinutul ca atare al documentului respectiv.

În orice caz, logica interpretării de către Pressac a acelei Vergasungskeller drept cameră de gazare depinde în întregime de supoziţia lui deliberată că în crematoriul II trebuie să fie o cameră de gazare. Fără această supoziţie, situaţia concretă este următoarea:

(1) Singurul document care vorbeşte exclusiv de funcţionarea crematoriului II face referinţă la un Vergasungskeller care se utilizează temporar ca morgă, pentru întărirea eficienţei crematoriului, şi nu conform funcţiei sale precise sau normale.

(2) Pe numeroasele desene tehnice de crematorii examinate de Pressac, nu există nici o menţiune de Vergasungskeller, Gaskammer sau ceva asemănător³¹ şi

(3) Nimic în aceste desene tehnice nu implică şi nu impune existenţa a ceva care ar putea fi descris ca Vergasungskeller. De exemplu, în ceea ce ne priveşte, am arătat că, prin construcţia lor, crematoriile nu implicau nici o instalaţie de acest gen.

Concluzia care se impune este că aşa numita Vergasungskeller nu se găsea în aceeaşi clădire cu crematoriul II. Presupun că se afla undeva prin apropiere. În lumina cunoştinţelor actuale, opinia că această Vergasungskeller s-ar fi găsit în aceeaşi clădire cu crematoriul II nu se sprijină decât pe nevoia stringentă a unei camere de gazare lângă crematoriu, pentru nevoile propagandei exterminaţioniste. În absenţa masei documentare prezentate de către Pressac, prezenţa acestei Vergasungskeller lângă crematoriu părea logică, deşi pentru cu totul alte funcţiuni decât cele pe care i le rezervă Pressac. Pe această supoziţie m-am bazat şi eu când am scris Înşelătoria secolului XX. Supoziţia părea confirmată de observaţia că tehnica utilizată de crematoriu necesita o instalaţie de acest gen pentru gazeificarea cocsului. Fără să îşi fi dat seama, Pressac a demonstrat că încăperea numită Vergasungkeller nu era în clădirea crematoriului II. În numeroasele planuri de construcţie nu se vede nimic care ar putea fi această Vergasungskeller şi de altfel nimic nu îi solicită sau implică existenţa, în afară de o supoziţie gratuită, arbitrară şi apriorică.

De vreme ce această Vergasungskeller nu se găsea în clădirea crematoriului II, chestiunile privind natura şi amplasamentul ei nu au decât o importanţă limitată. Cred că este suficient să arătăm că acest termen se poate folosi pentru a desemna activităţi care aveau sau puteau să aibă loc în altă clădire din lagăr, desigur nu prea depărtată.

Pentru a da mai întâi interpretarea ce mi se pare mai verosimilă, este foarte puţin probabil că oraşul Auschwitz ar fi dispus de mijloacele necesare pentru producerea şi/sau distribuţia de gaz combustibil care ar fi putut acoperi nevoile enormului complex industrial al lagărului pe care noi îl numim „Auschwitz“. Pe lângă nevoile legate de activităţile industriale, trebuie să socotim şi pe cele legate de bucătărie, încălzire, incinerarea deşeurilor etc. Din cauza lipsei de gaz natural şi dată fiind abundenţa de cărbune în zonă, germanii dezvoltaseră considerabil gazeificarea cărbunelui³². Cărbunii găsindu-se din belşug în regiunea Auschwitz, tehnicile gazeificării lor sau a cocsului erau foarte bine adaptate condiţiilor locale.

Prima oară când am considerat că Vergasungskeller trebuie să fi fost un generator de gaz combustibil pentru crematorii, am scris următoarele: «Cele două metode frecvente pentru producerea de gaz combustibil pe bază de cărbune sau cocs constau fie în trecerea aerului peste un strat de cocs aprins, pentru a obţine „gaz de cocs“, fie în trecerea peste cărbunele sau cocsul încins a vaporilor de apă, obţinându-se, astfel, „gaz de apă“»³³. Păstrez aceeaşi interpretare, fără să cunosc amplasarea exactă a încăperii-instalaţiei Vergasungskeller, dar ştiind că gazul produs de aceasta avea o întrebuinţare mai generală, nu numai pentru funcţionarea crematoriilor. Aceasta pare pe deplin justificat de faptul că planurile de construcţie ale crematoriilor nu indică nici un loc pentru Vergasungskeller, lagărul având, pe de altă parte, multiple nevoi de un gaz-combustibil, care putea fi fabricat cu uşurinţă, pe baza cărbunelui abundent în regiune³⁴.

În treacăt fie spus, în optica noastră actuală nu este foarte important de ştiut dacă această Vergasungskeller era deja în stare de funcţiune sau numai în construcţie. Importantă este posibilitatea utilizării ei temporare ca morgă. Pare chiar să fie mai bine dacă ea nu era în stare de funcţionare întrucât, în acest caz, nimic nu împiedica utilizarea ei ca morgă. Am spus-o însă, aceasta este interpretarea mea „preferată“; există, însă, şi alte posibilităţi, peste care nu putem trece cu vederea.

Am arătat că gazul combustibil produs în lagăr a putut fi utilizat şi în alte scopuri, de exemplu la arderea deşeurilor, în care caz el a fost doar un combustibil de completare. Există însă şi un alt sens în care Vergasung se poate folosi/aplica la incinerarea deşeurilor întrucât, din punct de vedere tehnic, deşeurile devin un combustibil care se transformă în gaz. Incinerarea (Verbrennung) este de fapt un caz special de gazeificare (Vergasung) în cadrul căreia deşeurile-combustibil sunt calcinate în cel mai înalt grad posibil, obţinându-se, de exemplu, bioxid de carbon (CO2) în loc de oxid de carbon (CO, gaz combustibil, în care caz putem spune că a avut loc operaţiunea de Vergasung). Incinerare perfectă nu există, însă, astfel că limita între Verbrennung şi Vergasung este relativ confuză. Gazeificarea deşeurilor, reziduurilor şi gunoaielor, adică Müllvergasung, în limbaj tehnic german, nu a apărut decât după război³⁵. Pe timpul războiului, se pare că Vergasung nu s-a putut utiliza decât în contextul incinerării gunoaielor, ca unul dintre numeroasele procedee specifice dintr-o uzină specializată, de fapt în Müllverbrennung³⁶. De aceea, această a doua semnificaţie a termenului de Vergasung, relativă la incinerarea gunoaielor, nu pare să se poată aplica, fiind foarte puţin probabil că s-a putut zice la Auschwitz, de un incinerator de gunoaie, că acesta efectuează operaţiunea Vergasung. Totuşi, această posibilitate trebuie menţionată. În acest caz, în localul coşurilor, din spatele cuptoarelor-crematorii, exista un incinerator de gunoaie, ale cărui gaze se amestecau cu emanaţiile cuptoarelor, fiind apoi captate de sistemul de ventilaţie, care le evacua pe coş³⁷. Nu cred că încăperea Vergasungskeller a putut fi acest local întrucât, în afară de motivele deja arătate, planurile nu fac referinţă la aşa ceva, iar spaţiul disponibil ar fi fost insuficient pentru înlocuirea chiar temporară a unei enorme Leichenkeller 2³⁸. Totuşi, cu toate aceste obiecţii, termenul de Vergasung putea fi utilizat pentru desemnarea celor două procedee (cremaţiune şi incinerare a gunoaielor) de care vorbim aici. Nu cred însă în verosimilitatea considerării încăperii Vergasungskeller (keller = pivniţă) ca locul unde se incinerau gunoaiele.

În apropierea crematoriilor de la Birkenau existau trei staţii de epurare  (Kläranlagen), în diferite stadii de construcţie³⁹. În esenţă, tratamentul apei folosite constă în accelerarea procesului natural prin care metabolismul bacteriilor transformă gunoaiele solide în gaz şi solide inerte (pământ amestecat cu apă, noroi), respectiv eliminarea sau utilizarea noroiului. În legătură cu aceasta, cuvântul Vergasung ar fi putut fi folosit în mai multe cazuri. Un scurt rezumat al operaţiunilor, nu va fi inutil:

1. Aerisire-ventilare (Belüftung)

2. Sterilizare cu soluţie de clor

3. Producţie de gaz metan

4. Prevenirea formării gazului metan în canalele de scurgere (Kanalvergasung)

5. Incinerarea noroiului (Schlammverbrennung)

Gazeificarea noroiului nu a apărut decât după război şi nu ne interesează aici. În literatura tehnică, ventilarea apelor conţinute în bazinele de golire şi rezervoarele septice este considerată o formă de „transfer gazos“⁴⁰, pentru că se caută o acţiune biochimică specifică oxigenului. Scopul precis al acestei ventilaţii este de a favoriza activitatea bacteriilor aerobe. Se insistă într-atât asupra acestui obiectiv încât am văzut utilizându-se termenul de Begasung pentru a desemna de fapt Belüftung⁴¹. De asemenea, în această ordine de idei, am văzut că se folosesc termenii de Belüftungskammer (cameră de aerisire sau ventilaţie) şi Belüftungsschacht (conductă de aerisire⁴²). În general, sterilizarea se efectuează prin trecerea unei pături de clor lichid sau gazos (deja un Vergasung⁴³), apoi injectarea acestui gaz în apele vidanjate şi emanaţiile acestora, în care caz este vorba de Begasung.

În cazul disoluţiei anaerobe a apelor folosite se produc o serie de gaze (gaze de fermentaţie sau Faulgas), mai ales metan, care poate fi utilizat ca sursă de energie. De obicei, această producţie de gaz se numeşte mai curând Gaserzeugung, decât Vergasung. În plus, din momentul în care gazul se produce la suprafaţa bazinului de disoluţie anaerobă este foarte puţin probabil ca acest proces să fie considerat ca putându-se efectua într-o pivniţă, Keller. Totuşi, procesul de producţie de gaz utilizabil nu se termină în acest punct, existând suficiente complicaţii care permit diferite combinaţii care antrenează utilizarea de diverşi termeni tehnici. După tratamentul apelor uzate sau folosite, trebuie eliminate impurităţile, mai ales hidrogenul sulfurat, dacă se doreşte utilizarea metanului. Eliminarea hidrogenului sulfurat se face de obicei prin epurare într-un Resseneisenerzfilter⁴⁴, adică prin filtrarea, pe bază de oxid de fier, practicată în aşa-numitele uzine de gaz sau în centrele de distribuţie a gazelor.

După cum am spus, tratamentul apelor folosite constă în accelerarea proceselor naturale. Gazul se produce mai întâi spontan, în canale, înainte ca apele de scurgere să ajungă la bazinul de vidanjare şi instalaţiile de tratare. Acest proces se numeşte Kanalvergasung, iar în Germania interbelică i-au fost consacrate o serie de studii, între altele o teză de doctorat susţinută în anul 1933⁴⁵. Pentru prevenirea efectelor de nedorit, precum exploziile, ventilația este adesea suficientă. Totuşi, când aceasta nu este suficientă, se foloseşte procedeul Gerlach, în versiune mobilă sau fixă, care evacuează gazul prin aspiraţie⁴⁶. În acest caz, rolul instalaţiei de tratament nu este de a efectua operaţia Vergasung, ci dimpotrivă, de a o opri. Blocând producerea spontană, Vergasung, de gaz, se produce operaţiunea de Entgasung. Incinerarea noroiului de vidanjare s-a practicat în Germania încă de la începutul secolului al XX-lea. În Statele Unite, în anii ’30, s-au construit instalaţii puternice şi foarte economice, de mare interes în ceea ce priveşte rezolvarea problemei acestor noroiuri⁴⁷. În acest caz, are loc fenomenul Vergasung, după cum am arătat la începutul acestei discuţii. Se produce gaz combustibil, dar mai întâi se consumă, pentru că nu putem arde noroaiele fără utilizarea unui combustibil de completare, măcar pentru preîncălzire. În aceste condiţii, este evident că gazul ieşit din noroi este o sursă comodă de energie⁴⁸. După război, în cadrul unui procedeu tehnic numit Ölvergasungsbrennern⁴⁹, combustibilul de completare utilizat a fost motorina.

Nu am putut situa încăperea Vergasungskeller nici în instalaţiile de epurare. În schimb, am inventariat cinci sensuri ale termenului de producţie de gaz sau de tratament cu gaz, care apar în cadrul tehnicii de epurare. În cărţile germane despre tratamentul apelor folosite, nu am putut găsi termenii de Vergasungskeller sau  Vergasungskammer, dar nu este neapărat necesar. Documentul în chestiune nu a fost scris de un specialist în tratamentul apelor, ci de un inginer în construcţii, care informa un alt inginer în construcţii. Autorul documentului nu îşi putea imagina că, zeci de ani mai târziu, istoricii celui de-Al Doilea Război Mondial vor studia îndelung nota lui redactată în grabă. Totuşi, după cum am spus, prefer prima interpretare, după care prin Vergasungskeler trebuie înţeles un generator de combustibil sau gaz obişnuit, de oraş, pentru o folosire generală.

Numai studiul de ansamblu al construcţiilor lagărului ar putea rezolva această chestiune. Din păcate, acest lucru va fi foarte dificil. Documentele necesare sunt păzite cu străşnicie de cei care le-au confiscat. O parte dintre documentele furnizate lui Pressac de către Muzeul de Stat din Auschwitz (Panstwowe Muzeum Oswiecim, căruia Presac îi exprimă o abundentă recunoştinţă), îi fusese furnizată acestuia de către Statul Israel⁵⁰. Presupun că izraelienii posedă documente pe care nu le vor scoate la lumină. Ca răspuns la cererea mea de informaţii privind tratamentul apelor folosite, Muzeul Auschwitz mi-a răspuns, la 26 august 1991, că „(posedă) mai multe planuri de construcţie“ a instalaţiilor, dintre care unul este reprodus în cartea lui Presac. Muzeul mi-a mai spus că la Arhivele Centrale din Moscova „aş putea găsi o abundentă documentaţie despre construcţiile şi instalaţiile de tratare a apelor de la Birkenau“. Localizarea precisă a mult căutatei Vergasungskeller⁵¹ ar putea fi foarte dificilă. Pentru moment, singurul lucru care pare sigur este că ea nu trebuie căutată în clădirea crematoriului.

Raportul War Refuge Board

La 7 aprilie 1944, doi jidani slovaci, Walter Rosenberg şi Alfred Wetzler, au evadat de la Auschwitz după doi ani de captivitate. Evadarea lor a fost raportată la 9 aprilie printr-o telegramă Gestapo către Berlin şi alte destinaţii⁵².

Rosenberg şi Wetzler sunt prezentaţi ca fiind principalii autori ai documentului despre Auschwitz, publicat în noiembrie 1944 sub formă de Raport întocmit de War Refuge Board.

Acestui raport i-ar fi fost adăugate, se zice, unele suplimente, de către alţi doi jidani (Czeslaw Mordovicz şi Arnost Rosin), evadaţi tot de la Auschwitz, la 27 mai 1944, şi de către un comandant polonez, evadat şi el, tot de acolo. Scriind Înşelătoria secolului al XX-lea, credeam că acest document, pe care l-am numit Raport WRB, este important pentru subiectul care ne preocupă, întrucât el marca prima cauţiune majoră adusă de către o putere aliată afirmaţiei privind exterminarea la Auschwitz.

O broşură publicată la New York în martie 1944, sub egida Office War Information a guvernului american şi a National CIO War Relief Committee pare a fi compilarea tuturor rapoartelor cu privire la Auschwitz, primite prin intermediul rezistenţei poloneze. Această broşură ilustrează ceea ce se spunea despre Auschwitz, în primăvara lui 1944. Auschwitz-ul era descris ca un „lagăr al morţii“, dar nu ca un loc de exterminare masivă a jidanilor. Se făcea aluzie la astfel de exterminări, dar numai în ceea ce priveşte lagărele Belzec, Sobibor şi Treblinka⁵³. Suntem în faţa unui exemplu că Aliaţii s-au abţinut să pretindă că Auschwitz-ul ar fi un lagăr de exterminare, inclusiv la doi ani după ce se zice că ar fi devenit un astfel de lagăr şi în ciuda faptului că întregul Auschwitz era un complex enorm de instalaţii industriale, care nu prezentau mai multe secrete decât orice alte industrii de asemenea proporţii din lume. Prezenţa masivă la Auschwitz a unui personal care nu făcea parte din organizaţia S.S. făcea imposibil orice secret în legătură cu cele ce se petreceau acolo).

Pressac a consacrat un capitol al cărţii sale pentru a demonstra exactitatea în esenţă a Raportului WRB, în ciuda diferitelor erori şi contradicţii pe care, totuşi, le pune în lumină (mai ales numărul şi dispoziţia crematoriilor de la Birkenau).

Identitatea autorilor Raportului WRB rămâne o problemă, dar de importanţă secundară. Este însă absolut sigur că Raportul WRB este o emanaţie a cercului din jurul rabinului Michael Dov Ber Weismandel, din Slovacia, ai cărui membri pretind că i-ar fi primit pe cei evadaţi şi le-ar fi cules povestea de pe buze. Ulterior, cei cinci evadaţi şi-au schimbat de mai multe ori numele. Potrivit contribuţiei lui Erich Kulka, publicată într-o carte din 1967⁵⁴, Rosenberg a devenit Rudof Vrba, Wetzler s-a metamorfozat în Josef Lanik, Mordowicz s-a schimat la faţă în Petr Podulka, iar Rosin s-a transformat în Jan Rohac. Toate aceste schimbări de nume ar fi avut menirea să le păstreze anonimatul după evadare. Rosenberg a rămas însă, Vrba, predând în prezent farmacologia la Columbia britanică, o universitate din Canada. Se poate ca ceilalţi trei jidani să-şi fi abandonat numele împrumutate. Wetzler însă a făcut din Lanik pseudonimul său literar. În articolul său din 1967, Kulka nu menţionează comandantul polonez, identificat uneori ca fiind polonezul Jerzy Wesolowski, evadat şi el, care şi-a schimbat numele în Jerzy Tabeau. Într-un articol din 1964, T. Iwaszko, de la Muzeul de Stat din Auschwitz (PMO), îl menţionează pe Wesolowski/Tabeau, semnalând că a fost înregistrat la 26 martie 1942 sub numărul matricol 27.273, a evadat la 19 noiembrie 1943 şi a scris câteva articole pentru publicaţiile clandestine. Iwaszko nu făcea, însă, din Wesolowski/Tabeau un comandant polonez⁵⁵. În 1979, John S. Conway a scris că „identitatea [comandantului polonez] nu a fost revelată până în prezent. De asemenea, nu ştim pe ce cale ultima parte din raport[ul WRB] a ajuns în mâinile şefilor comunităţii jidăneşti din Geneva“⁵⁶. În cartea sa din 1981, Auschwitz and the Allies, Martin Gilbert declară că raportul „comandantului polonez“ a fost adăugat raportului jidanilor în iunie 1944, de către Richard Lichtheim, de la biroul Agenţiei jidăneşti din Geneva⁵⁷. Foarte curios, într-un documentar televizat despre lucrarea lui Gilbert, realizat la câţiva ani după publicarea acesteia, putem vedea faţa comandantului polonez, fără să ni se dezvăluie numele lui. Într-un articol din 1985, consacrat mai ales lui Rosenberg şi Wetzel, Kulka îl menţiona pe Tabeau ca evadat din lagărul de ţigani Auschwitz⁵⁸; apoi, într-un alt articol din 1986, foarte asemănător celui din 1985, îl identifică pe comandantul polonez ca fiind Wesolowski-Tabeau⁵⁹.

Raportul WRB contrazice într-un punct important versiunea exterminării formulată de către Pressac, care, fără să ne surprindă, are aerul că ignoră acest lucru. Conform Raportului WRB, în lagărul principal (numit Stammlager sau Auschwitz I, pentru a-l distinge de Birkenau) nu ar fi avut loc gazări. Acest lucru nu este spus în mod explicit de către Raportul WRB, totuşi el este afirmat clar, deşi în mod implicit⁶⁰. Gazările sunt descrise ca având loc numai la Birkenau, în pădurea de mesteceni („Brezinsky“) sau încă în „Bunkers“, lângă Birkenau.

Partea redactată de Wetzler, din Raportul WRB, spune că acesta a fost a fost expediat la Auschwitz la 13 aprilie 1942, imediat după sosirea sa⁶¹. Totuşi, Vrba, în partea de raport atribuită lui, afirmă că el a fost cazat la Stammlager (lagărul principal de la Auschwitz) îndată după sosirea sa, la 30 iunie 1942, pe când lucra la uzina de cauciuc „Buna“ (Monowitz [sau Auschwitz III]), până ce a fost transferat la Birkenau, în decembrie 1942⁶². În cartea redactată după război, Vrba afirmă că ar fi fost foarte activ în rezistenţă, spunând despre Wetzler că „informațiile lui despre lagăr erau profunde şi întinse, graţie popularităţii de care se bucura printre deţinuţi“⁶³. În ceea ce mă priveşte, sunt ultimul în a-l crede pe Vrba; totuşi, este adevărat că autorii raportului dispuneau de nenumărate detalii cu privire la lagăr, lucru confirmat de o serie de elemente ale Raportului WRB, de exemplu menţionarea ordinului de carantină din 23 iulie 1942⁶⁴, planul general al lagărului, şi o echivalenţă apropiată între convoaie şi numerele matricole a căror listă furnizată este exactă⁶⁵. După cum am mai scris în urmă cu mult timp, „trebuie să presupunem că o mare parte a elementelor din raport sunt veridice (…) competenţa autorilor raportului nu este contestabilă“⁶⁶. Autorii cunoşteau interiorul lagărului (dar nu şi interiorul crematoriului Birkenau, după cum Pressac o recunoaşte).

În acest punct Pressac se găseşte în faţa unei contradicţii importante. El însuşi arată, pe de o parte, contradicţiile din declaraţiile pretinşilor martori oculari obişnuiţi (de exemplu, comandantul Höss, de la Auschwitz), totuşi continuă să mimeze, cel puţin, că aceştia, în mărturisirile lor, vorbeau, chipurile, despre evenimente reale. Totuşi, dacă vrea să accepte Raportul WRB, el trebuie să renunţe la depoziţiile pretinşilor martori oculari Höss, Fajnzylberg (Jankovski), Muller et Broad, întrucât aceştia pretind a fi asistat la gazări în masă în Stammlager şi că, după Presac, lipsa de documente şi „starea actuală a clădirilor“ face că mărturisirile lor constituie unica „dovadă pentru stabilirea realităţii gazărilor omucide în Stammlager“⁶⁷. Nu este vorba de o contradicţie minoră. Ceea ce vreau să spun este că nu se mai poate susţine că aceşti „martori“ au vorbit despre evenimente reale. Întrucât martorii respectivi nu au fost de bună credinţă, mărturiile sau confesiunile lor despre exterminările în masă în alte părţi ale lagărului Auschwitz trebuie respinse. Întrucât această mărturie nu este, însă, mai puţin demnă de crezare decât altele, Pressac trebuie să renunţe la toate pretinsele mărturii ale pretinşilor martori oculari. Pressac, deci, vorbeşte de un program de exterminări în masă, care nu se poate sprijini pe mărturia nici unui martor demn de crezare.

După cum am spus, suntem în faţa unei „inepuizabile surse de absurdităţi“ şi am putea cu uşurinţă neglija importanţa acestui aspect pentru care chestiunea identităţii autorilor Raportului WRB este secundară. Redactând şi difuzând raportul, unicul obiectiv al autorilor lui, foarte bine informaţi, a fost de a pretinde că germanii sunt pe cale de a extermina jidanii în masă, la Auschwitz. Este vorba de o născocire a propagandei de război şi nimic nu ne obligă să credem în astfel de declaraţii. Totuşi, nici Pressac, nici altcineva nu poate contesta că dacă, într-adevăr, ar fi avut loc gazări la Stammlager (Auschwitz I), Raportul WRB ar fi vorbit despre asta. În consecinţă, aceste gazări nu au avut loc. Totuşi, mărturiile cu privire la Stammlager sunt echivalente, prin credibilitatea lor şi prin condiţiile în care au fost făcute, cu cele privind presupusele gazări în masă din alte părţi ale lagărului.

În cadrul exploatării contemporane a Raportului WRB, Vrba deţine rolul unei adevărate vedete. De când s-a făcut cunoscut ca fiind, de fapt, Rosenberg (probabil în 1958), el a publicat o carte (în 1964) despre cele trăite de el în timpul războiului (I Cannot Forgive), a fost martor al acuzării în primul proces al lui Ernst Zündel (Toronto, 1985), a apărut în diferite documentare televizate⁶⁸. În legătură cu viaţa sa la Auschwitz, este evident că Vrba minte. Acest lucru poate fi constatat cu uşurinţă, prin examinarea, pe de o parte, a cărţii sale, pe de alta a depoziţiei lui din 1985, în procesul de la Toronto, în cadrul căruia a declarat despre cartea sa că aceasta nu a fost „decât un tablou artistic, (…), nu un document pentru un tribunal“⁶⁹. Am arătat, deja, erorile principale ale cărţii lui⁷⁰. El crede că înainte de aprilie 1944 aproape nimeni nu a evadat de la Auschwitz, afirmând că în chiar cursul evadării lui ar fi avut loc un raid american deasupra lagărului⁷¹. În realitate, primul raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz a avut loc la 20 august 1944⁷².

De asemenea, am remarcat că „tonul general al cărţii şi descrierea felului în care s-ar fi comportat, în lagăr, principalele persoane“ contribuie la compromiterea credibilităţii cărţii. În cartea mea nu am dat chiar cele mai frapante exemple, temându-mă că nu voi fi crezut. De data asta, voi menţiona, însă, câteva dintre fantasmagoriile lui Vrba. El pretinde, de exemplu, că în lagărul Novaky, gardienii slovaci puneau ţeava puştii în burta unui biet jidan aflat pe tinetă, iar la Auschwitz „bancnotele de 20 de dolari erau utilizate ca hârtie igienică“⁷³. Evident, el vorbeşte de bancnotele americane, nu de cele germane. Licenţa poetică permite acestui dramaturg al W.C.-urilor de la Auschwitz descrierea unei scene în care un colonel Gestapo îşi sprijină pistolul pe craniul unui jidan aflat pe acelaşi „tron“, căruia, la terminare, foarte politicos îi serveşte bancnota igienică! Cititorii vor aprecia gradul de credibilitate al unor asemenea scene şi al unui asemenea autor. (În paranteză fie spus, fanteziile grosolane, triviale, obscene şi vulgare constituie una dintre trăsăturile frapante ale Talmudului⁷⁴).

Pe de altă parte, descrierea pe care Vrba o face despre escrocheriile unor cadre S.S. sau a deţinuţilor cu funcţii în „Kanada“, „inima comercială a lagărului Auschwitz“⁷⁵, unde erau depozitate bunurile personale ale deţinuţilor, pare de o sinceritate neobişnuită, deşi presărată cu câteva inepţii.

Cartea lui Wetzler/Lanik despre Auschvitz, o spun cu satisfacţie, este prezentată pur şi simplu ca un roman⁷⁶. Întrucât, în cartea mea, insistasem asupra lui Vrba, John S. Conway, istoric şi coleg cu acesta la universitatea Columbia britanică, a publicat, în 1979, un articol pe marginea Raportului WRB⁷⁷. De asemenea, în 1981, Conway a publicat o versiune germană a Raportului WRB, iar în 1984 a publicat încă un articol pe aceeaşi temă (mai ales despre Rudof Vrba) şi despre Ungaria⁷⁸.

Conway ne datora această critică de mai multă vreme. În articolul său din 1967, Kulka nu spusese nici o vorbă despre cartea lui Vrba, publicată în 1964; în 1985, însă, revizionismul istoric devenise irezistibil. Kulka îi reproşează lui Conway de a se fi arătat gata „să accepte fără spirit critic şi ca un fapt ipocrizia şi nesinceritatea lui Vrba“, „de a lăsa declaraţiile contradictorii şi îndoielnice ale acestuia să (…) arate că raportul (WRB) denaturează faptele, că descrierea camerelor de gazare de la Auschwitz nu era decât fructul imaginaţiei sale“⁷⁹.

Când, în 1985, Vrba a recunoscut că povestea din cartea sa nu era veridică, am crezut că aceasta va marca sfârşitul carierei sale de „actor ambulant“ în spectacolul itinerant Auschwitz. Totuşi, cu câteva adăugiri, stupiditatea a fost reeditată în 1989 sub titlul 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century⁸⁰. Se pare că, cu toate inepţiile lui, textul iniţial a fost reprodus în această nouă ediţie, la care s-au mai adăugat câteva anexe. Partea din Raportul WRB, atribuită lui Wetzler şi Rosenberg, este reprodusă alături de o anexă despre „procesele ofiţerilor S.S. de la Auschwitz“, un text al lui Vrba despre aspectele economice ale persecuţiei jidanilor de către germani, o scurtă biografie a lui Vrba (în care numele de Rosenberg nu este menţionat) şi un eseu al lui Conway, pe baza articolului său din 1979, care, astfel, este completat şi dezvoltat.

Nicăieri, în noua ediţie, Vrba nu încearcă să corecteze, să explice sau să se scuze pentru inepţiile şi erorile clare din ediţia originală a cărţii sale, sau pentru mărturisirea din 1985, când, în faţa tribunalului din Toronto, a declarat despre cartea sa că este un „tablou artistic“, adică neconformă adevărului. Conway ignoră aceste probleme, ca şi criticile care i-au fost adresate pentru credulitatea arătată lui Vrba. Nici el nu se scuză pentru a fi acordat o cauţiune implicită acestei cărţi, despre care toată lumea spune, acum, inclusiv autorul ei, că nu este adevărată. Se pare că nu vrea sau nu poate să tragă concluzia cuvenită. La fel stau lucrurile cu toţi cei care publică diverse lucrări pe tema Holocaustului. Toţi par să presupună că examenul critic al cărţilor lor nu este necesar. În consecinţă, toţi par dispuşi să scrie orice tâmpenie, câtă vreme critica va fi condamnată să se limiteze la scrieri relativ esoterice.

În 1990, Vrba s-a certat cu Raul Hilberg, Shamuel Krakowski de la Yad Vashem şi Yehuda Bauer pe tema numărului celor „exterminaţi“⁸¹.

Concluzie

Să revenim la Pressac. Regula de aur a cărţii lui este refuzul de a accepta implicaţiile Raportului WRB. Am auzit pe unii revizionişti vorbind despre cartea lui Prassac ca despre un efort respectabil în materie de căutare a adevărului istoric. Lucrul acesta se explică fără probleme. Cu sprijinul oamenilor influenţi doritori să îl ajute, Pressac a făcut cunoscute publicului unele documente, mai ales de natură tehnică. Este vorba de documente aparţinând categoriei de texte cu difuzare extrem de restrânsă, necunoscute, practic, sau cunoscute de foarte puţini cercetători.

Cartea lui ne va fi utilă. Câştigul, însă, este comparabil, să zicem, cu publicarea unui index, sau a unei bibliografii. Valoarea cărţii lui rezidă exclusiv în faptele raportate. Partea analitică a cărţii lui Pressac este un fel de ghicitoare sau enigmă săltăreaţă. „Actorul“ este sigur dinainte că cei ce l-au angajat vor lua parte la comedie, fără să atragă nimănui atenţia cu privire la deghizarea care face din el un măscărici, în ochii celor pe care mai curând a încercat să îi defăimeze, nu să le critice lucrările. Ce altă reacţie putem avea în faţa unuia care persistă a considera neglijabil faptul că, în momentul deciziei construirii puternicelor crematorii de la Auschwitz, rata mortalităţii acestui lagăr de concentrare, atestată documentar, era catastrofală? Din punct de vedere formal, păcatul fundamental al lui Pressac constă în a presupune permanent ca reală soluţia pe care el o doreşte şi se face că o caută, găsind chipurile anumite „urme“. Omul nostru se găseşte, astfel, în situaţia celor care pun carul în faţa boilor. Piruetele lui, în jurul adevăratelor puncte centrale ale problemei, sunt de-a dreptul jenante.

Am început această conferinţă cu promisiunea de a arăta în ce fel încearcă Pressac să deruteze cititorii asupra chestiunilor pur locale, neglijând cu totul contextul lagărului de concentrare Auschwitz în toate dimensiunile sale. Voi furniza trei exemple precise. Mai întâi, când Pressac examinează deciziile de construire a crematoriilor de la Auschwitz, el neglijează să recunoască legătura dintre decizia care urma să fie luată şi epidemia catastrofică de tifos exantematic din chiar momentul când această decizie a fost luată. În al doilea rând, „urma criminală“ de care el face atâta caz şi pe care o pune în fruntea altor inepţii constă în interpretarea foarte contestabilă a unui singur cuvânt care se găseşte într-un document care arată, de fapt, falsitatea sau, cel puţin, neverosimilitatea afirmaţiei lui celei mai importante. În al treilea rând, examenul său al Raportului WRB neglijează clar conţinutul acestuia. El neglijează astfel consecinţele decisive ale acestui raport în ceea ce priveşte evaluarea credibilităţii aşa-zişilor martori. Nu trebuie, deci, să ne mirăm că întreaga lui atenţie se concentrează pe un detaliu lipsit de importanţă.

Ne-am putea întreba cum se face că o astfel de manieră de a proceda a fost posibilă în cadrul unei lucrări destul de stufoase, plină de tot felul de detalii documentare? Posibilitatea aceasta se explică prin dezastruoasa dezordine a întregii lui cărţi. Dezordinea voită de autor îi oferă acestuia jocul de scenă în cadrul căruia se face că nu-şi vede ochelarii de pe nas. Dezordinea deliberată a cărţii lui Presac este mijlocul prin care acesta evită sistematic de a se concentra asupra lucrurilor simple, dar esenţiale. Cartea este dezorganizată nu din cauza stilului deplorabil al autorului, ci a logicii perverse cu care acesta încearcă să îşi contamineze cititorii.

Una din învăţăturile care se desprind de pe marginea cărţii lui Pressac este că revizioniştii istorici şi mai ales profesorul Faurisson au dreptate să respingă aşa-numitele „dovezi“ tradiţionale, în general admise, cu privire la camerele de gazare din lagărul Auschwitz. Pressac nu spune asta clar şi limpede, cum nu spune nimic de acest fel. Intenţia lui este însă evidentă, cuvintele pe care le foloseşte fiind parcă alese nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde altceva. Cu astfel de piruete, la o jumătate de secol după evenimentele respective, scamatorul pretinde a fi cel care restabileşte adevărul. Procedeul este clasic. Este suficient să răsfoieşti un munte de documente, să le ascunzi pe acelea care îi dezvinovăţesc pe germani, sub pretextul că este vorba de o viclenie a acestora, că nemţii utilizau un limbaj secret când îşi redactau documentele administrative. Apoi, când dă peste un cuvânt care ar putea fi interpretat într-un sens acuzator, omul nostru uită limbajul „secret sau codificat“, de care a făcut atâta caz, pretinzând că suntem în faţa „enormei gafe“ care maschează o mărturisire involuntară.

Cred că aş putea spune acelaşi lucru despre orice instituţie sau administraţie care produce o mare cantitate de dosare cu texte scrise. În aceste zile de „acţiuni afirmative“ (sau discriminări pozitive) în domeniul serviciilor, aş putea încerca să găsesc camerele de gazare pentru oamenii albi de la Universitatea din Northwstern, luându-mi, desigur, precauţia de a furniza o explicaţie cu privire la împrejurările care mi-au permis să supravieţuiesc. În acelaşi fel, un viitor Pressac ar putea admite că Pressac al nostru s-a înşelat, dar că, de fapt, are dreptate. Această tristă comedie poate dura o eternitate. Ea reprezintă viitorul fabulaţiei, al minciunii sau imposturii holocaustice, în măsura în care se poate vorbi de un viitor al acesteia şi rămîne singurul gen de încercare antirevizionistă cu putinţă.

Tabla de materii

(Paginaţia indicată se referă la textul ediţiei franceze)

Prezentarea autorului … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 7

Prefaţă la ediţia franceză din 2002 … … … … … … … … … … … p. 25

Mulţumiri … … … … … … … … … … … … … … … … … … …… p. 35

Cuvânt înainte … … … … … … … … … … … … … … … … ……. p. 37

Capitolul I: Procesele, jidanii, naziştii … … … … … … … … …. p. 41

I. 1. Procese, îndoieli, nelămuriri … … … … … … … … … … … ….p. 41

I. 2. Câţi jidani? … … … … … … … … … … … … … … … … …….p. 49

I. 3. Metode, argumente, concluzii … … … … … … … … … … ……p. 58

I. 4. Procesele pentru crime de război … … … … … … … … … …. p. 59

I. 5. Cine erau vinovaţii? … … … … … … … … … … … … …. … .. p. 77

I. 6. Naziştii … … … … … …… … … … …… … … … … … ………. p. 82

Capitolul II: Lagărele de concentrare … … … …… … … … ……. p. 89

II. 1. Scene de groază şi lagăre de „exterminare“  .… … … … … … p. 89

II. 2. Lagărele şi finalitatea lor … … … … … … … … … … … ………p. 91

II. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz … … … … … … …… p. 105

Capitolul III: Washington şi New York … … … … … … … … …..  p. 113

III. 1. Criza de cauciuc din 1942 … … … … … … … … … … … ….  p. 113

III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz … … … … … p. 118

III. 3. Washington şi primele alegaţii despre „exterminări“… … … … p. 125

III. 4. New York şi primele alegaţii despre „exterminări“ .. … … … … p. 137

III. 5. Reacţiile germane… . … … … … … … … … … … … … … … p. 169

III. 6. Raportul War Refuge Board sau naşterea făcăturii Auschwitz.. p. 169

III. 7. Rudolf Vrba … … … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 180

Capitolul IV: Auschwitz … … ..  … … … … … … … … … … … … p. 187

IV. 1. Structura fabulaţiei … … … … … … … … … … … … … … … p. 187

IV. 2. Mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss … … … … … …..  … p. 188

IV. 3. Falsa mărturisire a lui Rudolf Höss … … … … … … … … …   p. 189

IV. 4. Contradicţii de început … … … … … … … … … … … … ..… p. 192

IV. 5. Pretinsele gazări şi produsul numit Zyklon … … … … … … …p. 195

IV. 6. Convoaiele pentru Auschwitz … … … … …  … … … … … … p. 201

IV. 7. Spital pentru cei sortiţi exterminării?! …    … … … … … … … p. 204

IV. 8. „Tratamentul special“ … … … … … … … … … … … … … … p. 207

IV. 9. Crematoriile … … … … … … … … … ….… … … … … … … p. 211

IV. 10. Înapoi la „camerele de gazare“ ….  … …..  … … … … … … p. 220

IV. 11. De ce în engleză?  …. … … … … … … … … … … … … … p. 225

IV. 12. Funcţia lagărului Birkenau … … … … … … … … …… … … p. 226

IV. 13. Rezumat pentru Auschwitz … … … … … … … … … ….  … p. 236

Capitolul V: Jidanii din Ungaria … … … … … …….. ..… … … … p. 239

V. 1. Crucea Roşie Internaţională … … … … ….. .… … … … … … p. 239

V.2. Propaganda din 1944 … … … …….. …….  … … … … … … … p 255

V. 3. Unde sunt fotografiile … … … …. …. .. … … … … … … … … p. 261

V. 4. Raiduri aeriene la Auschwitz. Rudol Vrba mai rapid ca viteza p. 262

V. 5. Dovezi documentare?  …. .… … … … … … … … … … … … p. 264

V. 6. Regia şi înscenarea   ….… … … … … … … … … … … … … p. 276

V. 7. Ce s-a petrecut în Ungaria … … …  ….… … … … … … … … p. 292

V. 8. Cine poate crede o astfel de poveste? … … … … … … … … p. 294

Capitolul VI: Et cætera! …  … ..… … … … … … … … … … … … p. 297

VI. 1. Alte lagăre de „exterminare“ …  … … … … … … … … … … p. 297

VI. 2. Logica martorilor şi mărturiilor apărării … … … … … … … p. 301

VI. 3, Josef Kramer, „Bestia din Belzen“ … … … … … … … … p. 302

VI. 4. Herman Göring şi ceilalţi în faţa T.M.I.-ului … … … … … … p. 304

VI. 5. Oswald Pohl la Nuremberg … … … … … … … … … … … p. 312

VI. 6. Adolf Eichmann … … … … … … … … … … … … … …  …..p. 314

VI. 7. Procesele din Germania de Vest … … … … … … … … … …p. 318

VI. 8. Astfel de procese nemaipomenite au mai avut loc vreodată?. p. 322

VI. 9. Cum stăm cu tortura ? … … … … … … … … … … … … p. 324

VI. 10. Adolf Hitler … … … … … … … … … … … … … … … p. 328

VI. 11. Heinrich Himmler … … … … … … … … … … … … … p. 329

VI. 12. Josef Goebbels … … … … … … … … … … … … … … p. 334

VI. 13. Formațiunile militare Einsatzgruppen … … … … … … … p. 335

Capitolul VII: „Soluţia finală“ sau ce s-a petrecut efectiv cu jidanii?

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 347

VII. 1. Politica germană şi Conferinţa de la Vansee … … … … … … p. 347

VII. 2. Numărul de deportaţi: provenienţă şi destinaţie … … … … … p. 362

VII. 3. Ghetourile poloneze … … … … … … … … … … … … … p. 368

VII. 4. Ce s-a întâmplat cu jidanii? … … … … … … … … … … … p. 371

VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul … … … … … … … … … … … … p. 379

VII. 6. Emigraţia către Statele Unite … … … … … … … … … … p. 387

VII. 7. Recapitulare … … … … … … … … … … … … … … … p. 390

VII. 8. J. C. Burg (Josef Ginsburg) … … … … … … … … … … … p. 391

VII. 9. Concluzie … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 392

VII. 10. Himmler a spus-o perfect! … … … … … … … … … … … p. 393

Capitolul VIII  Constatări, observaţii, clarificări … … … … … p. 395

VIII. 1. Diverse observaţii … … … … … … … … … … … … … p. 395

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt … … … … … … … p. 400

VIII. 3. Talmudul … … … … … … … … … … … … … … … … p. 402

VIII. 4. Competenţe … … … … … … … … … … … … … … … … p. 406

VIII. 5. Alte chestiuni … … … … … … … … … … … … … … … p. 408

VIII. 6. Câteva implicaţii … … … … … … … … … … … … … … p. 409

ANEXA A: „Raportul Gerstein“ … … … … … … … … … … … … p. 413

ANEXA B: Gradele militare ale armatei germane Waffen S.S. … … p. 425

ANEXA C : Deportarea jidanilor din Olanda … … … … … … … … p. 427

ANEXA D : Declaraţiile lui Josef Kramer (Procesul Belsen) … … … p. 435

Prima declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … … p. 435

A doua declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … p. 457

ANEXA E : Rolul Vaticanului … … … … … … … … … … … … p. 461

SUPLIMENT A: Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“ p. 483

Un subiect simplu … … … … … … … … … … … … … … … … p. 483

De ce o înşelătorie? … … … … … … … … … … … … … … … p. 487

O problemă de societate … … … … … … … … … … … … … … p. 488

Evoluţia controversei … … … … … … … … … … … … … … … p. 490

Reacţii negative în mediile universitare … … … … … … … … … p. 497

Concluzii … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 499

SUPLIMENT B: Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“ … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503

SUPLIMENT C: Reflecţii pe marginea cărţii lui J. C. Pressac. Răspuns la o critică importantă a revizionismului holocaustului … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503

NOTE

23. Cf. supra, pp. 213, 221 sqq. [în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 22. N. red. – V.I.Z.]; PRESSAC, op. cit. p. 211. (Această corespondenţă din 1943 constituie documentul Nürnberg NO-4473. Originalul german este dat de E. KOGON şi ceilalţi coautori ai National-sozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt, 1986, p. 220).

24. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 548.

25. Idem, p. 432.

26. De comparat cu comentariul lui Faurisson asupra acestui punct în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, p. 55 sqq.

27. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 27-31 ; H. BREYMESSER şi E. BERNFUS, în Blausäuregaskammer zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943, utilizează de obicei Gaskammer, dar şi Begasungskammer.

28. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 106-113. La începutul lui 1989, Faurisson mi-a spus că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller nu este exactă. Pe câte îmi amintesc, el nu a abordat chestiunea concepţiei cuptoarelor, din care cauză nu am fost convins de justeţea observaţiei lui.

29. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 217.

30. Raul HILBERG, The destruction of the European Jews (New York, Holmes & Meier (3 vol.), p. 885, nota 67. (În ediţia din 1961, într-un singur volum, p. 566, nota 52).

31. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 429.

32. John F. FOSTER şi Richard J. LUND, Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950, pp. 68-97.

33. Cf. supra, p. 222 [în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 22]. Diversele metode de fabricare a gazului pe bază de cuptor de cocs sunt mai complexe, după cum rezultă din lucrarea lui FOSTER & LUND (1950), p. 41. Procedeele germane erau, însă, suficient de avansate, pentru a nu respecta neapărat şi întru totul cele scrise într-o lucrare clasică precum aceasta.

34. Un rezumat al diferitelor procedee de fabricare a gazului combustibil găsim în Hermann FRANKE, Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972, vol. 7, 1965, p. 484 sqq. Gazeificarea petrolului sau Ölvergasung, distinctă de gazeificarea combustibililor solizi, sau Vergasung festes Brennstoffe, s-a practicat de asemenea în Germania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vedeţi H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol. 4, p. 390.

35. H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol.16, p. 337.

36. Idem, vol. 7, p. 89.

37. Jean-ClaudePRESSAC, op. cit., pp. 277, 281 sqq., 287, 306.

38. De asemenea, aceste obiecţii sunt valabile şi contra ipotezei după care o încăpere din mica Leichenkeller 3 (Pressac, op. cit., pp. 285, 295) ar fi fost Vergasungskeller. V. R. Faurisson, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1 primăvara 1991, p. 55 sqq.

39. Cf. J.-C. PRESSAC, op. cit., pp. 51, 165-170, 420 sqq., 542 sqq., pentru date limitate.

40. Metcalf & Eddy, Inc., Wastewater Engineering, a III-a ediţie, 1991, p. 276.

41. H. KRETZSCHMAR, Tehnische Mikrobiologie, Berlin/Hamburg, 1968, p. 217.

42. J. BRIX, H. HEYD şi E. GERLACH, Die Wasserversorgung, 1963, pp. 323, 329.

43. H. KITTNER, W. STARKE şi D. WISSEL, Wasserversorgung, Berlin, 1964, p. 424.

44. K. IMHOFF, Taschenbuch der Stadtenwässerung, Munchen/Berlin 1943, ediţia a X-a, p. 207.

45. K. DAU, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.

46. H. FRANKE, op. cit., vol. 10, p. 693; E. GERLACH, „Die Beseitigung von explosiven und, gesundheitsschädlichen Gasen aus Kanalisationsbauwerken“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 52, nr. 8, 1929, pp. 118-122; K. DAU, Über Kanalvergasungen, op. cit., p. 61.

47. K. IMHOFF, „Schlammverbrennung“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 59, nr. 40, 1036, pp. 583-587.

48. K. IMHOFF (1943), op. cit. p. 218 sqq.

49. H. WULF, „Die Verbrennung von Schlämmen mit Ölvergasungsbrennern“, Brenst.-Wärme-Kraft, vol. 16; nr 8, aug. 1964, p. 397 sqq.; O. PALLACH şi W. TRIEBEL ed., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin/München, 1969, vol. 3, p. 193.

50. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 331; R. FAURISSON, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, p. 156.

51. În introducerea sa la noua ediţie americană Hitler’s War, David Irving susţine că „Însemnările sau carnetele lui Himmler au dispărut – se zice că o parte dintre ele se găsesc la Moscova, iar alta la Tel Aviv, în Israel. Chaïm Rosenthal, vechi ataşat pe lângă consulatul izraelian din New York, ar fi obţinut jurnalul lui Himmler prin mijloace dintre cele mai discutabile“. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 10, nr. 4, 1990-1991, p. 402. (Vezi şi I.H.R. Newsletter, nr. 83, noiembrie 1991, pp. 2-3).

52. T. IWASZKO, „Häftlingssfluchten aus dem Konzentrationslager Auschwitz“, Hefte von Auschwitz, vol. 7, 1964, p. 67; E. KULKA, „Five Escapes from Auschwitz“, în Y. SUHL, ed. They Fought Back, Crown, New York, 1967, p. 205.

53. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944, mai ales pagina 45 şi următoarele.

54. E. KULKA, în They Fought Back (1967), op. cit.

55. T. IWASZKO în Hefte von Auschwitz (1964), op. cit., pp. 7sqq., 38.

56. J. S. CONVAY, „Frühe Augenzeugenberichte aus Auschwitz Glaubezürdigkeit und Wirkungsgeschichte“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 27, nr. 2, aprilie 1979, p. 269.

57. M. GILBERT, Auschwitz and the Allies, Rinehart & Winston, New York, 1981, p. 234.

58. E. KULKA, „Attempts by Jewish escapees to stop mass extermination“, Jewish Social Studies, vol. 47, toamna 1985, p. 296.

59. E. KULKA, „Kampf der Jüdischen Häftlinge gegen die Endlösung in Auschwitz“, Zeitgeschichte, vol. 13, 1986, p. 381-396 (nota 53).

60. Raport WRB, adică: US War Refugee Board, German Extermination Camps: Auschwitz and Birkenau, Washington, DC: Executive Office of the President, nov. 1944. Vedeţi mai ales p 8 sqq., 12, 14, 29-32, 40 şi 11 sqq., 17 sqq., începând cu povestea „comandantului polonez“ care nu vorbeşte de „execuţii de masă“ în Stammlager, ci numai de împuşcări izolate. De asemenea, el declară explicit că crematoriul I nu era folosit pentru debarasarea de jidanii gazaţi.

61. Raport WRB, citat mai sus, p. 1, 6.

62. Raport WRB (1944), citat mai sus, pp. 29, 32; R. VRBA şi a BESTIC, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964, p. 77, 106 sqq., 113, 167 sqq.

63. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., p. 218.

64. Raport WRB (1944), op. cit., p. 218.

65. De comparat cu: D. CZECH, „Kalendarium des Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3 (1960), nr. 4 (1961) şi nr. 7 (1964).

66. Vezi supra, p. 174 [aici în episodul nr. 18. N. red. – V.I.Z.].

67. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 123. PRESSAC scrie la p. 132 că „camera de gazare (din Stammlager) a fost utilizată sporadic de la sfârşitul lui 1941 până în 1942“. Date fiind mărturiile pe care le citează, ar fi fost preferabil să spună „de la sfârşitul lui 1941 până la, cel puţin, cursul anului 1942“. Astfel, mărturisirea lui Fajnzylberg, citată de PRESSAC la p. 124, vorbeşte de gazarea a „400 de jidani sosiţi de la Birkenau“, la o dată care nu se situează înainte de noiembrie 1942, lună în care acesta a început să lucreze în Sonderkommando-ul crematoriului I. Celelalte mărturisiri – în Jadwiga BEZWINSKA, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, New York, 1984, pp. 114 sqq., 174 sqq., şi în Filip MÜLLER, Eyewitness Auschwitz, Stein and Daz, New York, 1979, pp. 31-49 – afirmă nu numai realitatea gazărilor, dar chiar şi gazările masive de jidani, în morga crematoriului I, vreme de o bună parte din anul 1942.

Una dintre numeroasele contradicţii din cartea lui PRESSAC este că, la p. 133, de exemplu, bazându-se pe o logică ce nu este decât a lui, afirmă că după datele furnizate de Raportul Leuchter, putem trage concluzia că crematoriul I „a fost utilizat drept cameră de gazare pentru omucidere“. O altă contradicţie se găseşte la p. 106, unde opune crematoriile cu motorină de la Buchenwald la cele cu cocs, de la Auschwitz, despre care, la p. 259, declară că sunt „identice“. FAURISSON a arătat şi alte contradicţii. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991 şi nr. 2, vara 1991.

68. Într-un documentar care se sprijină pe cartea lui Martin GILBERT, Auschwitz and the Allies, Vrba spune că în mai-iunie 1944, jidancele din Ungaria soseau la Auschwitz în mantouri de vizon. La data respectivă, după cum se presupune pe bună dreptate, el ar fi trebuit să fie ascuns în Slovacia.

69. Toronto Sun, 24 ianuarie 1985, p. 52.

70. Cf. supra, p. 182 [ în ediţia franceză; aici în episodul nr. 18] şi p. 265 [idem; aici în episodul nr. 26 – n. n., V.I.Z.].

71. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., pp. 217, 220; E. KULKA, Jewis Social Studies, toamna 1985, p. 295, menţionează 55 de evadări reuşite până la sfârşitul lui 1942, 154 în 1943 şi 167 în 1944. În They Fought Back (1967, p. 201), KULKA dă nişte cifre inferioare; articolul din 1985 utiliza cifrele furnizate de Muzeul de Stat Auschwitz (PMO), în lucrarea directorului acestuia (T. IWASZKO, Hefte von Auschwitz, 1964, p. 49).

72. Cf. supra, p. 265 [ în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 26 – n.n., V.I.Z.]; R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, p. 233.

73. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, pp. 35, 209.

74. De exemplu, pentru a afla ce spune Talmudul despre soarta postumă a lui Iisus Hristos, putem citi Gittin 57 în ediţia Soncino Press (Londra, 1936, p. 261, cu o notă referitoare la Codexul München), sau în ediţia Jüdischer Verlag (Berlin, 1932, p. 368).

75. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit. p. 127.

76. J. LANIK, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienne 1964, traducere a originalului slovac Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.

77. J. S. CONWAY în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, deja citat.

78. Cf. „Der Auschwitz-Bericht von April 1944“, Zeitgeschichte, vol. 8, 1981, pp. 413-442; „Der Holocaust in Ungarn, Neue Kontroversen und Überlegungen“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 32, nr. 2, 1984, pp. 179-212.

79. E. KULKA, în Jewish Social Studies, toamna 1985, articol citat, p. 304, 306 (nota 45).

80. R. VRBA şi A. BESTIC, 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century, Star and Cross, Bellingham (Washington), 1989.

81. IHR Newsletter, nr. 74, iulie-august 1990, p. 3. [Sursă citată: Telegramă a Agenţiei telegrafice jidăneşti în Jevish World (Broward, Floride), 9-16 martie].

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 573-591. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (50)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ

După ediţia americană din 2003

References

Arthur R. Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Theses & Dissertations Press, PO Box 257768, Chicago, Illinois 60625, September 2003, pag. 484-491.

1. Actes et documents du Saint Siège relatifs à la seconde guerre mondiale, 11 vols., Libreria Editrice Vaticana, Vatican City, 1967-1974.

2. Stephen E. Ambrose, ed., Handbook On German Military Forces, Louisiana State Univ. Press, Baton Rouge, 1990.

3. L. S. Amery, general editor, The Times History of the War in South Africa, 7 vols., Sampson Low, Marston & Co., London, 1907 (vol. 5), 1909 (vol. 6).

4. Burton C. Andrus, I Was the Nuremberg Jailer, Coward-McCann, New York, 1969.

5. Anonymous (David L. Hoggan), The Myth of the Six Million, Noontide Press, Los Angeles, 1969.

6. Jacob Apenszlak, ed., The Black Book of Polish Jewry, American Federation for Polish Jews, 1943.

7. Austin J. App, The Six Million Swindle, Boniface Press, 8207 Flower Ave., Takoma Park, Md. 20012. 1973.

8. Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, Viking, New York, 1963 (revised and enlarged edition in 1964).

9. Emil Aretz, Hexen-Einmal-Eins einer Lüge, 3rd., Verlag Hohe Warte – Franz von Bebenburg, München, 1973.

10. Eugène Aronéanu, ed., Camps de Concentration, Service d’Information des Crimes de Guerre Paris, 1946.

11. John Clive Ball, Air Photo Evidence, Ball Resource Service Ltd., Delta, BC, 1992.

12. Bryan Ballantyne, Timothy C. Marrs (eds.), Clinical and Experimental Toxicology of Cyanides, Wright, Bristol, 1987.

13. Maurice Bardèche, Nuremberg II, ou Les Faux Monnayeurs, Les Sept Couleurs, Paris, 1950.

14. Harry Elmer Barnes, “The Public Stake in Revisionism“, Rampart J. of Individualist Thought, vol. 3, no. 2 (Summer 1967), 19-41.

15. Yehuda Bauer, American Jewry and the Holocaust, Wayne State University Press, Detroit, 1981.

16. John Beaty, The Iron Curtain Over America, Wilkinson Publishing, Dallas, Texas, 1951.

17. R. L. Bebb & L. B. Wakefield, “German Synthetic Rubber Developments” in G. S. Whitby, C. C.

18. Davis & R. F. Dunbrook, eds., Synthetic Rubber, 937-986, John Wiley, New York and Chapman & Hall, London, 1954.

19. Montgomery Belgion, Victor’s Justice, Henry Regnery, Hinsdale, Illinois, 1949.

20. Paul Berben, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, London, 1975.

21. Ted Berkman, Cast a Giant Shadow, Doubleday, Garden City, New York, 1962.

22. Jadwiga Bezwinska, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, NY, 1984.

23. Bibliography of the Holocaust and After, Israel Book and Printing Center, Tel Aviv.

24. John Morton Blum, From the Morgenthau Diaries. Years of War 1941-1945 (3rd vol. in a series), Houghton Mifflin, Boston, 1967.

25. Nachmann Blumental, ed., Dokumenty i Materialy, vol. 1, Obozy (Camps) Wydawnictwa Centralnej Zydowskiej Komisji Historycznej, Lodz, 1946.

26. Eric H. Boehm, ed., We Survived, Yale University Press, New Haven, 1949.

27. Michel Borwicz, Écrits des Condamnés à Mort Sous l’Occupation Allemende, Presses Universitaires de France, Paris, 1954.

28. Randolph A. Braham, ed., The Destruction of Hungarian Jewry, 2 vols., Pro Arte, New York, 1963.

29. H. Breymesser and E. Bernfus, eds., Blausäuregaskammern zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943.

30. Brown Book: War and Nazi Criminals in West Germany, Verlag Zeit im Bild, Berlin (DDR), 1965. Listed title may not include words “Brown Book”.

31. Dino A. Brugioni and Robert G. Poirier, The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington, DC, 1979.

32. Margaret Buber, Under Two Dictators, Dodd, Mead & Co., New York.

33. Howard A. Buechner, Dachau. The Hour of the Avenger. An Eyewitness Account, Metairie, LA, Thunderbird Press, 1986

34. Bundesministerium der Finanzen (ed.), Entschädigung von NS-Unrecht, Berlin 2002.

35. J. G. Burg, Schuld und Schicksal, Damm Verlag, München, 1962.

36. J. G. Burg, Sündenböcke, G. Fischer, München, 1967.

37. J. G. Burg, NS-Verbrechen, G. Fischer, München, 1968.

38. Christopher Burney, The Dungeon Democracy, Duell, Sloan & Pearce, New York, 1946.

39. Edouard Calic, Secret Conversations with Hitler, John Day, New York, 1971.

40. Cambridge Ancient History, various editors, 12 vols., 1st ed., Cambridge, 1923-1939.

41. Jérome Carcopino, Daily Life in Ancient Rome, Yale, New Haven, 1940.

42. Kit C. Carter and Robert Mueller, The Army Air Forces in World War II – Combat Chronology – 1941-1945, Albert F. Simpson Historical Research Center, Air University, and Office of Air Force History, 1973. Superintendent of Documents stock number 0870-00334.

43. Central Commission for Investigation of German Crimes in Poland, German Crimes in Poland, vol. 1, Warsaw, 1946.

44. William Henry Chamberlin, America’s Second Crusade, Henry Regnery, Chicago, 1950.

45. Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, 2nd ed., Kritik-Verlag, Mohrkirch, 1973. English translation from Western Unity Movement, P.O. Box 156, Verdun 19, Quebec, Canada, 1974.

46. Elie A. Cohen, Human Behavior in the Concentration Camp, W. W. Norton, New York, 1953.

47. Margaret L. Coit, Mr. Baruch, Riverside Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.

48. Benjamin Colby, ‘Twas a Famous Victory, Arlington House, New Rochelle, New York, 1974.

49. Christopher Bush Coleman, Constantine the Great and Christianity, Columbia University Press, New York, 1914.

50. Christopher Bush Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, Yale University Press, New Haven, 1922.

51. Ian Colvin, Master Spy, McGraw-Hill, New York, 1951.

52. Robert Conquest, The Great Terror, Macmillan, New York, 1968.

53. Vesley Frank Craven, James Lea Cate & USAF Historical Div., eds., The Army Air Forces in World War II, vol. 3, University of Chicago, 1951.

54. Danuta Czech, Auschwitz Chronicle,1939-1945, Henry Holt, New York, 1990.

55. Eugene Davidson, The Trial of the Germans, Macmillan, New York, 1966.

56. K. Dau, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.

57. Maurice R. Davie, Refugees in America, Harper, New York, 1947.

58. Lucy S. Dawidowicz, The War Against the Jews, 1933-1945, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1975.

59. Lucy S. Dawidowicz, The Holocaust and the Historians, Harvard University Press, Cambridge, 1981.

60. Andrea Devoto Bibliografia dell’Oppressione Nazista Fino al 1962, Leo S. Olschki, Firenze, 1964.

61. Alexander Donat, ed., The Death Camp Treblinka, Holocaust Library, New York, 1979.

62. Quincy L. Dowd, Funeral Management and Costs, University of Chicago, 1921.

63. Josiah E. DuBois, Jr., The Devil’s Chemists, Beacon Press, Boston, 1952.

64. R. F. Dunbrook, “Historical Review” in G. S. Whitby et al. (see Bebb and Wakefield above), 32-55.

65. Debórah Dwork and Robert Jan van Pelt, Auschwitz, 1270 to the Present, W.W. Norton, NY, 1996.

66. Adolf Eichmann, The Attorney-General of the Government of Israel vs. Adolf, the Son of Adolf Karl Eichmann, Minutes of Sessions, Jerusalem, 1962.

67.  Encyclopedia Britannica, 12 ed., vol. 32, 1922 – third volume supplementing the 11th ed.

68. Encyclopedia Judaica, 16 vols., Keter Pub. House, Jerusalem, and Macmillan, New York, 1971.

69. Isidore Epstein, ed., The Talmud (Babylonian), many vols., Soncino Press, London, 1936.

70. Henry L. Feingold, The Politics of Rescue, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 1970.

71. Jean-François Forges, Éduquer contre Auschwitz, ESF, Paris, 1997.

72. John F. Foster and Richard J. Lund, eds., Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950.

73. Anne Frank, Diary of a Young Girl, Doubleday, Garden City, New York, 1952.

74. Tenney Frank, ed., An Economic Survey of Ancient Rome, 6 vols., Johns Hopkins, Baltimore, 1933-1940.

75. Hermann Franke, ed., Lueger. Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972.

76. Saul Friedlaender, Kurt Gerstein: The Ambiguity of Good, Alfred A. Knopf, New York, 1969.

77. Filip (or Philip) Friedman, This was Oswiecim: The story of a murder camp, United Jewish Relief Appeal, London, 1946.

78. Philip Friedman and Koppel S. Pinson, “Some Books on the Jewish Catastrophe“, Jewish Social Studies, (January 1950), 83-94.

79. Gregory (Grzegorz) Frumkin, Population Changes in Europe Since 1939, George Allen & Unwin, London, and Augustus M. Kelley, New York, 1951.

80. Alexander Fuks, “Aspects of the Jewish Revolt in A.D. 115-117“, J. Roman Studies, vol. 51, 1961, 98-104.

81. Ernst Gauss (ed.), Grundlagen zur Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20. Jahrhunderts, Grabert-Verlag, Tübingen, 1994.

82. G. M. Gilbert, Nuremberg Diary, Farrar, Strauss & Co., New York, 1947.

83. Martin Gilbert, Auschwitz and the Allies, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1981.

84. Jacob Glatstein, Israel Knox and Samuel Margoshes, eds., Anthology of Holocaust Literature, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1969.

85. John E. Gordon, „Louse-Borne Typhus Fever in the European Theater of Operations, US Army, 1945“, in Forest Ray Moulton, ed., Rickettsial Diseases of Man, Am. Acad. for the Advancement of Science, Washington, DC, 1948, 16-27.

86. Wigbert Grabert (ed.), Geschichtsbetrachtung als Wagnis, Grabert, Tübingen, 1984.

87. Jürgen Graf, The Giant with Feet of Clay, Theses & Dissertations Press, Capshaw, AL, 2001.

88. Michael Grant, The Jews in the Roman World, Weidenfeld and Nicolson, London, 1973.

89. Solomon Grayzel, A History of the Jews, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1947.

90. Samuel Gringauz, “The Ghetto as an Experiment of Jewish Social Organization“, Jewish Social Studies, (January 1949), 3-20.

91. Samuel Gringauz, “Some Methodological Problems in the Study of the Ghetto“, Jewish Social Studies, (January 1950), 65-72.

92. Nerin E. Gun, The Day of the Americans, Fleet Pub. Corp., 1966.

93. Y. Gutman and M. Berenbaum, eds., Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press, Bloomington, 1994.

94. William A. Hardenbergh, “Research Background of Insect and Rodent Control“, in Preventive Medicine in World War II, vol. II, Environmental Hygiene, John Boyd Coates, Jr. & Ebbe Curtis Hoff, eds., Office of the Surgeon General, Washington, DC, 1955, 251.

95. Richard Harwood, Did Six Million Really Die?, Historical Review Press, Richmond, Surrey, 1974.

96. William Best Hesseltine, Civil War Prisons, Ohio State University Press, Columbus, 1930.

97. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Quadrangle Books, Chicago, 1961 & 1967.

98. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Holmes & Meier [3 vols.], New York, 1985.

99. Adolf Hitler, My New Order, Raoul de Roussy de Sales, ed., Reynal & Hitchcock, New York, 1941.

100. Heinz Höhne, The Order of the Death’s Head, tr. by Richard Barry, Ballantine Books, New York, 1971.

101. Frank A. Howard, Buna Rubber: The Birth of an Industry, D. Van Nostrand, New York, 1947.

102. Cordell Hull, Memoirs, vol. 1, Macmillan, New York, 1948.

103. K. Imhoff, Taschenbuch der Stadtentwässerung, 10th ed., Munich and Berlin, 1943.

104. IMT (International Military Tribunal), Trial of the Major War Criminals, IMT, Nuremberg, 42 vols., 1947-1949. May be listed under “US Army Civil Affairs Division. Trial of the major war criminals […] ”

105. Internationales Buchenwald-Komitee, Buchenwald, Roederberg-Verlag, Frankfurt, 1960.

106. Fred L. Israel, ed., The War Diary of Breckinridge Long, University of Nebraska Press, Lincoln, 1966.

107. Eberhard Jaeckel, Hitler’s Weltanschauung, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 1972.

108. Robert John & Sami Hadawi, The Palestine Diary, 2 vols., New World Press, New York, 1970.

109. Allen J. Johnson & George H. Auth, Fuels and Combustion Handbook, First ed., McGraw-Hill, New York, 1951.

110. Louis de Jong, “Die Niederlande und Auschwitz“, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte, vol. 17, no. 1 (January 1969), 1-16. In English translation in Yad Vashem Studies, vol. 7, 39 – 55.

111. Jürgen Kalthoff, Martin Werner, Die Händler des Zyklon B, VSA-Verlag, Hamburg 1998

112. Douglas M. Kelley, 22 Cells in Nuremberg, Greenberg, New York, 1947.

113. Robert M. W. Kempner, Nazi Subversive Organization, Past and Future, stencil, privately published, October 30, 1943.

114. John F. Kennedy, Profiles in Courage, Harper, New York, 1955. Memorial edition 1964.

115. Jon Kimche & David Kimche, The Secret Roads, Farrar, Straus & Cudahy, New York, 1955. Introduction by David Ben-Gurion.

116. E. F. Knipling, “DDT and Other Insecticides for the Control of Lice and Fleas Attacking Man“, in Moulton (see Gordon), 215-223.

117. Robert L. Koehl, RKFDV: German Resettlement and Population Policy 1939-1945, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.

118. E. Kogon, et al., Nationalsozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt/M., 1986.

119. E. Kogon, et al., Nazi Mass Murder: A Documentary History of the Use of Poison Gas, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1994.

120. Morris W. Kolander, “War Crimes Trials in Germany“, Pennsylvania Bar Assn. Quarterly, vol. 18, (April 1947), 274-280.

121. Komitee der Antifaschistischen Widerstandskämpfer in der DDR, Sachsenhausen, Kongress-Verlag, Berlin, 1962.

122. Leszek A. Kosinski, “Changes in the Ethnic Structure of East Central Europe, 1930-1960“, Geographical Review, vol. 59, 1969, 388-402. Also “Migration of Population in East-Central Europe, 1939-1955“, Canadian Slavonic Papers, vol. 11, 1969, 357-373.

123. Helmut Krausnick, Hans Buchheim, Martin Broszat & Hans-Adolf Jacobsen, The Anatomy of the SS State, Walker, New York, 1968.

124. H. Kretzschmar, Technische Mikrobiologie, Berlin and Hamburg, 1968.

125. Hermann Langbein, Der Auschwitz Prozess. Eine Dokumentation, 2 vols., Europa Verlag, Wien, 1965.

126. J. Länik, Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.

127. J. Länik, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienna, 1964.

128. Walter Laqueur, The Terrible Secret, Little, Brown & Co., Boston, 1980.

129. Walter Laqueur, Richard Breitman, Breaking the Silence, Simon & Schuster, New York 1986.

130. Hans Laternser, Die andere Seite im Auschwitz Prozess 1963/65, Seewald Verlag, Stuttgart, 1966.

131. Johann M. Lenz, Christ in Dachau (tr. Countess Barbara Waldstein), Missionsdruckerei St. Gabriel, Moedling bei Wien, 1960.

132. A. A. Lepinga and N.P. Strakhovoi, eds., Nemetsko-Russkii Slovar, Sov. Entsiklopediia, Moscow, 1968.

133. Daniel Lerner, Psychological Warfare Against Nazi Germany, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1971.

134. Fred A. Leuchter, An Engineering Report on the alleged Execution Gas Chambers at Auschwitz, Birkenau and Majdanek, Poland, Samisdat Publishers Ltd., Toronto, 1988.

135. Louis P. Lochner, ed., The Goebbels Diaries, Doubleday, Garden City, New York, 1948. Republished by Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1970.

136. David Marcus, “War Crimes” article in Britannica Book of the Year – 1947, 819-821, Encyclopedia Britannica, Chicago.

137. Hans Marsálek, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Vienna, 1974.

138. James J. Martin, Revisionist Viewpoints, Ralph Myles, Colorado Springs, 1971.

139. Carlo Mattogno, Jürgen Graf, Treblinka – Extermination Camp or Transit Camp?, Theses & Dis sertations Press, Chicago 2003.

140. Arno J. Mayer, Why did the Heavens not Darken? The ‘Final Solution’ in History, Pantheon Books, New York 1990.

141. C.  C.  McCown, “The Density of Population in Ancient Palestine“, J. Biblical Lit., vol. 66, 1947, 425-436.

142. James G. McDonald, My Mission in Israel, Simon & Schuster, New York, 1951.

143. McGraw-Hill Encyclopedia of Science and Technology, 7th edition, 1992.

144. Metcalf and Eddy, Inc., Wastewater Engineering, 3rd ed., 1991.

145. Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Citadel Press, New York, 1939.

146. Henry Morgenthau, Jr., “The Morgenthau Diaries – Part VI“, Collier’s (November 1, 1947), 22+.

147. Morgenthau Diary (Germany), 2 vols. published by US Senate Committee on the Judiciary, US Government Printing Office, Washington, DC, November 20, 1967.

148. Superintendent of Documents nos. Y4.J 89/2:M 82/2/v. 1 and v. 2. The book Das Morgenthau Tagebuch, ed. Hermann Schild, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1970, consists mainly of excerpts from the two volumes, translated into German.

149. Arthur D. Morse, While Six Million Died, Random House, New York, 1968.

150. George L. Mosse, The Crisis of German Ideology, Grosset and Dunlap, New York, 1964. Printing of 1971.

151. Filip Müller, Eyewitness Auschwitz, Stein and Day, NY, 1979.

152. Teodor Musiol, Dachau, 1933-1945, Instytut Slaski w Opulo, Katowice.

153. Dillon S. Meyer, Uprooted Americans, University of Arizona Press, Tucson, 1971.

154. Bernd Naumann, Auschwitz (tr. Jean Steinberg), Frederick A. Praeger, New York, 1966. Original German edition from Athenaeum Verlag, Frankfurt, 1965.

155. W. J. S. Naunton, “Synthetic Rubber” in History of the Rubber Industry, P. Schidrowitz & T.R. Dawson, eds., pub. for The Institute of the Rubber Industry by W. Heffer & Sons Ltd., Cambridge, UK, 1952, 100-109.

156. Netherlands Red Cross, Auschwitz, Hoofdbestuur van de Vereniging het Nederlandsche Roode Kruis, 6 vols., The Hague, 1947-1953.

157. Oskar Neumann (or J. Oskar Neumann), Im Schatten des Todes, Tel-Aviv, 1956.

158. Francis R. Nicosia, The Third Reich and the Palestine Question, 2nd ed., Transaction Publishers, New Brunswick 1999.

159. NMT (Nuremberg Military Tribunal), Trials of War Criminals, US Government Printing Office, Washington, DC, 1950, 15 vols. May be listed under “US Defense Dept., Adjutant General. Trials of war criminals […]”.

160. Miklos Nyiszli, Auschwitz, Frederick Fell, New York, 1960.

161. Terence H. O’Brien, Civil Defence, H.M. Stationery Office and Longmans, London, 1955.

162. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944.

163. James E. Packer, “Housing and Population in Imperial Ostia and Rome“, J. Roman Studies, vol. 57, 1967, 80-95.

164. O. Pallasch and W. Triebel, eds., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin and Munich, 1969.

165. L. F. Parparov, ed., Nemetsko-Russkii Voennyi Slovar, Voenizdat, Moscow, 1964.

166. Jean Pélissier, Camps de la Mort, Éditions Mellottée, Paris, 1946.

167. Raymond Phillips, ed., Trial of Josef Kramer and Forty-Four Others (The Belsen Trial), William Hodge, London, 1949.

168. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und die Juden, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1955.

169. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und Seine Diener, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1956.

170. C. J. Polson, R. P. Brittain & T. K. Marshall, Disposal of the Dead, 2nd ed., Charles C. Thomas, Springfield, Illinois, 1962.

171. A. M. Prentiss, Chemicals in War, McGraw-Hill, New York, 1937.

172. Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Gas Chambers, Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1989. The reader should understand that the title of this book is misleading, as the only real “gas chambers” whose “technique and operation” are discussed are fumigation gas chambers. The homicidal gas chambers are only imagined, based on alleged “criminal traces.” This book is the greatest single published source of reproductions of original documents and photographs for the camp.

173. Jean-Claude Pressac, Les Crématoires d’Auschwitz: La Machinerie du Meurtre de Masse, CNRS Éditions, Paris, 1993. The reader should understand that the title of this book is misleading, as it does not treat any machinery of mass murder.

174. Terrence Prittie, Eshkol: The Man and the Nation, Pitman, New York, 1969.

175. F. Puntigam et al., Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblattes, Berlin, 1943.

176. F. Puntigam, H. Breymesser and E. Bernfus, Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblatt (special publication), Reichsarbeitsministerium, Berlin, 1943.

177. Hermann Raschhofer, Political Assassination, Fritz Schlichtenmayer, Tübingen, 1964.

178. Paul Rassinier, Le Mensonge d’Ulysse, 5th ed., La Librairie Française, Paris, 1961. English translation Debunking the Genocide Myth, Noontide Press, Torrance, CA, 1978. Subsequently republished by the Institute for Historical Review under the title, The Holocaust Story and the Lies of Ulysses.

179. Paul Rassinier, Ulysse Trahi par les siens, La Librairie Française, Paris, 1961 (not referenced on any specific point here).

180. Paul Rassinier, Le Véritable Procès Eichmann, Les Sept Couleurs, Paris, 1962. German translation Zum Fall Eichmann: Was ist Warheit?, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1963. English translation The Real Eichmann Trial, Historical Review Press, Southam, UK, 1979.

181. Paul Rassinier, Le Drame des Juifs Européens, Les Sept Couleurs, Paris, 1964. German translation Das Drama der Juden Europas, Hans Pfeiffer Verlag, Hanover, 1965. English translation Drama of the European Jews, Steppingstones Publications, Silver Spring, Maryland 20901, 1975.

182. Paul Rassinier, L’Opération Vicaire, La Table Ronde, Paris, 1965.

183. Paul Rassinier, Debunking the Genocide Myth, Institute for Historical Review, Torrance 1978.

184. Red Cross. International Documents sur l’activité du CICR en faveur des civils détenus dans les camps de concentration en Allemagne (1939-1945), Geneva, 1947.

185. Red Cross. International. Report of the International Committee of the Red Cross on its Activities During the Second World War (Sept 1, 1939-June 30, 1947), 3 vols., Geneva, 1948.

186. Gerald Reitlinger, The Final Solution, 2nd ed., Vallentine, Mitchell, London, 1968.

187. Anthony Rhodes, The Vatican in the Age of the Dictators 1922-1945, Hodder and Stoughton, London, 1973.

188. Wilmot Robertson, The Dispossessed Majority, Howard Allen, Cape Canaveral, Florida, 1972. Revised 1973.

189. Henri Roques, The “Confessions” of Kurt Gerstein, Institute for Historical Review, Costa Mesa, California, 1989.

190. Samuel I. Rosenman, Working With Roosevelt, Harper, New York, 1952.

191. Wolf Dieter Rothe, Die Endlösung der Judenfrage, Band 1, Zeugen, E. Bierbaum Verlag, Frankfurt, 1974.

192. Hans Rothfels, The German Opposition to Hitler, Henry Regnery, Chicago, 1962.

193. Adalbert Rückerl, ed., Nationalsozialistische Vernichtungslager im Spiegel deutscher Strafprozesse, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munich, 1977.

194. Germar Rudolf (ed.), Dissecting the Holocaust: The Growing Critique of “Truth” and “Memory”, 2nd edition, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.

195. Germar Rudolf, The Rudolf Report. Expert Report on Chemical and Technical Aspects of the ‘Gas Chambers’ of Auschwitz, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.

196. Arthur Ruppin, The Jewish Fate and Future, Macmillan, London, 1940.

197. C.F. Rüter et al. (ed.), Justiz und NS-Verbrechen, 28 vols. & reg., University Press, Amsterdam/APA Holland University Press, Amsterdam/Saur, München 1968-2003.

198. Abram Leon Sachar, The History of the Jews, 5th ed., Alfred A. Knopf, New York, 1964.

199. Walter N. Scanning, The Dissolution of Eastern European Jewry, IHR, Newport Beach, California, 1983.

200. Paul Schmidt, Hitler’s Interpreter, William Heinemann, London, 1951.

201. Raimund Schnabel, Macht ohne Moral, Frankfurt/ Main, 1957.

202. Gerhard Schoenberner, The Yellow Star, Transworld, London, 1969. Also in paperback from Bantam, New York, 1969. Originally published in German as Der Gelbe Stern, 1960 & 1969.

203. Select Committee to Conduct an Investigation of the Facts, Evidence, and Circumstances of the Katyn Forest Massacre, The Katyn Forest Massacre, part 5, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952. May be listed under “US House of Representatives; Katyn Forest Massacre“.

204. Gitta Sereny, Into That Darkness, McGraw-Hill, New York, 1974.

205. Wolfram Setz, Lorenzo Vallas Schrift gegen die Konstantinische Schenkung, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1975.

206. William L. Shirer, End of a Berlin Diary, Alfred A. Knopf, New York, 1947.

207. William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, Simon & Schuster, New York, 1960.

208. Derrick Sington, Belsen Uncovered, Duckworth, London, 1946.

209. Constance Babington Smith, Evidence in Camera, Chatto & Windus, London, 1958.

210. Marcus J. Smith, Dachau, The Harrowing of Hell, University of New Mexico Press, Albuquerque, 1972.

211. Richard Harris Smith, OSS: The Secret History of America’s First Central Intelligence Agency, University of California Press, Berkely, 1972.

212. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, Harper & Row, New York, 1973.

213. Sonderstandesamt Arolsen (ed.), Die Sterbebücher von Auschwitz, Saur, München 1995.

214. Albert Speer, Inside the Third Reich, Macmillan, New York, 1970.

215. Wilhelm Stäglich, Der Auschwitz Mythos, Grabert-Verlag, Tübingen, 1979. English translation Auschwitz; A Judge Looks at the Evidence, Institute for Historical Review, Newport Beach, California, 1986.

216. Michel Sturdza, The Suicide of Europe, Western Islands, Belmont, Massachusetts, 1968. A censored and edited translation of the Romanian language original, Romania si sfarsitul Europei, Madrid, 1966.

217. Yuri Suhl, ed., They Fought Back, Crown, New York, 1967.

218. Isidore Epstein, Talmud, Soncino Press, London, 1936.

219. Lazarus Goldschmidt (Übersetzer), Talmud, Jüdischer Verlag, Berlin, 1932.

220. Telford Taylor, “The Nuremberg War Crimes Trials“, in International Conciliation (April 1949), 241-375. Reproduced in following reference.

221. Telford Taylor, Final Report to the Secretary of the Army on the Nuremberg War Crimes Trials Under Control Council Law No. 10, US Government Printing Office, Washington, DC (August 15, 1949). Preceding reference reproduced pp. 121-237.

222. R.P. Tew, Pest Control in Germany during the period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1951.

223. H. R. Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, Macmillan, New York, 1947.

224. A. R. Urquhart, The German Rayon Industry During the Period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1952. This work was number 33 in a series of British postwar studies of intelligence objectives.

225. US Chief of Counsel for the Prosecution of Nazi Criminality, Nazi Conspiracy and Aggression, 11 vols., US Government Printing Office, Washington, DC, 1948-1948.

226. US Displaced Persons Commission, The DP Story, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952.

227. US Special Committee to Study the Rubber Situation, Report of the Rubber Survey Committee, US Government Printing Office, September 10, 1942. The bulk of the report is reproduced in Charles Morrow Wilson, Trees and Test Tubes, the Story of Rubber, Henry Holt, New York, 1943, 261-330.

228. US-WRB (US War Refugee Board), German Extermination Camps – Auschwitz and Birkenau, Executive Office of the President, Washington, DC, November 1944. This is the “WRB report” which is also supposed to be document 022-L.

229. US-WRB (US War Refugee Board), Final Summary Report of the Executive Director, Executive Office of the President, Washington, DC, September 15, 1945.

230. Freda Utley, The High Cost of Vengeance, Regnery, Chicago, 1949.

231. Frederick J. P. Veale, Advance to Barbarism, C. C. Nelson, Appleton, Wisconsin, 1953. New edition from Devin-Adair, New York, 1968.

232. Rolf Vogel, ed., The German Path to Israel, Oswald Wolff, London, 1969. Foreword by Konrad Adenauer.

233. Rudolf Vrba & Alan Bestic, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964.

234. Rudolf Vrba and Alan Bestic, 44070: The Conspiracy of the Twentieth Century, Star and Cross, Bellingham, Washington, 1989.

235. Sam Waagenaar, The Pope’s Jews, Alcove Press, London, 1974.

236. G. Wahrig, ed., Deutsches Wörterbuch, Bertelsmann Lexikon-Verlag, 1973.

237. Alden H. Watt, Gas Warfare, Duell, Sloan and Pearce, NY, 1942.

238. G. Woker, Der kommende Gift- und Brandkrieg, Oldenburg, Leipzig, 1932.

239. Yad Vashem (or Washem) Studies, 8 vols., Jerusalem, 1957-1970.

240. Yigael Yadin, Bar-Kokhba, Random House, New York and Weidenfeld and Nicolson, London, 1971.

241. Harold Zink, American Military Government in Germany, Macmillan, New York, 1947^a.

NOTE

a. Vezi şi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 491-498. N. red. – V.I.Z.

ADDENDA

Arthur Robert Butz, aşa cum a spus Robert Faurisson în Prefaţa lui şi cum a afirmat şi el în Cuvînt înainte, s-a documentat patru ani înainte de a scrie această carte despre „Holocau$t“.

În vremea Socialismului, am crezut, cu toţii, iniţial, că fusese adevărat holocaustul evreilor – deşi, atunci, nu existase cuvîntul respectiv nici în cărţile jidăneşti publicate, nici în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX). Se scria, în acele cărţi, despre genocid, despre cît suferiseră ei din cauza nemţilor şi toţi credeam că totul fusese adevărat. Se traduseseră multe cărţi, în Editura Politică, unde trona Valer Roman, sau în Editura Dacia, cărţi pe care le citisem cu interes, fiind curios să aflu asemenea fapte istorice, chiar dacă erau reprobabile. Dar ce, generalul Napoleon Bonaparte, nu asasinase, pe plaja nord-africană a Mediteranei, 4.000 de mameluci luaţi prizonieri, dar pe care nu-i putea hrăni şi nici nu putea să-i elibereze, fiindcă s-ar fi reînarmat şi i-ar fi avut, din nou, ca inamici?! Generalul american George Armstrong Custer este autorul dictonului „Un indian bun e un indian mort“ – devenit panseu popular în western-urile hollywood-iene – şi a devenit eroul S.U.A. pentru că excelase în uciderea indienilor americani mai mult decît alţi generali care practicaseră genocidul ca politică de stat! Aceste crime erau tot genocid, tot crime de război imprescriptibile! Da, dar ăştia erau americani; cu nemţii, însă, era altceva!

Astfel de cărţi sunt: Olga Lengyel, CUPTOARELE LU HITLER; Wieslaw Kielar, CINCI ANI LA AUSCHWITZ; Miklos Nyiszly, AM FOST MEDIC LA AUSCHWITZ (calificată de Arthur Butz ca fiind o fantasmagorie, după cum aţi citit aici, şi a cărei copertă aţi văzut-o mai sus); Arkadii Poltorak, Epilogul de la NÜRNBERG; Simon Wiesenthal, ASASINII PRINTRE NOI; pe acestea le mai am în biblioteca mea, dar mai sunt şi altele, pe care, la fel, le-am citit, dar nu îmi amintesc, acum, numele autorilor şi titlurile lor; ştiu că un astfel de scriitor de amintiri din lagărele de concentrare germane ajunsese colonel în Armata Română (probabil făcut pe puncte). Toată această maculatură tendenţioasă mă convinsese de suferinţele bieţilor evrei. Dar, vorba aceea, minciuna are picioare scurte…

O fostă secretară de partid de la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti (C.I.C.B.), unde eram sociolog de 17 ani, mi-a spus un banc, eu fiind, atunci, prin 1988, „ofiţer de serviciu“ la cabinetul ei, singur cu ea – Elena Burtea era numele ei –, care, între timp, ajunsese, pentru o vreme, director general al Î.C.T.B. (şi despre care am mai scris că, în cadrul acestei întreprinderi, toate posturile de conducere, pe toate nivelele ierarhice, erau ocupate numai de evrei, şi pe structura căreia se înfiinţase C.I.C.B., condusă de Josif Steinbach, membru perpetuu în M.A.N. şi în C.C. al P.C.R.). Şi e necesar să precizez că şi Elena Burtea era membru supleant al C.C. al P.C.R.! Bancul era scurt, dar elocvent: „Într-o zi, o pisică a fătat cinci pisoi. Şi toţi erau comunişti. După două săptămîni, doi au deschis ochii, iar ceilalţi au rămas comunişti!“ Nu ştiam bancul şi, evident, m-am prăpădit de rîs. Se amuza şi ea de cît de mult rîdeam eu!

La fel păţise şi Arthur Butz: fusese fan al propagandei holocaustului şi, după ce citise cărţile negaţioniste şi scandaloase ale lui Paul Rassinier, fusese şocat şi „deschisese ochii“, devenise conştient de dezinformarea pe care o trăise. În consecinţă, şi-a dat seama de păcăleală şi a început să se documenteze serios, ca un bun inginer, în vederea demolării marii escrocherii care constituie scopul propagandei holocau$tic€. După cum se vede, cele 241 (!) de cărţi enumerate în bibliografia lucrării sale ocupă mai multe corpuri de bibliotecă! Pe lîngă munca din bibliotecă, a fost şi pe teren, în Germania, îndeosebi, pentru o documentare riguroasă. De aceea, cartea lui a rămas, de patru decenii, imbatabilă, iar afirmaţiile injurioase la adresa mea şi a cărţii THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry ale unui mercenar ca delatorul William Totok – denigratorul de serviciu al României de la posturile de radio la care mai are acces, cum am relevat în finalul episodului nr. 17 – nu sunt decît lătrături de cîine bolnav de jigodie.

Pentru a înlesni ajungerea promptă a cititorilor la sursele documentare ale acestei remarcabile lucrări – care reprezintă una dintre marile piese de artilerie (o veritabilă „Katiuşa“!) contra escrocheriei holocau$tului –, am căutat pe internet şi am marcat cu linkuri aproape toate titlurile enumerate, cu excepţia a 4-5 lucrări pe care nu le-am putut identifica. După cum se  poate constata de fiecare cititor, cărţile pot fi cumpărate şi acum, iar unele, transpuse în varianta electronică, pot fi chiar descărcate gratuit. Aşadar, fiecare se poate convinge de justeţea argumentelor şi de onestitatea autorului. Traducerea acestei inestimabile lucrări constituie un mare act de cultură şi de luptă contra făcăturii holocau$tic€, insinuate în conştiinţa oamenilor de peste 150 de ani! Deja anunţasem intenţia de a tipări cât mai multe dintre aceste lucrări.

De altfel, în unele articole ale mele am cerut guvernului să traducă această carte şi altele asemenea ei şi să le trimită gratuit tuturor plătitorilor de impozite. Evident, nu a făcut-o fiindcă guvernele postdecembriste au fost şi sunt formate – cu mici excepţii, neputincioase – numai din trădători de ţară, care nu au nici un interes patriotic să inducă în conştiinţa cetăţenilor adevărul. De aceea au şi distrus învăţămîntul, iar România a ajuns să aibă 4o la sută analfabeţi: oamenii ignoranţi se manevrează uşor, pe cînd cei care au conştiinţă socială şi politică sunt greu sau imposibil de păcălit!

În tot textul cărţii sale, Arthur R. Butz subliniază că propaganda holocaustică este o escrocherie. Iar scopul acesteia este extorcarea de bani a oamenilor miloşi care dădeau bani organizaţiilor jidăneşti ca să îi ajute pe jidanii oropsiţi şi, îndeosebi, fiindcă este mai profitabilă, extorcarea statelor învinovăţite neîntemeiat de comiterea holocaustului. De aceea, după cum am mai scris, foamea nesăţioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piaţă, care ar face orice ca să câştige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic şi a făcut o replică a coperţii inspirate de filmul respectiv, cu titlul JEWS. Pronunţia este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sionişti ai literaturii holocau$tic€ nu sunt decât nişte „rechinii“ care se înfruptă din „caşcavalul secolului“.

Folosindu-mă inclusiv de scrierile unor jidani cinstiţi ca Norman Finkelstein, Noam Chomsky, Benjamin Freedman, Israel Shahak, Germaine Tillion şi alţii, am relevat că cel care reprezintă port-drapelul propagandei holocau$tic€ este impostorul şi escrocul internaţional Elie Wiesel, care, cum se ştie, a avut tupeul să pretindă că „România a ucis, a ucis, a ucis!“ – şi asta chiar înainte de a fi făcut membru de onoare al Academiei Române şi de a i se decerna decoraţia „Steaua României“ de către slugarnicii de la conducerea României! De aceea am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri. Cartea lui Arthur Robert Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY, este o probă imbatabilă în acest proces necesar şi sanogen pentru viaţa internaţională.

Totuşi, ar fi o problemă. La Procesul de Nürnberg, delegaţia S.U.A. era compusă din circa 200 de persoane şi aproape toţi erau jidani. Care o fi fiind componenţa etnică, acum, a Tribunalului Penal Internaţional de la Haga?!

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Sfîrşitul cărţii

Postfaţa o citiţi aici

HOLOCAUSTUL: GOGORIŢA DIABOLICĂ

Postfaţă la THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry

Vasile I. ZĂRNESCU

Episodul anterior

Motto: „…Nu vă temeţi!

Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

Diferenţa dintre „evreu“ şi „jidan“

În mai multe articole de-ale mele şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în cîteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, Justinian. Sunetul semnificat de litera nemţească „ü“ – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iuden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt. De fapt, cuvîntul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvîntului „Jüden“, preluat în celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii, din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există varianta europeană şi biblică „evreu“, „hébreu“, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

O altă dovadă irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea cultului iudaic este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ebraică. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş, scrisă şi idish sau yiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit U Kraina, însemnînd „la margine“) etc. Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat linkul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. NU, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar evreii alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – rus, polon, maghiar, german etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe limba ebraică, pe care ei, jidanii, ca descendenţi ai khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să-l reţineţi, că evreii autentici, de neam, sefarzii – care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşkenazi – le poartă o ură profundă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor!

Presiunea – făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz, care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti  pentru depistarea antisemitismului, de către cei de la „institutul Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvîntului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime – este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe evrei, pe evrei să-i denumim ca atare, evrei, iar pe jidani, jidani.

Clarificarea esenţială: jidanii nu sunt evrei

Dar, în cazul jidanilor, se impune o precizare importantă: jidanii nu sunt evrei de neam, adică nu sunt dintre cele 12 triburi de evrei originari din Palestina biblică, ci sunt urmaşii europenizaţi ai khazarilor – care sunt de origine turcică. Ei sunt „Al 13-lea trib“, cum i-a indicat, corect istoric şi etnic, Arthur Koestler – jidan şi el, deci descendent khazar, după cum şi recunoaşte – în cartea sa omonimă (cf. THE THIRTEENTH TRIBE. The Khazar Empire and ist Heritage, 1976; vezi şi trad. rom., , Al treisprezecelea trib: KHAZARII. Editura Nagard, 1987)! (Nu este exclus ca să fi fost „sinucis“ din cauza acestei cărţi, care, în fond, denunţă intenţia perfidă a jidanilor de a se da drept „evrei“). Conducătorul khazarilor, un anume Bulan, le-a impus – „probabil în 740“, scrie Koestler – adoptarea cultul iudaic în varianta talmudică de atunci (după ce adoptaseră, într-o etapă anterioară, cultul iudaic biblic), ei devenind, astfel, viitorii „Das Jüden“ – adică jidani europenizaţi care au parazitat cultul mozaic. Între evreii autentici, de neam din Palestina, şi jidani există o luptă surdă şi absconsă, care abia recent a fost exteriorizată de Neturei Karta (cf. www.nkusa.org), organizaţia evreilor autentici, fundamentalişti, care, la manifestările lor organizate cu predilecţie în S.U.A. şi Canada, etalează sloganuri ca acesta „JUDAISM REJECT ZIONISM“ şi ard sistematic drapelul statului Israel (cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm).

Prin înfiinţarea sionismului, s-a început propaganda pentru emigrarea jidanilor în „patria“ lor, Palestina, deşi Palestina nu fusese niciodată patria lor. După Primul Război Mondial, deşi Imperiul Britanic s-a opus cât a putut, această migrare s-a accentuat, fiindcă o parte din conducerea sa era manevrată de jidani, după cum o demonstrează confecţionarea Declaraţiei Balfour! Benjamin Freedman, în celebrul său discurs din 1961, a relevat cum au fost păcăliţi europenii, în principal britanicii, să le promită, prin „Declaraţia Balfour“, făcută la presiunea jidanilor din Marea Britanie, înfiinţarea unui stat jidănesc în Palestina (cf. „De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale“). După 1948, prin înfiinţarea statului Israel, migrarea, „alia“-rea, adică afluirea jidanilor din toată lumea în Palestina – care a fost desfiinţată şi transformată în statul etnic şi rasist Israel – şi, concomitent, alungarea palestinienilor de pe pămînturile lor străbune au devenit „politică de stat“ pentru conducerea Israelului. Întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion, a fost supranumit „marele epurator“ tocmai din cauza represaliilor comise contra autohtonilor palestinieni cu scopul de a-i alunga; pe cei pe care nu i-au putut alunga, i-au îngrădit cu ziduri de beton înalte de peste 10 metri! Trebuie să atragem atenţia că, practic, Palestina a fost cucerită de jidani, căci toţi oamenii politici şi militari ai Israelului nu sunt evrei, ci jidani, adică provin dintre sioniştii descendenţi ai khazarilor europeni, numiţi şi ashkenazi – spre deosebire de evreii adevăraţi, din Palestina, numiţi sefarzi! Acesta este motivul fariseic pentru care jidanii din România (ca şi din alte părţi, de altfel) declară că se simt „jigniţi“ cînd sunt denumiţi, corect ştiinţific şi istoric, „jidani“ şi vor să fie denumiţi exclusiv „evrei“: fiindcă vor să ascundă faptul că nu sunt evrei de neam, ci nişte hoţi de neam turcic, care şi-au apropriat – într-o exprimare neacademică, au furat – sau, zis mai frust, au parazitat identitatea religioasă a evreilor din Palestina, dar vor să păcălească lumea, ca să fie consideraţi evrei autentici! De atunci, jidanii, ca o plantă agăţătoare care se urcă pe trunchiul unui copac şi îi suge seva, s-au insinuat în cultura altor popoare şi, apoi, au declarat ritos că au contribuit la dezvoltarea acelei culturi şi, apoi, extrapolînd situaţia, că au, ei înşişi, o „cultură tradiţională“. De altfel, în acest sens, A. Koestler este nevoit să recunoască: „Realizările filozofice, ştiinţifice şi artistice individuale ale unora sau altora dintre evrei constau în contribuţii la cultura naţiunilor-gazdă; ele nu reprezintă o moştenire culturală“ (op. cit., pag. 235). Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte România este furtul melodiei populare „Cucuruz cu frunza-n sus“, pe care a înregistrat-o compozitorul Guilelm Şorban, tatăl lui Raoul Şorban – protector a jidanilor –, melodie pe care jidanii, dîndu-i un ritm andante majestuoso, au transformat-o în imn naţional al Israelului! Între timp, nu s-au rezumat numai la „Cucuruz cu frunza-n sus“, ci au furat aproape toată România, sau, cum spune diplomatic Shimon Peres, „am cumpărat România“.

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii este A. N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. În cartea sa, Khazaria, publicată în ebraică, în 1944, (…) Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare atît a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cît şi a întrebării cît de departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comuonităţi evreieşti din Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale». Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de «antisemitism» ar deveni fără noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie împărtăşită atît de călăi, cît şi de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria“ (A. Koestler, op. cit., Ediţia Nagard, pag. 15).

În episodul „Înşelătoria secolului XX (46)“ am precizat, în notele mele, citîndu-l pe Arthur Koestler, că, în imensa lor majoritate, cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după anul 1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. Deci, pe scurt, istoria acestor barbari, khazarii, travestiţi în popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii“ de azi, adică jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici (vezi şi Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13).

În concluzie, cuvîntul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, care indică o anumită arie geografică, iniţială, de atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice – şi o anumită origine etnică turcică a poporului respectiv, khazarii. De aceea, nu are nimic peiorativ în el, cum pretind lichelele din Academia Română, care le cîntă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei, jidanii, să îşi mascheze originea ne-evreiască, dar cu scopul de a se da drept evrei, căci, ca evrei, au un pedigri biblic, dar transformat într-unul rasist, de „popor ales“.

Remarcabil este faptul că, în rîndul contestatorilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Leon Poliakov, Efraim Zuroff, Marco K. Katz, Radu Ioanid şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer, Andrei Marga şi „escrocul politic“ Răzvan Theodorescu, se înregimentează şi revizionişti evrei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI –, ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer)! Fireşte, toţi aceşti negaţionişti evrei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, neevrei – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau cei care au fost bătuţi sau băgaţi la închisoare, ca Ernst Zündel, David Irving, Jürgen Graf, Roger Garaudy, George Dănescu, Paul Rassinier, Robert Faurisson ş.a.

Aria calomniei valorificată de jidani

Paul Joseph Goebbels a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfârşeşte prin a fi crezută“. (Recent, pe un site de comentarii, un postac i-a atribuit-o lui Stalin). Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. Nu am avut acces la vreo scriere a lui Goebbels, dar, după cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să se pună în cîrca liderilor Germaniei hitleriste cît mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza şi a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică. Evident, promotorii acestei deşănţate propagande antigermane au fost profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel, Radu Ioanid, Marcel Shafir şi alţii asemenea lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia ceruse Ministerului Învăţămîntului un sociolog şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică. Aici am întîlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă pînă la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“, adică Leon Iosif Steinbach, membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.), adjunct al ministrului Industriei Uşoare şi, după 1990, vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceştia se mai strecurau şi cîţiva şefi români, dar îi numărai pe degetele de la mîini. Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea cîte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (cf. Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24).

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, puterea jüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de mii de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein, inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor a fost transformat într-un autentic holocash.

Gogoriţa diabolică a „holocaustului“

Gogoriţa „holocaustului celor 6.000.000“, impusă tot mai vehement după Procesul de la Nürnberg – început în 1946 şi supranumit „al învingătorilor“ tocmai pentru a-i sublinia părtinirea, injustiţia dovedită în timpul deliberărilor şi în pronunţarea sentinţelor –, fusese scoasă din pălărie de către rabinii sionişti încă de pe la 1900 – deci cu circa o jumătate de secol înainte să înceapă mult invocatul Proces de la Nürnberg. Unul dintre aceşti rabini a fost însuşi Stephen S. Wise, care avea să ajungă preşedintele Congresului American Jidănesc şi, totodată, preşedintele Congresului Mondial Jidănesc [cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“]. Ca atare, a devenit un lobby-ist cu un rol extrem de important în migrarea jidanilor din Polonia în S.U.A. ca pretinşi „refugiaţi“ spre a beneficia de intrarea liberă în S.U.A. şi de substanţialele subvenţii aferente ca „ajutoare de instalare“ – migrare denunţată ca ilegală în „Raportul“ său de consilierul Senatului S.U.A., George Meader, „Raport“ care, a fost, „însă, îngropat în urma «formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia». Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului“ [cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (37)“]. A fost muşamalizat în stil „democratic“ american, aşa cum avea să fie muşamalizat, peste circa două decenii, atacul criminal al aviaţiei izraelite asupra navei LIBERTY, din 8 iunie 1967, aviaţie care trăsese şi asupra marinarilor aflaţi în apă sau în bărcile de salvare! Adică piloţii izraelieni erau, efectiv, asasinii americanilor care le dădeau imense ajutoare în bani şi în armament de ultimă oră! Guvernul Israelului a zis „Pardon, scuzaţi, bonsoar! Am confundat nava LIBERTY cu un cargou egiptean care transporta cai“, iar guvernul S.U.A. a tăcut mîlc. James Bamford s-a documentat 20 de an şi, apoi, a scris cartea THE PUZZLE PALACE, în care descrie atacarea criminală a navei LIBERTY de către prietenii izraelieni. După încă 20 de ani de documentare pe aceeaşi temă, a mai publicat cartea BODY of SECRET, în care a dezvăluit că, în timpul torpilării navei-spion LIBERTY de către aviaţia militară a Israelului, un avion american AWACS a înregistrat toate convorbirile radiofonice ale conducerii Armatei Israelului, convorbiri din care reieşea clar că izraelienii cunoşteau sigur rolul navei-spion LIBERTY şi au bombardat-o deliberat, ca să nu se afle cum duc izraelienii războiul şi, în special, că atacaseră, tot deliberat, o coloană a trupelor O.N.U., provocîndu-le, tot „din greşeală“, mari pierderi. Chestia cu „cargoul egiptean care transporta cai“ era, fireşte, doar praf în ochii proştilor din guvernul american. Guvernul S.U.A. a aflat în timp real, din transmisiile imediate ale avionului de supraveghere AWACS, ce crime comite armata Israelului contra navei LIBERTY, precum şi a altora, dar s-a făcut că nu a aflat niciodată. De ce acoperă conducerea S.U.A. asasinarea cetăţenilor săi de către Israel?! Iată un motiv, dintre multe altele: încă de la prima sa întîlnire cu Ben Gurion, la Hotel Waldorf Astoria din New York, în primăvara anului 1961, preşedintele John F. Kennedy îi spune: „Ştiu că am fost ales graţie voturilor evreilor americani. Le datorez alegerea mea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru poporul evreu“ (Edward Tivnan, , The Lobby: Jewish political power and American foreign policy, Ed. Simon and Shuster, 1987, pag. 56).

Supravieţuitorii echipajului navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi, după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace, în continuare, mâlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lor Lobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite (Editura Antet, 2008).

Rămăşiţele echipajul navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii au rămas definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi, după cinci decenii, dar guvernul S.U.A, tace la fel de mîlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lor Lobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite (Editura Antet, 2008).

Dar propaganda acerbă şi dezagreabilă privind pretinsul holocaust suferit de jidanii europeni din cauza fasciştilor în etapa interbelică şi în vremea ultimului război mondial a provocat un efect de bumerang: reacţia celor incriminaţi şi aflaţi în legitimă apărare. În mod firesc, reacţia lor a dus la descoperirea – după septembrie 2003, cînd Arthur Robert Butz şi-a tipărit ultima ediţie a celebrei sale cărţi THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry (MISTIFICAREA SECOLULUI XX. Pledoaria contra presupusei exterminări a jidănimii europene) – descoperirea, ziceam, a adevărului că pretinsul holocaust „unic“ din Al Doilea Război Mondial clamat neîntrerupt fusese născocit cu circa un SECOL ÎNAINTE (!) să se fi produs în „realitate“ – „realitate“ care este, şi ea, contrafăcută. Repetarea continuă – exact cum preconiza Goebbels – a fost comisă de către sionişti în mii de articole, cărţi şi filme hoollywood-iene, ca în absolut falsul film Auschwitz sau precum în tezistele filme ale lui Steven Spielberg München (Münich), Lista lui Schindler şi, îndeosebi, The Last Days. Despre acesta ultimul, Eric Hunt a făcut filmul Spielberg’s Hoax – The Last Days of The Big Lie (Ultimele zile ale Marii Minciuni a lui Spielberg, prin care anunţa documentarul său extins, The Last Days of the Big Lie – Ultimele zile ale marii minciuni, în care, desigur, demolează filmul lui Spielberg, The Last Days.

Într-adevăr, ca justificată reacţie de apărare, a apărut, la început firav, cam după 1960, apoi tot mai viguros, curentul istoric numit „revizionist“, care contestă realitatea holocaustului şi, implicit, numărul rotund şi exact – nici mai mult, nici mai puţin – de 6.000.000 de evrei omorîţi în aşa-zisele lagăre de „exterminare“ naziste prin camere de gazare, camioane de gazare, crematorii şi alte asemenea snoave de tip horror, introduse în literatura holocaustică de grafomani ca impostorul Elie Wiesel şi alţii aidoma lui. Debutul revizionismului l-a făcut, în 1950, istoricul Paul Rassinier, fost deţinut în lagărul de la Buchenwald, prin cartea Le Mensonge d’Ulysse, continuînd cu Ulysse trahi par les Siens, Le véritable Procès Eichmann, Le Drame des Juifs européens etc.

Fantasmagoria „camerelor de gazare“, diseminată cu deşănţare de escrocheria holocau$tică a determinat opinia publică occidentală să ceară anchete şi expertize care să ateste existenţa lor reală şi nu să se rămînă la nivelul declaraţiilor şi mărturiilor teatrale, una mai fantastică şi mai aberantă decît alta. Între 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat definitiv născocirea camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) expertiza tehnică semnată de inginerul-arhitect Fred Leuchter, american, constructor de camere de gazare în faimoasele închisori din Statele Unite; 2) contraexpertiza poloneză, sub egida Universităţii din Cracovia; 3) contra-contraexpertiza chimistului german Germar Rudolf, doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart [vezi The Rudolf Report: Expert Report on Chemical and Technical Aspects (Holocaust Handbooks Series, 2)]. Concluzia comună a acestor trei expertize tehnice: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere de gazare, care ar fi servit la gazarea industrială a milioane şi milioane de oameni, s-au dovedit incompatibile din punct de vedere tehnic cu o astfel de destinaţie. Dar popularizarea acestor constatări a fost boicotată de organizaţiile angajate în menţinerea şi exacerbarea propagandei holocaustice. Mai mult, Germar Rudolf a fost anchetat, arestat şi băgat la puşcărie. Fred Leuchter a fost, la fel, hăituit de vectorii sionişti ai holocaustului – în special de către Anti-Defamation League, înfiinţată în 1913 de loja masonică The Independent Order of B’nai B’rith, considerată de F.B.I. a doua organizaţie teroristă din S.U.A. şi pe care, în 2013, a investigat-o pentru spionaj –, iar firma lui de construcţie a fost boicotată, ca în anii de după 1933, de aceleaşi organizaţii sioniste şi aproape falimentată.

Mergînd pe urmele „revizioniştilor“, unii au adîncit cercetările şi au ajuns la concluzia etalată în cele de mai jos: gogoriţa „Holocaustului“ – cu H mare – împănat cu făcătura celor „şase milioane“ de jidani pe cale de a fi exterminaţi se lansase încă din 1900. Ulterior, s-au mai descoperit şi alte apariţii ale acestor două expresii terifiante, dar absolut false! Astfel, un împătimit al căutării adevărului a făcut o listă cu citate, de la 1900 încoace, referitoare la cuvîntul „holocaust“ şi la numărul „6.000.000“, postată la 7 octombrie 2011, sub chiar titlul „6.000.000“.

Urmărind această enumerare, un „alt însetat după dreptate“ – cum se spune în a 4-a Fericire a lui Iisus Hristos (Matei, 5, 6) – a publicat articolul 140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început! Aceste texte explicative sunt extrase din cartea lui Don Heddeshmeier The First Holocaust, tipărită în S.U.A., la Chicago, în octombrie 2003.

Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST

— Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims

During And After World War One

PRIMUL HOLOCAUST. Campaniile evreieşti de strîngere de fonduri în numele Holocaustului, în timpul şi după Primul Război Mondial

Cartea PRIMUL HOLOCAUST cuprinde o uimitoare colecţie de decupaje şi articole de propagandă de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi pînă în 1945, în care se susţine – timp de 50 de ani! – iminenţa suferinţelor şi exterminărilor la care vor fi supuşi evreii din Europa. Din aceste articole aflăm că evreii au invocat de zeci, de sute de ori, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, că numărul 6.000.000 – din punct de vedere cabalistic – reprezintă numărul evreilor care vor fi distruşi şi vor muri în nenumăratele conflicte din Europa şi Rusia, după interpretarea – evident, fantasmagorică şi tendenţioasă – a unor rabini.

Cei mai mulţi cred că aproximativ „şase milioane“ de evrei au fost ucişi de Germania Naţional-Socialistă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în cursul evenimentelor care au fost denumite – de către perfida propagandă sionistă – „Holocaust“ sau, mai recent, „Shoah“. Dar de cînd ştim noi, opinia publică, despre acest număr, „şase milioane“? Cel mai răspîndit răspuns este că numărul de „şase milioane“ s-a stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul Procesului de la Nürnberg. Deşi este adevărat faptul că numărul de şase milioane este numărul care reprezintă fără nici un fel de tăgadă adevărul – aşa cum a susţinut Tribunalul de la Nürnberg –, cifra aceasta este mult mai veche, după cum dezvăluie, în cartea sa, Don Heddesheimer.

De exemplu, declaraţia „Şase milioane de evrei în Polonia şi Rusia ameninţaţi de un holocaust iminent“ a apărut pe anumite surse, cum ar fi The New York Times,  încă în anul 1919!

Documentele de după Primul Război Mondial cuprinse în cartea Primul Holocaust a lui Don Heddesheimer conţineau idei propagandistice potrivit cărora jidanii din Europa de Est erau pe cale de a fi anihilaţi, invocîndu-se cuvinte cu care suntem obişnuiţi, deja, astăzi, cum ar fi „exterminare“, „holocaust“, dar şi numărul de acum faimos şi aproape magic de „şase milioane“. Aici găsim detalii referitoare la cum acţiona propaganda în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a crea agitaţie cu privire la drepturile minorităţilor jidăneşti din Polonia, precum şi la sionism şi bolşevism în Polonia şi Rusia. Astfel s-a demonstrat cum, prin acţiunile fundaţiilor jidăneşti de strîngere de fonduri din America, s-au acumulat sume imense de bani în numele hrănirii evreilor polonezi şi ruşi, sume canalizate, apoi, către acţiunile sioniştilor şi comuniştilor – inclusiv bănci, sindicate şi kibuţuri –, dar niciodată către evreii care, realmente, ar fi fost înfometaţi.

Cartea PRIMUL HOLOCAUST include şi mărturii ale unor diplomaţi şi ataşaţi militari americani, aflaţi în misiune în Polonia şi Rusia, care contrazic plîngerile jidanilor cu privire la persecuţii în etapa dintre cele două războaie mondiale. Această carte reflectă înşelătoria deliberată indusă de campaniile sioniste şi de mass media – cu mult înainte ca Hitler să devină Cancelar al Germaniei în 1933 –, campanii care urmăreau să atragă simpatia publicului şi suportul financiar pentru ambiţiile politice ale jidanilor, cum ar fi sionismul şi comunismul.

Invocarea în mod obsesiv şi insistent a mitului cabalistic potrivit căruia „6.000.000 de evrei vor muri“, care circula frecvent, în presa occidentală, îndeosebi britanică şi americană – cu cel puţin patru decenii înaintea evenimentelor din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial –, a determinat şi a indus ideea că 6.000.000 de evrei au pierit, efectiv, în anii 1939-1945, aşa cum au susţinut jidanii. A fost, de la început, o fantasmagorie şi este la fel şi acum!

Primul Holocaust de Don Heddesheimer este o lucrare critică asupra încercărilor continue ale jidanilor de a invoca cifra magică de „6.000.000“ şi cuvîntul „Holocaust“ înainte şi după Primul Război Mondial. Desigur, aceşti propagandişti inteligenţi şi-au realizat obiectivul de stabilire a mitului „holocaustului evreiesc“ în conştiinţa publică după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În mare parte din cauza filmelor de ficţiune de la Hollywood, precum Lista lui Schindlera celebrului Steven Spielberg, dar şi a pletorei de cărţi dedicate propagandei holocaustice.

Aşa cum este documentat în cartea PRIMUL HOLOCAUST, sioniştii au încercat isteric să demonstreze că şase milioane de evrei erau morţi, pe moarte sau în mare pericol în Europa sau Rusia încă încă de pe la anul 1800. Oricînd existau tulburări în Europa, deşi dezordinea era adesea provocată de jidani, personalităţi proeminente sioniste şi organe de presă la nivel mondial controlate de jidani au lansat tot felul de poveşti false pentru a determina oamenii să se simtă întristaţi şi să doneze bani asociaţiilor caritabile jidăneşti.

Se pare că această cifră mitică de 6.000.000, de mult timp discreditată de revizionişti, vine de la un mit religios al Talmudului evreiesc, care spune că „vă veţi întoarce fără şase milioane“ sau „te vei întoarce în ţara lui Israel cu şase milioane mai puţini“ şi, desigur, cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat apariţia statului modern Israel, care a fost înfiinţat în 1948, ca răzbunare pentru cei „şase milioane de evrei ucişi în Holocaust“. Jidanii au explicat adesea genocidul sistematic contra palestinienilor şi furtul teritoriilor palestiniene ca fiind o compensare vindicativă a aşa-numitului Holocaust din cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care orice cercetător serios şi gânditor critic ştie, deja, că este o fraudă de proporţii colosale. Dar sioniştii au o influenţă atît de mare încît au transformat o profeţie delirantă jidănească în „fapt istoric“.

Marea minciună a sionismului

Alţi truditori anonimi, dar dornici să aducă la cunoştinţa opiniei publice româneşti adevărul – mascat cu grijă de propaganda sionistă cu concursul complice al autorităţilor – au postat pe Internet traducerea articolului „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început“ sub titlul Marea minciună a sionismului.

Originile istorice şi biblice ale numărului „şase milioane“

Profeţiile jidăneşti din Tora (aşa cum a fost ea compilată de rabinii de după secolul al VIII-lea) pretind că 6 milioane de evrei trebuie să „dispară“ înainte ca statul Israel să fie format. „Vă veţi întoarce fără şase milioane“. De aceea, în The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust, Tom Segev, un istoric izraelian, a declarat că „6 milioane“ este o încercare de a transforma povestea Holocaustului în religie de stat. Cele şase milioane de jidani, conform profeţiei, trebuie să dispară în „cuptoare de ardere“. „După modelul promisiunii divine conţinute în Biblie, Genocidul este un element de justificare ideologică pentru crearea statului Israel“ (Tom Segev, Le septième million, Ed. Liana Levi, 1993, pag. 558).  Ca o chestiune de fapt, Robert B. Goldmann scrie: „…Fără Holocaust nu ar fi nici un stat evreu“. O simplă consecinţă: avînd în vedere cele şase milioane de „evrei“ „gazaţi“ la Auschwitz, care au sfîrşit în „cuptoare de ardere“, profeţiile s-au „împlinit“ şi Israelul poate deveni un „stat legitim“. „Această ţară există ca o realizare a unei promisiuni făcută de Dumnezeu însuşi. Ar fi ridicol să-i cerem socoteală asupra legitimităţii promisiunii“ – aceasta este axioma de bază a mitului „biblic“, formulată de Golda Meir (cf. Le Monde, 15 octombrie 1971). „Acest teritoriu ne-a fost promis şi avem drepturi asupra lui“, „psalmodiază“ şi Menahem Begin la Oslo (Davar, 12 decembrie 1978). Argumente suplimentare pentru teza „Statul Israel – consecinţa vindicativă a Holocaustului, dar şi stat teocratic condus de atei“ aduce Roger Garaudy în cărţile sale, îndeosebi în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene (Editura Fronde-Alma Tip, 1998, pag. 5, 125-140; vezi şi Les Mithes fondateurs de la politique israelienne).

Dar, în virtutea celor pe care le dezvăluim în această sinteză – pe baza cărţii lui Arthur R. Butz, Mistificarea secolului XX, precum şi a lucrărilor istoricilor negaţionişti –, silogismul falacios al lui Robert Goldmann trebuie refăcut conform adevărului istoric: „Întrucât nu a existat nici un holocaust, statul Israel nu are legitimitate“. De altfel, până de curând, O.N.U. calificase statul Israel ca stat terorist. Oricum, organizaţia Neturei Karta contestă legitimitatea statului Israel şi, la manifestările sale publice, etalează lozinci ca acestea: ISRAEL IS NOT JEWISH STATE; Authentic RABBIS Always Oppesed Zionism and The State of Israel; TORAH FORBIDS A JEWISH STATE etc.

Încă un argument, aş putea spune chiar jidănesc: The American Jewish Year Book, nr. 5702, din 22 septembrie 1941 la 11 septembrie 1942, vol. 43, publicat la Philadelphia de către The Jewish publication society of America, indică la pagina 666 că, după expansiunea nazistă maximă, până în Rusia, şi socotindu-i şi pe cei rămaşi în Germania, existau în Europa supusă Germaniei 3.110.722 (!) de jidani, număraţi pe deşte (cf. R. Garaudy, op. cit., pag. 134).

Atunci, cum să fi fost exterminaţi şase milioane?! De altfel, dacă se însumează cifrele maxime despre jidanii omorâţi în lagăre ( Auschwitz – 9 milioane, în filmul „Nuit et Brouillard“ (1955) al lui Alain Resnais, Maidanek – 1,5 milioane, în cartea The War against the Jews a lui Lucy Dawidowicz, şi alte asemenea cifre fantasmagorice ale altor surse holocaustiste de dezinformare) ar rezulta că Germania omorâse mai mulţi jidani faţă de câţi militari pierduse U.R.S.S. în acel război!

Mai mult. Adolf Hitler, în aprilie 1944, în virtutea colaborării permanente cu sioniştii germani, a propus delegatului sionist Brand, prin intermediul lui Adolf Eichmann, o afacere profitabilă: din cele trei-milioane-o-sută-două’j’dă-mii de jidani din Europa germanică, dădea un milion de jidani contra a 10.000 de camioane, pe care să le folosească exclusiv pe frontul sovietic (cf. Yehuda Bauer, Evrei de vânzare, Ed. Liana Levi, Paris, 1996, pag. 227-229, apud R. Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Ed. Samizdat, 1999, pag. 101)!

În ceea ce priveşte numărul „şase milioane“, trebuie să ştiţi următoarele: în textul ebraic al profeţiilor Tora se poate citi „te vei întoarce“. În text, litera „V“ sau „VAU“ este absentă, deoarece scrierea ebraică nu are nici o cifră; litera „V“ înseamnă numărul 6. Ben Weintraub, un om de ştiinţă religios, a învăţat de la rabini că sensul literei lipsă înseamnă că numărul este „6 milioane“. Nu vi se pare cam abracadabrantă interpretarea?! Ei bine, pe această aberaţie se întemeiază dogma celor „şase milioane“!

Principiul dominoului  în demolarea făcăturii „Holocaustului“

Din 1976, cînd a fost prima ediţie a cărţii sale, pînă în la ultima ediţie, completată, din septembrie 2003, Arthur Robert Butz, evident, nu cunoscuse cartea lui Don Heddesheimer referitoare la colecţia de articole de presă din anii 1900-1939. De aceea, el s-a bazat, în demonstrarea falsităţii propagandei holocau$tic€, pe demolarea prezentării cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, prezentare făcută, pe ultima sută, inclusiv de Steven Spielberg în filmul său, pe urmele multor cărţi pe cît de false, pe atît de apologetice pe această temă. Arthur Robert Butz se bazează pe cunoscutul zis „principiu al dominoului“. A plecat de la premisa că, dacă demonstrează făcătura cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, atunci demonstrează fantasmagoria întregii propagande a holocaustului. Şi demonstraţia i-a reuşit cu succes, întrucît, în documentarea sa riguroasă, a analizat inclusiv celelalte lagăre de muncă, de tranzit sau de tratament; de acest ultim tip fusese Birkenau, supranumit, în mod întemeiat, „lagărul morţii“ deoarece, acolo fiind o mare concentrare de bolnavi şi bătrîni care erau trataţi ca să trăiască, era normal să se înregistreze cel mai mare număr de decese. Dar toate lagărele de concentrare aveau spitale şi îi tratau pe cei internaţi ca să rămînă în viaţă şi să muncească. Aşa cum arată Butz, conducătorii Germaniei nu aveau nici un interes să îi extermine deliberat pe internaţi – indiferent că erau jidani, ţigani, ruşi sau de alte naţii –, fiindcă aveau imperioasă nevoie de forţă de muncă, elita bărbaţilor germani murind pe cele două fronturi pe care Hitler fusese nevoit să le deschidă. În susţinerea demonstraţiei lui Arthur Butz vine şi expunerea lui Elie Wiesel, din fabulaţia sa Noaptea. Revista Romanian Historical Studies îi face portretul în aqua forte: „Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi până dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel – atunci când se afla internat la spital la Birkenau, în Ianuarie 1945, din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire –, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93; Noaptea, pag. 90)“. Scena este reamintită de Elie Wiesel în porcăria sa de memorii, All Rivers Run to the Sea, traduse sub titlul Toate fluviile curg în mare (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, pag. 92). Deci, nemţii i-au tratat pe el şi pe tatăl lui (le-au dat şi cafele!) pînă în ultima clipă de control al lagărului Birkenau – despre care, amintesc, Arthur Butz scrie că era supranumit, întemeiat, „lagărul morţii“ –, şi, culmea, aceştia doi – Wiesel tatăl şi nătîngul său fiu, Elie – au scăpat vii din lagăr, trataţi de nemţi, şi au ales să de retragă cu odioşii lor temniceri, naziştii, decît să rămînă să fie „eliberaţi“ de către Armata Roşie „eliberatoare“. O altă dovadă de „recunoştinţă“, „tipic jidănească“ – spre a folosi expresia ironică a lui Marx –, este faptul că maică-sa, atunci când „Sighetul a redevenit Marmorossziget“ (adică după Diktatul de la Viena!), „era şi ea mulţumită de schimbarea noastră de naţionalitate. Pentru ea era un fel de întoarcere la copilărie şi trebuia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta“ (sic), consemnează el în Toate fluviile… (pag. 33). Adică, pentru intrarea horthyştilor în Ardeal, toanta de mă-sa era mulţumită [cf. Paul Goma are dreptate! (2)]! Evident, mulţumirea i-a crescut când horthyştii au trimis-o în lagăr, de unde s-a ridicat la cer pe coşul crematoriului. În treacăt fie zis, tîmpitul de Elie Wiesel, devenit, între timp, membru de onoare al Academiei Române iudaizate, ar fi trebuit să scrie „schimbarea noastră de cetăţenie“, şi nu „naţionalitate“, căci naţionalitatea nu şi-o poate schimba niciodată: a fost şi a rămas, tot timpul, un „jidan împuţit“ (sintagmă academică prezidenţială). Aceste pasaje, singure, relevă elucubraţiile din toată maculatura escrocului internaţional Elie Wiesel, cel mai cunoscut propagator al termenului „Holocaust“, începând cu cartea sa „La Nuit“, şi popularizat de numeroasele filme pe tema „Holocaust“. Un astfel de film-aberaţie sau fantasmagoric în sensul propriu al termenului este interminabilul film „Shoah“ (1985), de 9 (nouă!) ore şi jumătate, al lui Claude Lanzman. Norocul nostru este că, deşi este farsor şi denigrator ca Hannah Arendt, este la fel de sincer ca ea: aşa cum ea a mărturisit că cifra de 6.000.000 este doar o presupunere care n-a fost niciodată confirmată, la fel spune şi Lanzman despre aberaţia sa de film: „Trebuia făcut acest film din nimic, fără documente din arhive, inventând totul“ (cf. Libération, 25 aprilie 1985). De fapt, folosirea, aici, a cuvântului „invenţie“ – pe care, din păcate, îl utilizează frecvent şi Arthur Butz – este un abuz de limbaj, care compromite acest cuvânt: pentru asemenea manufacturi – cărţi, filme, conferinţe (cum obişnuieşte să ţină şi farsorul Elie Wiesel!) etc. – trebuie folosite cuvintele scorneală, născocire, fantasmagorie, aberaţie. Dar de ce „trebuia făcut acest film“? Evident, doar pentru a prolifera propaganda holocau$tică. O lungă listă de filme pe tema holocaustului o puteţi accesa aici: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Holocaust_films.

Prin producerea unor asemenea filme eminamente false, prin cărţi fantasmagorice elaborate deliberat pentru a întreţine şi răspândi făcătura „Holocaustului“ – precum cele confecţionate de Lucy Dawidowicz, Leon Poliakov, Stefan Szende, Miklos Nyiszli, Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Jean Ancel, Matatias Carp ş.a., mulţi dintre ei ridiculizaţi în mod expres şi de Arthur Butz în ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX – s-a ajuns la inducerea în opinia publică internaţională a „convingerii“ existenţei în realitate a „legendei“ Holocaustului, cum se exprimă unii autori, inclusiv Arthur Butz. Eu prefer să-i spun „făcătură“, deoarece se compromite cuvântul „legendă“ prin asocierea lui cu escrocheria holocaustului. Puterea de persuasiune a propagandei holocau$tic€ a devenit atât de mare – îndeosebi prin industria cinematografică de la Hollywood, unde, aţi văzut, aproape că nu e film, indiferent de tema principală, unde să nu apară un supravieţuitor al lagărelor cu kipa pe cap sau un antebraţ cu număr tatuat în lagăr – încât, cum relevă Roger Garaudy, „chiar şi foştii deportaţi de la Buchenwald sau de la Dachau s-au lăsat sugestionaţi de legenda atât de grijuliu întreţinută. Un mare istoric francez, Michael de Bouard, decan onorific al Facultăţii din Caen, membru al Institutului şi fost deportat la Mauthausen, declara în 1986: «În monografia despre Mauthausen pe care am făcut-o (…) în ’54, în două rânduri am vorbit despre camera de gazare. Timpul reflecţiei o dată sosit, mi-am zis: unde am dobândit convingerea că exista o cameră de gazare la Mauthausen? Nu în timpul şederii mele în lagăr, căci nimeni nu bănuia că ar putea exista acolo; este vorba, deci, de un „bagaj” pe care l-am primit după război, asta e sigur. Apoi am remarcat că în textul meu – în timp ce majoritatea afirmaţiilor mele se sprijineau pe referinţe – privitor la camera de gazare nu aveam nici una…»“ (Ouest-France, 2-3 august 1986, pag. 6, apud R. Garaudy, Miturile fondatoare…, pag. 139)

Aşa am fost, ani de zile, păcălit şi eu şi mulţi alţi român, precum şi milioane de oameni din lumea-ntreagă de murdara propagandă privind „Holocaustul“. Noi am fost păcăliţii, iar păcălicii au fost jidanii propagatori ai escrocheriei holocaustice. Dar Adrian Năstase, om şcolit, cu două facultăţi – de drept şi de sociologie –, ministru de Externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor, premier, poliglot, plimbat prin lume, nu era un om neinformat. Dimpotrivă: inclusiv S.R.I.-ul îl informa prin buletinele de presă cotidiene şi prin note informative, rapoarte, sinteze speciale. Totuşi a dat criminala O.U.G. nr. 31/2002, prin care a terorizat cercetarea istorică şi politologică, a terorizat Academia Română şi toate mass media – practic, a îngenuncheat România. Şi acum vine şi Crin Antonescu să ne pună laţul de gât, vrând să accentueze pedepsele prevăzute de O.U.G. nr. 31/2002; e drept că el este doar istoric, dar, cum a rămas repetent câţiva ani, se cheamă că a aprofundat studiul istoriei, apoi este politic-„astru“ de 20 de ani, a fost şi preşedintele Senatului României, este şi preşedintele Partidului Naţional Liberal – care, prin actele antinaţionale comise de Crin Antonescu şi predecesorii săi, numai naţional nu este. Pot fi iertaţi aceştia? Categoric, nu!

Rabinul Stephen S. Wise: tartorul propagandei holocaustice

Ziarul New York Times, din 11 iunie 1900, în pagina 7, publică „Mesajul“ rabinului Stephen Samuel Wise (1874-1949). Am văzut că, în toată cartea lui Arthur Rober Butz, numele acestui rabin este prezent, în anii 1940-1945, cu calitatea de preşedinte al Congresului American Jidănesc şi al Congresului Mondial Jidănesc. A fost un individ longeviv căci, evident, este vorba de aceeaşi persoană. Ca şi alţi propagandişti, încă din 1900, Wise scria: „There are 6,000,000 living, bleeding, suffering arguments in favor of Zionism“. „Există 6.000.000 de argumente trăinde, sîngerînde, suferinde pentru Sionism“! Ca tînăr publicist, rabinul Wise foloseşte şi figuri de stil: fantasmagoricul număr „şase milioane de jidani“ îl prezintă ca „şase milioane de argumente“. Dar politizează problema: presupuşii „şase milioane“ de jidani nu „sîngerează, nu suferă“ din cauza vicisitudinilor sorţii, ale istoriei, eventual, din cauza persecuţiilor rasiale etc., ci pentru „Sionism“. Deşi, fireşte, dintre milioanele de jidani din Europa Centrală şi de Est, nu mulţi auziseră de sionism. E-adevărat, în îndoctrinarea făcută oamenilor simpli de către rabinii sionişti, aşa cum relevă Shalom Alehem în scrierile sale, jidanii ajunseseră ca, la despărţirea între ei, să-şi zică, nu ca tot omul, „La revedere!“, ci: „La anul la Ierusalim!“ Adică să emigreze în „ţara lor“, Palestina, deşi neam de neamul lor nu fuseseră la Ierusalim, căci ei nu erau evrei, ci jidani, descendenţi ai khazarilor.

Poziţia de proeminent lobby-st al sionismului pe care o deţinea rabinul Stephen Samuel Wise (născut Weisz!) a fost determinată, evident, de cumulul de funcţii – de preşedinte al Congresului Mondial Jidănesc şi,  implicit, al Congresului American Jidănesc – şi de relaţiile sale inextricabile cu marii magnaţi jidani ai finanţelor S.U.A., proprietari ai băncilor „americane“, care constituiau principalele grupuri de presiune asupra guvernului S.U.A. Presiunea acestora a dus la capitularea guvernului S.U.A. şi a Aliaţilor în faţa propagandei insidioase, insistente şi eminamente false a rabinului  Stephen S. Wise et comp. privind pretinsul holocaust. Capitularea a fost determinată de lobby-smul sionismului, a fost favorizată inclusiv de  incompetenţa Serviciilor Secrete (aflate la începutul funcţionării lor) şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media.  Arthur Robert Butz redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea balivernelor utilizate de jidani în propaganda  lor din timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia folosind ca argument această constatare. Nu-i mai puţin adevărat că nişte funcţionari ai Departamentului de Stat – oricît ar fi fost ei de competenţi şi/sau de sus puşi, ca Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long, care a opus o puternică rezistenţă perfidei propagande holocaustice duse de rabinul Wise – nu puteau rezista unor vectori de presiune ca ministrul Finanţelor Henry Morgenthau, de meserie jidan, sau altora ca el. De altfel, Breckenridge Long i-a făcut rabinului Stephen S. Wise un portret realist: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza «intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor». Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani. (…) Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. (…) Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. (…) Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doresc“. Revedeţi, pentru detalii, episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“.

Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă a cărţii, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă din 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice.

Articole care atestă escrocheria holocaustului

Anul 1902 – Enciclopedia Britanică. După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a tinerei Românii prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ etc. Ei bine, jidanii au rămas în România, în epoca interbelică au invadat, practic, România, după 1945 au „aliat“ pe rupte din România, de „persecutaţi“ ce erau de către conducerea jidano-stalinistă impusă la conducerea ţării de U.R.S.S., deşi, cum am spus şi cum se ştie din alte documente, jidanii ocupau toate posturile de conducere din România, iar după 1990, deşi ar fi dus-o, chipurile, atît de rău în România, acum revin pe capete încît, iarăşi, nu mai avem loc de ei! Un exemplu simptomatic îl anunţa Dumitru Constantin: „Deşi admonestat de ministrul izraelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ / Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română (în Adevărul, 13 august 2003). Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?! Recent, şi ex-ambasadorul Mark Gitenstein a revenit în România, cu afaceri: „Mark Gitenstein, fost ambasador SUA în România, devine consilier al Astra Asigurări“. Numai că se pare că a călcat, iarăşi, cu stîngul, sau o fi el un jidan ghinionist: „ANAF a început un control la Astra Asigurări, în urma sesizării ASF“. Scandalul „Astra Asigurări“ îi afectează, implicit imaginea, şi aşa foarte şifonată, de ambasador-detractor al României. Un alt jidan important care a dat buzna în România, de dragul ei, fireşte, este generalul (r.) Wesley Clark, fost comandant al trupelor N.A.T.O. din Europa, supranumit „măcelarul de la Waco (Texas)“ – căci incendiase cu napalm ferma în care se baricadase secta „Davidienilor“, omorînd 89 de persoane, printre care şi pe cei 24 de copii ai lui David Koresh; Wesley Clark a venit pe post de consilier al premierului Victor Ponta! Dar aceştia sunt doar cîţiva din „elită“. Nenorocirea e că au venit zeci de mii de jidani, să-şi ia „înapoi“ averile pe care nu le-au avut, dar pentru care au găsit „documente şi martori“, cum că, „Da!“, le-au avut şi, cu ajutorul unor avocaţi, procurori şi judecători corupţi, şi-au apropriat averi nemăsurate.

25 martie 1906 – Un gazetar jidan atrage atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia după prima revoltă comunistă, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei. Aceasta era doar un truc pentru a acoperi faptul că revolta comunistă care avusese loc cu un an în urmă (1905) era produsul unor jidani care comiseseră atrocităţi împotriva unor patrioţi ruşi, care nu doreau un guvern despotic iudeo-bolşevic.

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Evreiesc American se susţine că, din 1890, Rusia a avut o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“. Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1917 – Sioniştii Chaim Weizmann (viitorul prim preşedinte al statului Israel) şi Nahum Sokolow influenţează guvernul britanic să sprijine proiectul sionist de stabilire a unei patrii naţionale în Palestina. Guvernul britanic emite declaraţia cunoscută sub denumirea de Declaraţia Balfour, această scrisoare fiind adresată lui Lionel Walter Rothschild.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, evreii pretind că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

20 iulie 1921 – „Ruşii albi“ cîştigă teren în faţa evreilor bolşevici şi, în încercarea de a ascunde implicarea lor în bolşevism, jidanii pun iarăşi rola cu cele „şase milioane“ de victime.

29 decembrie 1931 – Doar evreimea suferă de foame…

1933 – Adolf Hitler vine la putere şi imediat începe să îşi tipărească propria monedă, retrăgînd Germania de pe orbita financiară a sistemului bancar jidănesc condus de Rothschild. Consecinţa imediată: jidănimea mondială declară război economic Germaniei, încercînd să înăbuşe, astfel, Germania şi regimul naţional-socialist. Presa din S.U.A., controlată în totalitate de jidani – cum denunţase Benjamin Freedman în discursul său –, face o presiune atît de puternică încît zombii americani trec la blocada produselor importate din Germania. Actul de trădare al jidanilor duce, în mod întemeiat, la declararea lor ca „duşmani ai statului“ de către regimul naţional-socialist şi, eventual, sunt internaţi în lagăre de muncă. Acelaşi lucru avea să se petreacă şi cu japonezii de pe teritoriul american după atacul de la Pearl Harbour. Dar dacă ceea ce făceau americanii era normal şi moral, aceleaşi fapte făcute de germani erau condamnabile.

9 ianuarie 1938 – Cu nouă luni înainte de Noaptea de Cristal, jidanii pretind că „6 milioane de evrei“ sunt victime ale persecuţiei guvernelor statelor europene.

26 iunie 1940 – Jidanii afirmă, încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, chiar înainte ca taberele de concentrare să fie construite.

8 ianuarie 1945 – Înainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor, jidanii sionişti deja avansează numărul de „şase milioane“ ca fiind, chipurile, un fapt istoric, real.

„6.000.000 de jidani morţi“, titrează New York Times, citându-l pe Jacob Lestchinsky, secretar la Yiddish Scientific Institute, care dezinforma, astfel, lumea, într-o conferinţă la Hotel Park Central din New York.

15 martie 1945 – În săptămânalul moscovit în limba engleză Soviet War News, sordidul denigrator al României şi al Armatei Române, Ilya Ehremburg – un jüdeno-bolşevic strecurat printre epurările staliniste –, „întors după o vizită de două săptămâni în Germania“, îşi „expunea impresiile“: „Lumea ştie, acum, că Germania a ucis şase milioane de jidani“! Dar, peste circa două decenii, lui Hannah Arendt avea să-i scape porumbelul pe gură: „…numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat“!

La vremea când marele ticălos Ilya Ehremburg se plimba prin Germania distrusă şi care încă mai lupta pe două fronturi, un jidănel necunoscut era oblojit de către nemţii umanişti pentru o infecţie la un picior în lagărul de tratament de la Birkenau: un „puţoi opărit“ pe nume Elie Wiesel. Folosesc sintagma „puţoi opărit“ deoarece acesta aparţine marelui nostru ziarist Cristian Tudor Popescu (cf. „Daţi afară din ţară“, în Gândul, 11 mai 2005), cu care l-a caracterizat pe un alt mare jidan antiromân, Mihai-Răzvan Ungureanu, pe vremea când fusese numit ministru de Externe al României; pe timpul cât a fost aburcat în scaunul de şef al Serviciului de Informaţii Externe nu i-a mai atribuit-o, iar în cele două luni juma’ cât a fost premier, C. T. Popescu nu a mai avut timp s-o scoată din panoplie sau, poate, a fost intimidat de Mihai-Răzvan (Austro)Ungureanu pe când mânca vaca Kobe.

Să revenim à nos moutons! La câţiva ani după ieşirea din lagăr, un viitor mare ticălos – dar insignifiant în acei ani – a făcut un mare gheşeft pentru el, dar în dauna Omenirii: Elie Wiesel, căci de el e vorba, s-a întâlnit cu un searbăd scriitor francez ajuns, printr-un concurs de împrejurări, membru al Academiei Franceze, François Mauriac. Acesta i-a propus să-l infiltreze în elita presei şi literaturii franceze, cu condiţia ca Elie Wiesel să nu implice Franţa în propaganda holocaustului, care se accentua după verdictele date în Procesul de la Nürnberg. Astfel, «Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor jidăneşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său. Confirmarea o găsim în cele de mai jos», semnalează autorii francezi ai introducerii la studiul lui Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“).

 ***

            Surprinzător este faptul că în Franţa, care, şi ea, a fost jidovită în mare măsură, au putut să apară cărţi care să denunţe fenomenul. Vom enumera, cu titlu de exemplu, cîteva dintre ele.

1. Auguste Rohling, Maximilien de Lamarque, Le Juif Talmudiste, 1888.

2. Henri Gardot, Les Juifs Algériens, Alger, 1890.

3. Abraham Léon, La conception matérialiste de la question juive, 1942.

4. André Gaillard, Les Antisemitismes. Cause commune et causes conjuncturelles.

5. André Bellessort, La Roumanie contemporaine, 1905.

6. Carlos Porter, Voici les preuves du l’„Holocauste“, 1945.

7. Louis-Férdinand Celine, L’École des cadavres. Editions Denoël.

8. Israel Shahak, Histoire juive – Réligion juive, 2004; vezi Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Ed. Samizdat, f. a.

9. Douglas Reed, La Controverse de Sion.

10. Pierre-Antoine Cousteau, L’Amérique Juive. Edition du Pilon, 1942/2007.

11. Roger Lambelin, Le Péril Juif – Le Règne d’Israel chez les Anglo-Saxons, Paris, 1921.

12. Jouhandeau Marcel, Le péril Juif. Paris, 1938/1972.

Numai că, treptat, activitatea revizioniştilor a fost pusă la index în ultimele decenii, îndeosebi în anii regimului condus de curvarii şi corupţii François Maurice Adrien Marie Mitterrand şi Roland Dumas. Astfel, la 13 iulie 1990 apare Legea rasistă şi fascistă nr. 90-615, cunoscută şi sub numele Lex Faurissonnia sau legea Fabius-Gayssot, „votată“ de doar patru deputaţi, care au manevrat cheile de vot pentru cei 573 de membri ai parlamentului francez, dintre care, „oficial“, 308 au „votat“ „pentru“, iar 265 „contra“ (cf. Roger Garaudy, op. cit., pag. 252-253)! Halal democraţie franceză! În comparaţie cu ei, fotomodelul Roberta Anastase şi ziaristul Sever Voinescu-Cotoi sunt nişte mici copii. În baza acestei legi au fost prigoniţi şi condamnaţi revizioniştii francezi – adică negaţioniştii „shoah“-ului; dintre aceştia, două exemple: Roger Garaudy a fost condamnat, la o amendă de 120.000 de franci pentru „defăimare rasială“ şi pentru „negaţionism“, iar George Dănescu, proprietarul Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris, a fost victima agresiunilor repetate ale autorităţilor franceze (la presiunea sioniştilor), a fost nevoit să părăsească Franţa şi să revină în România. Dar şi aici este persecutat de autorităţile obediente faţă de organizaţiile oculte externe şi injuriat de revista 22, a neocominterniştilor de la G.D.S. Această revistă a publicat traducerea unui articol extrem de defăimător la adresa României şi a franco-românului George Pişcoci-Dănescu, „Un scandal: libraria romana din Paris“ (sic), de Bernard Camboulives. Cînd citeşti textul acestui fan al „camerelor de gazare, al jurnalului Annei Frank, al săpunului făcut din grăsimea evreilor“, este prea puţin să spui că Bernard Cam-bou-lives este „cam bou“! Pentru că, de fapt, este mult mai mult: este un susţinător al escrocheriei holocau$tic€, un ticălos ca toţi răspîndacii acestei propagande. Mai rămînea să enumere „abajururile“ făcute, „cărţile“ legate în piele de jidan şi pe „jidanii atîrnaţi în chingile de la Abator“ şi lista era completă. „Cam-bou-lives“ trebuia să-i atragă atenţia traducătoarei că trebuia să scrie „librăria românească“, nu „română“. Dar unuia cam-bou… n-ai ce-i cere.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a fost dată după vizita premierului Adrian Năstase în S.U.A., la presiunea păpuşarilor sionişti de acolo – congresmenii Christopher Smith, Alfonse d’Amato, Tom Lantos, Loja B’nai B’rith –, dar a fost calchiată după legea Fabius-Gayssot. Deşi validarea parlamentară a O.U.G. nr. 31/2002 a fost oprită de senatorul Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut clarificarea definiţiei termenului „holocaust“, ea a fost aplicată ilegal timp de patru ani, pînă la transformarea ei în lege prin escrocheria juridică numită „aprobare tacită“, conform art. 75 din Constituţie. Dar, aşa cum am mai spus, O.U.G. nr. 31/2002 este ilegitimă, antiromânească, antinaţională, proholocausitcă şi, deci, filosionistă: în esenţă, este criminală.

Aşadar, Don Heddesheimer, în cartea sa PRIMUL HOLOCAUST,  relevă că, încă din 1900, liderii jidani, ca obiectiv de realizare a teoriei sionismului, au ţipat în toată presa că şase milioane de jidani sunt persecutaţi, maltrataţi, expuşi pericolului de a fi omorâţi şi trebuie strânşi bani pentru a fi salvaţi. Apoi, înaintea începerii Procesului de la Nürnberg, făcuseră numărătoarea exactă, că şase milioane de jidani fuseseră, deja, ucişi de germani! E drept că, în corul acestor calomniatori ai popoarelor acuzate, neîntemeiat, de holocaustizarea jidanilor, s-a mai găsit şi o toantă „filosoafă“ ca Hannah Arendt – o calomniatoare acerbă a României – care scrisese: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“ (Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.). „Să scrii, cu nonşalanţă, aşa ceva, cînd propaganda holocaustistă nu scria/vorbea – în toate articolele, cărţile, filmele („documentare“) şi pe toate monumentele – decît de fix «6 (şase) milioane» nu însemna decît «să-ţi pui toată lumea-n cap!»“. Şi, într-adevăr, pentru asemenea afirmaţii, Hannah Arendt şi-a atras mînia jidănească, la fel cum au păţit şi jidanii oneşti: Benjamin Freedman, Norman Finkelstein, Israel Shahak ş. a. Dar, în contradicţie cu înţelegerea pe care o dă aici – ca, de fapt, toţi holocaustiştii – „Soluţiei Finale“, „exterminarea totală“ a jidanilor europeni, Hannah Arendt îl citează pe „un sionist radical“, Hans Lamm: „… este indiscutabil că, în timpul primelor stadii ale politicii lor evreieşti, naţional-socialiştii considerau propice adoptarea unei atitudini prosioniste“ (op. cit., pag. 76). Adică – şi acesta este singurul sens real şi practicat de nazişti al „Soluţiei Finale“: transferarea jidanilor în alte teritorii. Iniţial înţelegerea a fost pentru Palestina, deoarece era în consens cu „Declaraţia Balfour“, “, din 2 noiembrie 1917, iniţiată de sionişti şi lansată la presiunea lor, dar concepută, de fapt, de Alfred Milner şi semnată, ca primarul, de Arthur Balfour. De aceea şi scria „sionistul radical“ Hans Lamm despre „atitudinea prosionistă“ a naziştilor din „primele stadii“. Aceste „prime stadii“ au durat din 1933 – cînd jidanii, prin Samuel Untermyer, declaraseră, deja, boicotarea Germaniei – pînă în 1938, adică cinci ani: ceea ce trebuie să recunoaştem, este un cincinal în care germanii au dovedit multă răbdare, boicotaţi fiind în acest interval, boicot despre care vorbeşte şi Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim! În acest scop „a existat o înţelegere, într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă, „între autorităţile naziste şi Agenţia Evreiască pentru Palestina – o Ha’avarah, sau Înţelegere de Transfer (idem, pag. 78. Vezi şi: Roger Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Oradea, Editura Samizdat, 1999, pag. 37-40. După 1939, cînd a început Al Doilea Război Mondial, fireşte că „Înţelegere de Transfer“ era mai tot greu operabilă sau chiar imposibilă, fiindcă Palestina era sub mandat britanic, iar Anglia era principalul inamic al Germaniei în război şi, cum se ştie, se opunea migrării jidanilor în Palestina. După ce mareşalul Ion Antonescu a trimis mai multe vase cu jidani din România în Palestina – despre care, după cum aţi văzut, aminteşte şi Arthur R. Butz –, Anglia a protestat vehement şi transporturile au fost oprite oficial, dar au continuat clandestin, deşi în România mişunau spionii britanici. De altfel, Hitler a aprobat emigrarea a 937 de jidani germani, toţi cu paşapoarte în regulă, iar mulţi cu vize de intrare în S.U.A., în 13 mai 1939, la bordul pachebotului SS Saint Louis, cu destinaţia S.U.A. (Havana ca post de debarcare). Dar, „Roosevelt, primul solicitat, refuză. Canada refuză. Toate naţiunile din America Latină refuză. La Berlin, Goebbels exultă: NIMENI NU VREA SĂ-I PRIMEASCĂ!“ (vezi Gilbert Sinoué, Un vapor pentru infern, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009, ultima copertă).

Acum holocaustiştii păstrează o tăcere mormîntală despre această înţelegere de transfer, deoarece nu vor să apară în postura de colaboratori ai lui Hitler. Ca să nu mai vorbim despre soldaţii jidani din armata hitleristă! Recent a apărut cartea lui Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine, un evreu autentic, african, care denunţă politica extremist-teroristă a statului Israel şi, în genere, propaganda holocaustică, în contradicţie cu „Înţelegerea de Transfer“ amiabilă – şi „într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă“, cum recunoaşte chiar Hannah Arendt – dintre Al Treilea Reich şi Evreimea palestiniană. Cartea a apărut în 65 de ediţii în 14 limbi în 61 de ţări; evident că jidanii de la editura Hasefer nu o vor traduce în româneşte, fiindcă nu le convine adevărul: ei publică doar cărţile holocaustiştilor, în care ne înjură pe banii noştri, fiindcă editura Hasefer este subvenţionată de stat.

Totuşi, pînă să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris şi prezis de jidani, au existat şi istorici sau internaţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, primul fiind – cum l-a citat şi în Introducere şi în bibliografie Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, le 11 Decémbre 2006, pe http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009, pe http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?; Germar Rudolf, „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“, pe http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations, http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation, pe http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust, accesibilă pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969), pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117; Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last, pe https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocau$tul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul „Literatura holocaustică: caşcavalul secolului“, se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinînd, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar evrei, enumeraţi în bibliografia marii cărţi MISTIFICAREA SECOLULUI XX, a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Uri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi L’assassinat du P. Thomas.

Perfidia jidănească diabolică

 Recent, munca laborioasă a împătimiţilor pentru adevăr şi, totodată, a revoltaţilor de turpitudinea fanilor şi activiştilor propagandei holocau$tic€ – fie ei simpli publicişti sau miniştri, ambasadori (ai S.U.A., Israelului etc.) –, a produs o altă colecţie a apariţiilor în presă cu referiri la „holocaust“ şi „şase milioane de evrei“, care semnalează că primul text (găsit pînă acum) a apărut încă din 1869. Colecţia poate fi citită aici: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“, pe http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/. (Cf. şi „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“). Spre deosebire de colecţiile anterioare, care, toate încep cu articolul rabinului Stephen S. Wise, din New York Times, din 11 iunie 1900, aceasta începe cu un articol din MEMPHIS DAILY APPEAL, Tennessee, 7. November 1869, care – atenţie! – citează ziarul cu numele bizar The Hebrew National: „The Jewish People. The Hebrew National, of London, says that there are six millions Jews in the world. It is a remarkable fact that the numbers of this wonderful people have not materially increased or diminished since the time of King Solomon. Persecuted as no other people have ever been…“ – „Poporul Jidov. The Hebrew National, din Londra, spune că există şase milioane de jidani (Jews) pe glob. E un fapt notabil că totalul acestui minunat popor nu s-a diminuat simţitor de pe vremea regelui Solomon. Persecutat cum nu a fost vreodată nici un alt neam, şi-a păstrat credinţa strămoşească şi, de-a lungul a sute de ani, a riscat să fie exterminat în aproape orice moment în aproape oricare dintre regatele Europei, iar unii dintre membrii lui au fost omorîţi în fiecare an prin torturi dintre cele mai crude, dar nu şi-a pierdut prea mult din efective de-a lungul tuturor acelor vremuri întunecate (…)“. Spun că e „bizar“ numele ziarului „The Hebrew National“, deoarece e greu de înţeles cum putea exista un ziar cu numele „Evreul Naţional“, în interiorul Imperiului Britanic, la anul 1869, de vreme ce nu exista naţiunea evreiască şi nu avea să existe nici după 1948, cînd s-a înfiinţat statul Israel.

Analiza conţinutului acestui articolaş de 36 de rînduri într-o coloană îngustă, precum şi a contextului paginii The Sunday Morning Appeal, foarte mari, a ziarului MEMPHIS DAILY APPEAL atestă că este vorba de un articol publicitar tipic, de propagandă. Într-adevăr, un ziar din statul american Tennessee citează ziarul londonez The Hebrew National, fără a indica data apariţiei, numărul etc. – din această cauză eu cred că nici nu a existat acel ziar –, ca să ne spună ce: că, actualmente, iudeii – neamul lui Israel, la grămadă, fără să facă, evident, o distincţie între evreii din Palestina lui Solomon şi jidanii din Rusia – sunt în număr de şase milioane pe tot globul, că această pondere demografică a rămas constantă de la Solomon încoace (deşi nu există statistici demografice în acest sens), că au fost persecutaţi de-a lungul secolelor – mulţi fiind chiar ucişi, anual, dar, miraculos, numărul lor a rămas constant (deci ponderea natalităţii a fost egală cu a mortalităţii, indiferent că aceasta putea fi provocată de boli normale, personale, de epidemii, de uciderea indivizilor prin fenomenul persecutării istorice a evreilor „pe tot globul“ etc.); că iudeilor le este bine, acum, în statele civilizate, că este de aşteptat să prospere în viitor etc. – căci „casa lui Israel este un miracol întruchipat – o mărturie în faţa ochilor acestui necredincios secol al XIX-lea, o mărturie în sprijinul adevărurilor din profeţii începînd de la Moise pînă la Malachia.“

În restul paginii, uriaşe, se relatează ceva despre Mark Twain, despre biserica presbteriană, despre morală la Paris şi alte ştiri şi reclame, poate utile pentru cititorii ziarului. Acest articolaş este fără autor, ca şi toate celelalte. Ceea ce atestă, încă o dată, că pagina este de strictă publicitate. Chiar dacă textul analizat se pierde în negura timpului pentru cititorii obişnuiţi şi nu s-ar mai fi aflat de el dacă acribia cercetătorilor revizionişti nu l-ar fi dezgropat, printr-o muncă de Sisif, din arhiva ziarului, este important de subliniat, în cadrul luptei contra escrocheriei holocaustice, că ideea constanţei demografice a evreilor de la Solomon pînă în 1869, de şase milioane de indivizi pe tot globul – în ciuda persecutării lor, reale, de care au avut parte în aceste milenii „întunecate“ – contrazice absolut propaganda holocaustică susţinătoare a exterminării jidanilor de către Germania, între anii 1939-1945, în număr tot de „şase milioane“! Oricum, sintagma „holocaustul jidanilor“ apare prima dată, în căutările de pînă acum, într-un articol din THE NEW YORK TIMES, 7. Mai 1899: „Un american de la Sevilla (…) În acest loc, am citit, a fost o dată un holocaust masiv al evreilor (…)“. De cînd a fost găsită această primă semnalare a expresiei „şase milioane de evrei“, în ziarul din Tennessee, au mai fost depistate încă nouă texte cu menţionarea expresiei „şase milioane de evrei“ pînă la publicarea, în 11 iunie 1900, a „Mesajului“ longevivului tartor-rabin Stephen S. Wise.

Apropo de The Hebrew National, e necesar să menţionez că a mai existat un ziar cu un titlu similar, The American Hebrew, care a făcut presiuni asupra României, cu ocazia pertractării condiţiilor impuse prin Tratatul de la Berlin (1878), cînd, sub pretextul „persecutării“ jidanilor din ţara noastră, ni se cerea – îndeosebi de către Adolphe Crémieux (născut Isaac Moïse), fondatorul şi preşedintele Alianţei Izraelite Universale, unul dintre detractorii acerbi ai României – împămîntenirea lor masivă, la grămadă, nu individual, cu se procedează în orice alt stat. Ziarul The American Hebrew publică, la 31 octombrie 1919, articolul „The Crucifixion of Jews Must Stop!“ – „Crucificarea jidanilor trebuie oprită!“, scris de către Martin H. Glynn, „Former Governor of the State of N. Y.“, adică, nici mai mult, nici mai puţin decît „fostul guvernator al statului New York“, care, în acest text, foloseşte de 7 (şapte) ori cuvîntul „şase milioane“ – conform „ariei calomniei“ adaptate: „Minte, minte, căci se va găsi măcar un prost care să te creadă“.

Escrocheria holocaustului începuse să fie propagată – şi, implicit, să fie strînşi bani de la fraierii milostivi, dar nu să fie distribuiţi jidanilor amărăşteni, ci să fie deturnaţi către consolidarea organizaţiilor sioniste – cu 77 de ani înainte să fi început infamul Proces de la Nürnberg, care a „stabilit“ că fusese un holocaust, deşi procurorii aceia nu aveau nici o dovadă, în afară de „mărturiile mincinoase“ ale liderilor nazişti încarceraţi (contrafăcute la presiunea anchetatorilor aliaţi, căci sperau să scape cu viaţă dacă declară cum le dictează temnicerii) sau ale unor martori jidani mincinoşi, cum a demonstrat, cu prisosinţă, Arthur R. Butz în MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Se mai propagă această escrocherie încă şi acum, la 145 de ani de la semnalarea celei mai vechi apariţii a unui articol al propagandei holocau$tic€! Aşadar, conform ultimelor cercetări, escrocheria holocaustului este etalată, încontinuu, de 145 de ani!

Vedeţi în ce constă nemărginita perfidie jidănească diabolică, mascată de o ipocrizie la fel de mare, în privinţa „Holocaustului unic“, a „Shoah“-ului?! Cu cel puţin 77 de ani – zic „cel puţin“ căci e posibil ca, nu peste mult timp, alţi cercetători să descopere alte materiale, anterioare anului 1869! – înainte de începerea Procesului de la Nürnberg, propaganda holocaustică a ţipat în cît mai multe ziare că „şase milioane de jidani“ sunt persecutaţi, maltrataţi, înfometaţi, pogromizaţi şi vor fi ucişi în „holocaustul unic“ – din care motive colectau sume mari de bani pentru salvarea lor, dar nu le-au dat nici un sfanţ celor „maltrataţi“, celor în pericol de a muri în „holocaust“ –, iar după 1945, ţipă mai tare, căci au prins curaj sub steagul Aliaţilor, la fel, în toate mass media, că, deja, fuseseră ucişi în „holocaustul unic“ „şase milioane de jidani“, deşi nu au nici o evidenţă a respectivilor morţi. Acum, cu aceeaşi nesimţire care datează de cel puţin 145 de ani, „holocaustul“ e clamat de impostori şi escroci ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Aurel Vainer, Mark Gitenstein, Răzvan Theodorescu, Centrul Wiesenthal al impostorului cu acelaşi nume şi mulţi alţii, precum şi de lichelele autohtone, care au stabilit o zi de comemorare a „Holocaustului“! Mai mult, circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postdecembriste, pe lîngă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce părăsiseră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emigrare, acum plătesc şi „despăgubiri de holocaust“ unor aşa-zişi „urmaşi ai victimelor holocaustului“.

Aşadar, nu au existat lagăre de exterminare a jidanilor şi a ţiganilor pentru simplul fapt că erau jidani sau ţigani. Au existat lagăre de concentrare pentru a se depune o muncă intensă, excesivă chiar, spre a face faţă necesităţilor de război şi a suplini forţa de muncă germană care lupta, din păcate, pe două fronturi, pe de o parte, contra civilizaţiei decadente a Occidentului şi, pe de alta, contra „comunismului“ din U.R.S.S. Un astfel de lagăr de muncă intensă a fost Auschwitz, unde se fabricau benzină şi cauciuc sintetice în proporţii industriale, necesare Germaniei, pentru armată şi pentru civili. Dar nu a fost un lagăr de „exterminare“, cum minte cu neruşinare propaganda holocaustică. Se pare că la Auschwitz, în toţi anii de război, au murit mai puţini oameni faţă de cîţi civili au murit în Bucureşti, la bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944, şi la Dresda – bombardamente comise în mod deliberat terorist: pentru demoralizarea popoarelor Germaniei şi României, cum stabilise strategia Comandamentului Bombardierelor din Imperiul Britanic (vezi, îndeosebi, Frederick Taylor, DRESDA. Marţi, 13 februarie 1945. Editura RAO, 2008).

„Jidanii au venit cu saci de ruble din lagăre“

Auschwitz-ul, Treblinka, Dachau şi celelalte „lagăre“ erau, de fapt, un fel de falanstere sau chibuţuri internaţional-socialiste, de care nemţii erau mândri până la urechi, unde îşi conduceau oaspeţii veniţi de pretutindeni pentru a vedea ceea ce părea de necrezut: deţinuţii germani sau de alte naţionalităţi nu trăiau ca ocnaşii francezi din Guyana, nici ca sclavii din Gulagul sovietic, coloniile englezeşti sau închisorile americane gen Guantanamo, din Irak, Afganistan şi chiar de la noi, după unele persistente zvonuri. Fostele „lagăre“ germane aveau moneda lor proprie, bulevarde, străzi, piscine, curăţenie exemplară, echipe sportive, apă caldă, apă rece, tot confortul modern, inclusiv bordel pentru oamenii muncii. Lagărele populate îndeosebi cu jidani erau administrate, în interior, de echipe de jidani, în care posibilitatea de a face „gheşefturi“ era la ea acasă; se făcea şi trafic de valută, inclusiv sovietică, mai ales după Bătălia de la Stalingrad, cînd devenise evident că Blitzkrieg-ul spre Est se oprise şi începuse retragerea spre Vest.

Jidanii veniţi în România din lagărele din Transnistria sau din Germania – indiferent că, aici, fuseseră trimişi din România, adică, de fapt, de către autorităţile horthy-ste din Ardealul ocupat în urma Dictatului de la Viena, sau din alte ţări, dar optaseră pentru România după trierea făcută de Aliaţi – s-au comportat, conform opticii adoptate de toţi jidanii, pe care o recunoaşte şi Elie Wiesel în Noaptea, în modul cel mai ranchiunos: s-au dedat la tot felul de abuzuri contra românilor, jefuindu-i şi la drumul mare, îmbrăcaţi în uniforme sovietice etc. Ca atare, se acutizase starea conflictuală dintre români şi jidanii care activau în diversele organizaţii înfiinţate după încheierea războiului. Redau, ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R, care se referă la populaţia jidănească.

„Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass: Cu specula.

Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).

Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?

Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.

Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)

Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?

Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)

Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.

Tov. Alice Benari: Discuţia cu negustorii evrei: ei arată o simpatie grozavă, cei din Bucureşti, faţă de englezi, curg banii în ţară cum curge în Ardeal, curg banii reacţiunii aici şi toate «congresele mondiale» cu Londra şi America sunt praf aruncat în ochii mulţimii, spre a-i atrage spre o Palestină care nu poate realiza nimic. Tov. Chiriţă pe care-l cunosc ca foarte realist, venea de obicei cu altă poziţie. [Chiriţă, în ciuda numelui său, era jidan – n. n., V.I.Z.]. (…)

Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie. Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau  cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă. Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizaţiile celelalte evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? Şi în multe părţi persistă asta. Şi când noi avem o masă otrăvită de antisemit, când vede numai un singur şef sau comisar, spune că nu mai este poliţia românească, ci poliţia evreiască. ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari. În Transilvania au făcut cooperative evreieşti şi speculează evreii cu firma partidului. Sunt 3-4 evrei acolo, şi cu agentura lor. Şi pe aceştia, în lupta noastră, trebuie să-i demascăm, trebuie să luptăm împotriva lor, nu ca să le dăm drumul, dacă au suferit, ca să facă orice“ (Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31).

Autorii acestui volum consideră că afirmaţiile lui Vasile Luca sunt eminamente antievreieşti şi, de aceea, sunt false. „Singura explicaţie pentru discursul său antievreiesc o putem găsi în încercarea unui alogen care a luptat cu arma în mână împotriva României şi a armatei române, odată (sic) în 1918 în Ardeal şi a doua oară în 1944 în rândurile armatei sovietice, să-şi poată face popularitate ieftină şi să-şi acopere trecutul antinaţional şi antiromânesc“. Eu cred că tocmai din cauza trecutului său plin de păcate Vasile Luca nu putea debita inepţii, fiindcă, în acele vremuri tulburi, risca mult. Şi, apoi, aspectele „antievreieşti“ din discursul său au fost confirmate de afirmaţiile Ghizelei Vass, precum şi de alte mărturii şi documente. Dar, fireşte, la fel este caracterizată şi Ghizela Vass: „Prin întregul său rechizitoriu împotriva evreilor, Ghizela Vass se autoexcomunică din rândurile populaţiei evreieşti, devenind purtătoarea de cuvânt a duşmanilor evreilor. Desigur, ca şi Ghizela Vass au procedat şi alţi comunişti“. Eu văd atitudinea Ghizelei Vass ca fiind una foarte realistă şi pragmatică. Într-adevăr, pentru ea, o croitoreasă cocoşată, în Palestina – cum sugerase Alice Benari – „nu poate realiza nimic“. Pe cînd, în România, deja atunci, cînd cu avea doar trei clase mai mult ca trenul şi abia i se ştersese din urechi uruitul maşinii de cusut, ajunsese mare sculă în conducerea P.C.R., sub aripa Anei Pauker – care, şi aceasta, dintr-o spioană, prostituată şi codoaşă, ajunsese prima femeie din lume ministru de Externe al unei ţări.

Apoi, cum am mai relevat, este notoriu că, după 1947, aproape toţi jidanii din România au fost puşi în posturi de conducere. În Palestina ar fi muncit în kibuţuri sau ar fi săpat tranşee ca să se apere de palestinienii cărora le furaseră pămînturile.

Într-adevăr, e un fapt că Ghizela Vass a fost longevivă în mari funcţii de conducere ale P.C.R., până în preajma retrovoluţiei din decembrie 1989 şi, în plus, şi-a lăsat moştenitori în politica la vîrf din România postdecembristă: pe nepotul său, Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, actual viceguvernator al Băncii Naţionale. E drept că, acum, Bogdan Olteanu a intrat într-un con de umbră, Dar, în urmă cu vreo opt ani, prof. univ. dr. Ion Coja a publicat un articol în care scria că un prieten al său din S.U.A. îi semnala că, acolo, în S.U.A., umblă zvonul că Bogdan Olteanu este pregătit să ajungă preşedintele României! Să sperăm că va rămîne la stadiul de zvon, dar, cu ameninţări ca ale Victoriei Jane Nuland, cu consilieri ca Wesley Clark – un general capabil care era să declanşeze al treilea război mondial –, cu jidani agresivi şi impertinenţi ca Radu Ioanid, ca Teşu Solomovici – care scrie în „România iudaică“ că evreii ar fi prezenţi în ţara noastră de două mii de ani! – sau cu zecile de mii de jidani reveniţi în România care i-ar fi holocaustizat – cum crede şi ditamai academicianul Răzvan Theodorescu –, viitorul nostru va fi cam sumbru dacă nu ne debarasăm de toţi jidanii şi de toate lichelele care ne guvernează.

Selecţia sionistă a jidanilor: Palestina sau lagărul

 Colaborarea sioniştilor cu Hitler a fost determinată de consonanţa dintre, pe de o parte, teoriile şi legile rasiale hitleriste („Legile de la Nürnberg privind dreptul populaţiei Reich-ului şi protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, acceptate întrutotul de sionişti, preluate, în spiritul lor, de Hitler de la antecesori, printre ei figurând atât teoreticieni, cât şi însuşi Kaiserul), care urmăreau purificarea etnică a poporului „arian“, şi, pe de altă parte, de teoria sionismului, a cărei teză principală era înfiinţarea unui stat naţional „pur“ evreiesc în Palestina. Teodore Herzl a vrut, iniţial, să înfiinţeze un stat jidănesc în oricare punct al lumii în care i s-ar fi permis: Uganda, Mozambic, Argentina, Cipru sau Tripolitania. Prietenii săi l-a făcut să remarce că Palestina constituia un cuvânt de ordine mobilizator mai eficace. Ca diplomat realist, Herzl a acceptat sugestia lor pentru a folosi ceea ce el numeşte „măreaţa legendă“, aceea a „întoarcerii“, care, pentru el, ca ateu – sau „liber-cugetător“, cum se autodenumea –, era o pură legendă, dar, în acelaşi timp, o forţă mobilizatoare pentru jidanii credincioşi. Şi a rămas Palestina ca direcţie şi loc de afluire a jidanilor. Sionismul ca atare – cuvântul născocit în 1890 şi teoria aferentă, cu obiectivul înfiinţarea unui stat-naţiune pur evreiesc în Palestina – a stârnit opoziţia tuturor rabinilor şi organizaţiilor evreieşti din Europa şi America, pe motivul că Sionismul contravine Iudaismului. Dar sioniştii au beneficiat de sprijinul conducătorilor Germaniei, care, evident, voiau emigrarea jidanilor în vederea realizării purităţii rasiale a nemţilor.

Dată fiind realizată această congruenţă de opinii şi obiective, Germania a susţinut, mereu, sionismul. Ironia istoriei face ca atât legile rasiale hitleriste – ale căror victime principale (dar nu „unice“) au fost jidanii –, cât şi doctrina rasială a sionismului – ai cărui victime principale au fost palestinienii – să se inspire şi să se întemeieze pe Ezdras şi Neemia, iar strategia „purificării etnice“ – aplicată de nemţi în Germania şi de jidani în Palestina (transformată, ulterior, în Israel) – să se bazeze pe mitul lui Iosua, din Biblie, fapt care a cimentat comunitatea de idei şi colaborarea dintre Hitler şi sionişti! Această lectură integristă a Bibliei făcută de sionism în favoarea „poporului ales“ avea să-l determine şi pe generalul Moshe Dayan să declare: „Dacă Biblia îi aparţine, dacă este considerat poporul Bibliei, ar trebui să stăpânească teritoriile biblice, cele ale Judecătorilor şi ale Patriarhilor, Ierusalimul, Ierihonul, Hebronul şi altele“ (Jerusalem Post, 10 august 1967, apud Roger Garaudy, AFACEREA ISRAEL, Ed. Samizdat, pag. 57). Moshe Dayan este artizanul atacului asasin comis contra navei LIBERTY, iar această declaraţie a fost făcută la două luni după torpilarea navei pentru a o scufunda, în 8 iunie 1967, în timpul „războiului de 7 zile“, care a dus la extinderea teritoriului Israelului! Numai că, reamintesc, jidanii nu sunt „poporul Bibliei“, nu sunt „evreii“, ci descendenţii khazarilor travestiţi în „popor biblic“ – fapt pe care jidanii vor să-l ţină cât mai ascuns!

Dar Iisus Hristos ne încurajează: „Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei, 10, 26)! Într-adevăr, cu sincerităţi sporadice scăpate fără voia lor de unii ca Claude Lanzman şi Hannah Arendt şi, mai ales, cu lucrările istoricilor şi cercetătorilor revizionişti aflăm, treptat-treptat, adevărul: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan, 8, 32). Vom cunoaşte adevărul care ne va elibera, în primul rând, de halucinanta şi perfida propagandă holocaustică şi, apoi, de presiunea şi de prezenţa jidanilor înşişi! (Şi poate n-ar fi exclus ca războiul pe care Vladimir Putin intenţionează, în mod întemeiat, să-l declanşeze în Ucraina, să îi sperie şi pe jidanii care ne-au invadat din nou şi să se întoarcă în Eretz Israel; oricum, miile de rachete pe care le-au tras organizaţiile Hamas şi Al Fatah au ucis doar câţiva jidani, fiindcă erau rachete de mâna a doua sau a treia;, dar rachetele armatei lui Putin au altă precizie şi altă muniţie!)

Ca atare, aşa cum relevă, detaliat, Roger Garaudy – îndeosebi în PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN, citând surse evreieşti –, selectarea persoanelor pentru emigrarea în Palestina o făceau: (a) liderii sionişti ai comunităţilor jidăneşti din Germania şi din ţările cucerite sau aflate sub presiunea ei, de conivenţă cu (b) liderii comunităţilor evreieşti şi jidăneşti deja existente în Palestina – comunităţile autohtone fiind numite, până la înfiinţarea statului Israel, yichouv – şi, fireşte, cu (c) autorităţile naziste. Erau trei criterii urmărite foarte strict de sionişti: : 1) indivizii selectaţi să fie adepţi ai sionismului; 2) să fie sănătoşi, robuşti şi 3) să fie suficient de avuţi, ca să ducă acolo un bagaj demografic şi economic valid, necesar construcţiei noului stat. Indivizii săraci şi slabi, bolnavi – pleava comunităţilor jidăneşti – erau trimişi în lagăre, la muncă, unde nu aveau şanse prea mari să supravieţuiască din cauza condiţiilor excesive de muncă, a condiţiilor de viaţă în timp de război, cu riscuri mari de apariţie a epidemiilor de tifos (în special din cauza prizonierilor aduşi din Est). Prin aceasta „împuşcau patru iepuri dintr-un foc“: 1) asigurau masa critică demografică viabilă a viitorului stat Israel cu indivizi apţi de muncă şi de apărare (într-un stat rasist, constituit pe criterii etno-religioase, pretins biblice, de „popor ales“, şi înconjurat de o imensă masă arabă, ostilă din start), 2) scăpau de elementele slab dotate sau chiar degenerate din cauza căsătoriilor între rude – căci jidanii, ca să-şi păstreze, din cauza rapacităţii lor funciare, averea în familie, îşi cuplau descendenţii cu rude foarte apropiate, ceea ce ducea la degenerarea neamului (tot aşa cum se întîmplase cu familiile regale europene), şi, 3) bomboana pe colivă, realizau prin intermediul germanilor holocaustul pe care-l preziceau de circa şapte decenii (conform documentelor descoperite pînă acum), holocaust prin care 4) îşi vor legitima înfiinţarea statului Israel, conform promisiunii Declaraţiei Balfour şi, totodată, ca recompensă, compensaţie pentru „suferinţele“ prin care a trecut „poporul ales“ – „suferinţe“ pentru care au cerut, în plus, o compensaţie pecuniară piperată atît de la germanii care le curăţaseră etnia de stîrpituri, cît şi de la alţii, ca România, care-i protejase pe jidani.

Un exemplu notoriu de privilegiat al selectării diferenţiate – adică „pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă“ – făcute de către liderii comunităţilor jidăneşti – jidanii nedotaţi („amărăştenii“, săracii, bolnavii ş.a.) pentru lagăre, iar cei pricopsiţi (sănătoşi, bogaţi, sus-puşi în ierarhia comunităţii) pentru emigrare – este George Soros, născut Schwartz György. Tatăl lui, Tivadar Soros, a fost avocat, scriitor şi unul dintre liderii comunităţii jidăneşti budapestane. Astfel, deşi regimul lui Horthy s-a remarcat prin zelul cu care i-a trimis pe jidani în lagărele de muncă germane, fiind campion printre ţările ocupate sau aflate în zona controlată de Germania hitleristă, beneficiind de această poziţie în ierarhie, familia lui Tivadar Soros a „supravieţuit“ ocupării Ungariei de către Germania (după detronarea lui Miklos Horthy), a „supravieţuit“ cruntei bătălii pentru Budapesta dintre trupele sovieto-române şi cele hitleristo-ungureşti şi a „supravieţuit“ şi instaurării regimului „democrat-popular“ în Ungaria. George Soros a emigrat în Anglia abia în 1947, la studii, la o reputată şi, deci, scumpă şcoală de economie, căci taică-su îi dăduse bani, din cei agonisiţi prin selectarea discriminatorie a jidanilor: sau pentru lagăre sau pentru emigrare în Palestina. Ulterior, cum se ştie, s-a îmbogăţit prin diverse maşinaţii financiare, facilitate de înfiinţarea „Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă“, care nu este decît un „aspirator“ de informaţii de toate felurile, adică, de fapt, o agenţie de spionaj mascată într-una filantropică.

Întrebat fiind cum preferă să fie numit, Sörös a răspuns: „Speculant financiar, filantrop şi filozof“.

Referindu-se la atacul asupra lirei sterline, într-un ziar austriac se spune: „Soros a mai dobândit odată o astfel de reputaţie funestă. În septembrie 1992, acest speculant putred de bogat a îngenunchiat Banca Angliei – Banca Naţională engleză nu este o dugheană de provincie – şi a eliminat lira britanică din sistemul monetar european, situaţie în care se află şi astăzi“ [adică în 1997 – n.n., V.I.Z.]. Cam în aceiaşi termeni se exprimă şi Kurt Kister: «Ca nici un alt comerciant de devize, Sörös provoacă teamă şi admiraţie preşedinţilor şi boss-ilor băncilor din lumea întreagă. În 1996, italienii au deschis o procedură de investigaţii împotriva lui, acuzându-l că, în 1992, ca urmare a speculaţiilor sale de bursă, a determinat înlăturarea lirei italiene din Sistemul Monetar European (EWS). (…) El este un apărător frecvent al modelului „societăţii deschise“ (…) şi acordă sprijin necondiţionat în special procesului de democratizare din fostele ţări comuniste. (…)».

Numai că ceea ce dă cu o mână, ia înapoi cu mai multe mâini, provocând nemulţumirea multora – printre aceştia numărându-se şi ungurul american Szel Karoly: „În Suedia, dacă cineva comite vreo infracţiune, organele oficiale nu dau publicităţii numele infractorului. Organele de informaţii comunică pur şi simplu faptul că X sau Y este bănuit de comiterea unei infracţiuni. În cazul unor imigranţi, se precizează în toate cazurile că este vorba de cetăţeni de origine străină. Organele suedeze au făcut excepţie într-un singur caz. Această excepţie se referă la Sörös György, născut în Ungaria. (…) În august 1992, printr-o speculaţie valutară necinstită, Sörös a distrus coroana suedeză. Prin această manevră a băgat în propriul buzunar mai multe milioane, fapt cu efecte grave asupra economiei ţării. Coroana suedeză şi-a pierdut stabilitatea şi s-a devalorizat cu 30 la sută. Pentru a-şi salva banii, întreprinderile de export au scos din ţară miliarde, în numai câteva ore. Pentru a opri scurgerea acestor sume uriaşe, băncile au luat măsuri drastice: au crescut dobânda la credite cu 500 la sută. Urmările: … falimentul, (…) a sporit numărul şomerilor. Mulţi oameni, pe lângă locurile de muncă, şi-au pierdut locuinţele sau puţinii bani agonisiţi prin muncă cinstită timp de ani de zile. Sörös a comis asemenea speculaţii neruşinate nu doar faţă de Suedia, ci şi faţă de Italia şi Anglia. Urmările sunt cunoscute. Ce a făcut Sörös cu banii astfel obţinuţi? El a declarat că un anumit procentaj a fost utilizat în diverse acţiuni de caritate în Africa de Sud, Bosnia, Europa Răsăriteană şi fosta Uniune Sovietică. Dacă din această valută internaţională aventurieră ar fi dorit, într-adevăr, să înfiinţeze un fond de caritate, i-ar fi avut la îndemână pe Rockefeller, Rothschild şi Morgan, care dispun de un număr inestimabil de miliarde. Dar acei capitalişti evrei, care au pus temelia comunismului şi continuă să-l sprijine şi în prezent, nu pot fi storşi de bani. Suedezii nu îl uită pe Sörös, iar acest semnal de alarmă poate fi întâlnit zilnic în presă“.

Apoi, prin toamna lui 1995, a mai dat o lovitură de câteva milioane de franci la Banca Republicii Franceze. Şi, ne reamintim, presa internaţională a comentat, în vara anului 1997, acuzaţia adusă lui George Sörös de către premierul Malayeziei, Mahathir Mohamed, pentru că a subminat economia ţărilor A.S.E.A.N. De aceea, nu ne-a mirat sugestivul titlu „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“: «Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al S.U.A., Nicholas Burns, a sărit în apărarea lui Sörös arătând că „foarte apreciatul şi respectatul miliardar, care a făcut o mulţime de lucruri bune pentru multe ţări, n-ar putea sta la originea unei astfel de conspiraţii, despre care Statele Unite nici nu cred că ar exista“». Implicat în frauda de la Roşia Montană şi în alte acţiuni antiromâneşti, George Soros este unul dintre inamicii intangibili ai României, cum a fost şi al Angliei, Franţei, Italiei, Malayeziei, Suediei şi al altor state.

Românii protectori ai jidanilor au fost asasinaţi sau denigraţi

ca să dispară dovezile inexistenţei pretinsului holocaust

 Vedeţi cum mult lăudata „precizie, minuţiozitate, disciplină nemţească“ a avut şi lipsuri?! Au scăpat neduşi în lagăre jidanii mai bogaţi, mai bine pregătiţi profesional, mai inteligenţi şi, deci, potenţial, mai periculoşi pentru goyimi. Consecinţa se simte pe pielea noastră: au rămas mulţi indivizi care, acum, ne agresează în diverse modalităţi, din 1945 pînă azi. Vedeţi, în acest sens, măcar următoarele cărţi: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE. Războiul împotriva culturii române (1944-1999); Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“; trilogia „Războiul nevăzut“ a lui Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“; Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU. Editura Irecson, Bucureşti, 2008, vol. 1-3, pe http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-7694-37-6/Florin-Matrescu__Holocaustul-Rosu-vol-I-II-cu-addenda; (vezi şi: „Evreii vinovaţi de crime la adresa umanităţii!!!“, pe http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=50277); Dr. Gheorghe Funar, HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR. Ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2011; precum şi cartea coordonată de lt.-colonelul Alesandru Duţu şi dr. Constantin Botoran, SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA. Vol. I, partea întâi 1939-1941. Ed. Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003.

Referitor la aceasta din urmă trebuie să fac o menţiune specială. „Lucrarea, datată 1994, avea, într-adevăr, să apară în acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanţei subiectului tratat şi urma să fie lansată şi difuzată după tipicul consacrat. În preziua lansării, însă, cartea a fost oprită de la difuzare şi trimisă la topit, fiind, aşadar, literalmente distrusă, şi asta din dispoziţia (ordinul) domnului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, sub a cărei egidă s-a întocmit volumul“, scria, la 4 iunie 2003, prefaţatorul cărţii, prof. Ion Coja (cf. op. cit., pag. 5). Într-o discuţie pe care o avusese, cu câteva săptămâni înainte de 4 iunie 2003, cu Augustin Buzura, prof. Coja l-a rugat să-i spună cine a făcut presiune asupra lui să topească volumul, iar acesta i-a răspuns că „nişte lideri ai comunităţii evreieşti din România, cărora li s-a părut inadmisibil faptul că, printre materialele cu valoare de document istoric, au fost inserate şi câteva articole de ziar…“ (idem, pag. 5-6)! Evident, era un pretext ridicol, pe care Augustin Buzura – mare patriot încă din vremea Socialismului şi rămas aşa şi în Capitalismul sălbatic – trebuia să-l resping vehement şi nu să dea, ca un laş, cartea la topit. În interiorul volumului, prof. Coja îi adresează o Scrisoare deschisă ambasadorului de atunci al Israelului la Bucureşti, Sandu Mazor, în care-i cerea să se pronunţe cu privire la modul în care şi la motivele pentru care se predau în şcolile româneşti lecţii despre holocaust etc. De asemenea, îi cere lui Augustin Buzura să-i denunţe pe liderii jidani care făcuseră presiuni asupra lui pentru distrugerea unei cărţi elaborate de un colectiv de reputaţi istorici români. Fireşte, nu a catadicsit nici unul dintre cei interpelaţi să-i răspundă: Buzura s-a lăfăit, în continuare, în scaunul lui de academician, iar Mazor în cel de ambasador; şi, am relevat mai sus, pe ăsta din urmă l-a apucat dorul de afaceri în România şi a cerut, cu tupeul tipic jidănesc, „cetăţenia română“. Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne?! Dar de ce trebuie să-l invocăm, mereu, pe Ţepeş?! Noi nu putem să le înfigem ăstora o ţeapă? Mai ales că doar câţiva sunt ambasadori, ceilalţi sunt escroci de rând, ca Sorin Beraru, Nati Meir ş.a., sau speculatori financiari, ca George Soros, filantropi ca George Soros sau incitatori ai ţiganilor ca George Soros!

Cum se ştie, un precedent similar fusese provocat de către şef-rabinul Moses Rosen, care a împiedicat apariţia volumului al IX-lea al Operelor lui Mihai Eminescu, pe motiv că ar conţine multe articole „antisemite“. Dar acest lucru fusese posibil fiindcă tartor-rabinul Moses Rosen – care devenise un dictator în comunitatea jidanilor din România şi, de aceea, era dezavuat de unii intelectuali coreligionari de-ai lui – era în relaţii foarte apropiate cu Nicolae Ceauşescu, tot dictator şi el. Acum, însă, în plin regim „democratic“, cine îşi putea permite impunerea topirii unei cărţi despre aspecte importante ale Istoriei Românilor?! În continuarea notei introductive, Ion Coja ţinea să sublinieze: „Credem, însă, că gestul de a opri de la publicare aceste documente are o forţă probatorie copleşitor de mare. Este un gest mai elocvent decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în gură adversarului dovedeşte reaua credinţă a făptaşului, grija de a ascunde adevărul, preocuparea sistematică şi conştientă de a împiedica aflarea adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care ştiu că se înscriu în fals şi în minciună prin ideile şi tezele promovate. Or, cei care au împiedicat difuzarea cărţii noastre sunt acei reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din România care şi-au făcut un scop al existenţei lor ratate din a convinge lumea şi, în primul rând, pe români că românii, autorităţile guvernului Ion Antonescu, au ucis sute de mii de evrei…“ (ibidem, pag. 6). În pledoaria de aici, prof. Coja are, evident, dreptate: ascunderea dovezilor care atestă că România i-a protejat pe evrei îi incriminează pentru măsluire, pentru mistificare, pentru înşelătorie pe cei care acuză România de holocaust. De aici, d-l prof. Coja conchide că nu a fost holocaust în România. La fel a raţionat şi a conchis şi în articolul în care acuza Mossadul că a furat Memoriile lui Wilhelm Filderman, în care acesta, Filderman, mărturisea că mareşalul Ion Antonescu i-a protejat pe evrei. „Gestul Mossadului, recte al guvernului din Israel, de a ascunde mărturia lăsată de Wilhelm Filderman, este echivalent cu recunoaşterea faptului că aceste memorii contrazic şi infirmă teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România, din Transnistria“.

Dar aici greşeşte prof. Ion Coja, pentru că raţionează cu „rezerve“: militează pentru negarea holocaustului din România şi Transnistria, dar admite că ar fi existat holocaustul jidanilor în alte părţi! Deoarece, în realitate, dacă „teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România“ s-a susţinut prin fals, prin mistificare, atunci demascarea acestei falsificări, acestei mistificări cu privire la România se extinde, automat, şi asupra tezei jidănimii mondiale cu privire la pretinsul holocaust de pretutindeni. Tocmai de aceea eu adăugasem, cu „n. red.“, în paranteză: (Şi, implicit, din alte părţi! – n. red.)“ Într-adevăr, în articolul meu, „Propaganda holocaustică: un gheşeft super-abject“, aşezat deasupra „Protestului“ d-lui Ion Coja, eu scrisesem, în numărul 19, din august 2007, al revistei SANTINELA – înainte să fi aflat, măcar, de lucrarea lui Arthur Butz sau de extrasele din cartea lui Don Heddesheimer, cu titlul „Marea minciună a sionismului“ (care fuseseră postate abia în 30 mai 2011, iar eu le citisem şi mai târziu, fiindu-mi semnalate de nişte amici) –, scrisesem, deci, următoarele: „Dacă, pe de o parte, aplicăm acestui Protest metoda sociologică de cercetare numită analiza conţinutului şi, pe de altă parte, analizăm furtul comis de Mossad prin prisma tezei Omnis determinatio est negatio – „Orice determinaţie este o negaţie“ –, a lui Spinoza (care a fost un evreu deştept, dar, la fel ca Finkelstein, repudiat de evrei!), rezultă că, prin chiar acest furt incalificabil, toată propaganda privind pretinsul holocaust comis de România contra evreilor este, practic, anihilată! Căci, dacă Israelul fură documentele ca să ascundă dovezile, atunci înseamnă că totul este o scorneală tipic jidănească, pentru extorcarea de bani a românilor – ca şi a celorlalţi –, cum, de altfel, a demonstrat N. Finkelstein. Cu forţă de necesitate conchidem că, dacă toată propaganda este neîntemeiată în ceea ce priveşte România – cum şi este, în realitate! –, atunci, în baza principiului dominoului, cade, implicit, toată propaganda holocaustică, cu care sioniştii au infestat lumea“[183].

În acest sens, al demolării escrocheriei propagandei holocau$tic€ prin denunţarea mistificării, a ascunderii dovezilor de către Israel – care nu permite studierea de către străini a arhivelor sale referitoare la pretinsul „Holocaust unic“ (zis, acum, mai „ebraic“, Shoah, ca să se simtă şi jidanii mai „evrei“) –, precum şi a ascunderii dovezilor de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – care nici ea nu permite consultarea de către români a arhivelor, cum relevă Ion Coja inclusiv în finalul lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA – mai corelăm un alt fapt abominabil comis de jidanii veniţi pe tancurile sovietice: asasinarea mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, Mihai Antonescu şi, îndeosebi, a Guvernatorului Transnistriei, George Alexianu. Toţi aceştia i-au protejat pe evrei, dar, ca să nu mai existe nici o dovadă vie că ar fi existat această protecţie – care, evident, ar fi fost o dovadă incontestabilă a inexistenţei holocaustului în România şi în Transnistria – au fost asasinaţi cu acuzaţia că ar fi fost criminali de război de către un tribunal jidano-bolşevic prezidat de procuroarea jidancă A. Sidorovici, consoarta „Bestiei Brucan“, cum l-a poreclit, adecvat, regretatul senator P.R.M. Eugen Florescu. Raoul Şorban, care, la fel, i-a protejat pe evrei, contribuind la emigrarea multora din Ardealul ocupat de Ungaria şi chiar a fost numit „Drept între popoare!“ de către Yad Vashem în semn de recunoştinţă pentru această acţiune, este maculat şi după moarte de către un ticălos ca Michael Shafir, denigrator înverşunat al României la postul de radio „Europa liberă“, oploşit ca „prof. univ.“ de către un linge-blide ca ex-marxistul Andrei Marga, năpârlit în „ţărănist“, apoi, în „liberal“, ca să nu rămână, mă-nţeledzi, neicusorule!, fără coledzi[184]. Trebuie amintit că Stalin l-a ţinut, în închisoarea de la Lublianka, pe mareşalul Ion Antonescu într-un apartament mobilat cu luxul aferent şi, totodată, l-a tratat ca pe un şef de stat, nu ca pe un deţinut oarecare. Cu toate că ar fi putut să-i însceneze mareşalului un proces de criminal de război – Stalin fiind maestru în înscenări de procese ucigătoare, cum procedase în cazul mareşalului Tuhacevski, al lui Troţki, Buharin, Zinoviev şi al altor mari jidani cu care realizase „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“! –, totuşi, nu a făcut-o, deşi unii generali de-ai săi au complotat în acest sens. Dar, l-a trimis în ţară, să-l asasineze „românii“, adică jidanii Anei Pauker, cu acordul neisprăvitului „rege“ Mihai I Trădătorul[185].

Asasinarea conducătorilor României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ascunderea dovezilor care confirmă inexistenţa pretinsului holocaust în România fac parte din metodele de promovare a minciunii holocaustului: a „holocaustului“ prezis că va fi înfăptuit, din 1869 până în 1945, apoi, după 1945, a holocaustului care, chipurile, ar fi fost comis, deja, de Germania şi sateliţii săi benevoli ca Italia şi Ungaria, sau constrânşi, ca România, Franţa şi alte state – holocaust clamat incontinent şi impertinent după Procesul de la Nürnberg. Dar, după cum se vede, practica distrugerii dovezilor care ne disculpă este continuată insidios şi acum, cu concursul „idioţilor utili“/trădătorilor de la guvernare: recent, Ministerul Apărării Naţionale, prin ministrul Mircea Duşa, a semnat un protocol cu Israelul (oficial, cu Paul Shapiro, directorul Centrului pentru Studii Avansate privind Holocaustul, din cadrul Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A.!) ca să permită accesul nelimitat al jidanilor la arhiva M.Ap.N. „Pe foarte scurt, Guvernul României a acceptat să TRANSFERE arhivele militare româneşti unei organizaţii despre care până şi copii de ţâţă ştiu că se ocupă cu falsificarea Istoriei. Iar Serviciile Secrete române tac mâlc, ca şi Academia Română. Nici măcar în 1945, sub ocupaţie sovietică, aşa ceva nu a fost acceptat, decât după ce au fost făcute copii după TOATE documentele“[186]! Cum e posibilă o asemenea miopie sau trădare?! Prin acest procedeu izraelienii nu fac decât să sustragă dovezile importante ale României care o disculpă! De fapt, trădarea a început tot cu capii Armatei, în decembrie 1989. Iar trădări mai „mici“, subterane, au continuat ulterior. Astfel, un ofiţer de la S.I.E. ni se lamenta (eram câţiva colonei care-l ascultam) că, în 1990, un colonel idiot/trădător de la Armată a condus un „om de afaceri izraelian“ – „în realitate agent al Mossadului“, ne-a asigurat colegul de la S.I.E. – să viziteze Centrala telefonică „Victoria 2“ a Capitalei, dar secundară şi strict secretă, rezervată exclusiv pentru situaţii de calamitate şi război. Peste câţiva ani, când un vicepreşedinte al Comisiei comune parlamentare de control al activităţii S.R.I. şi S.I.E. a vrut, şi el, să viziteze respectiva centrală, generalul-locotenent Dumitru Zamfir, pe atunci prim-adjunct al directorului S.R.I., i-a zis politicos, dar ferm, „NU!“ Dar agentul Mossadului putuse s-o viziteze! Tot în acei ani, ofiţerii-ingineri armurieri români inventaseră un pistolet foarte eficient, rapid şi precis în tragere, pe care-l voiau introdus în producţie şi în înzestrarea Armatei, dar au fost corupţi unii importanţi din conducerea M.Ap.N. şi a fost scos din plan, ca să se importe pistoletul izraelian marca „Ierichon“. Alte asemenea acte de trădare puteţi citi, îngroziţi că statul român nu face nimic pentru a le curma, în trilogia sus-amintită a lui Cornel-Dan Nicolae [187]. În aceste circumstanţe, este şi normal să regreţi că sintagma „şase milioane de evrei ucişi“ nu exprimă o realitate istorică, ci doar o născocire fantasmagorică din cadrul celei mai mari escrocherii a secolului XX: „Holocaustul unic“! Şi să regreţi că Ion Antonescu şi George Alexianu, în loc să-i fi protejat pe jidani de furia soldaţilor români şi a civililor ucraineni, i-au păzit cu grijă, deşi aveau motive să-i extermine pe toţi atât pentru modul criminal cum s-au comportat cu Armata Română în timpul retragerii din iulie 1940 – în urma ultimatumului dat de U.R.S.S. –, cât şi pentru faptul că erau, aproape toţi, comunişti şi/sau speculanţi. Pe timp de război, în toate ţările, speculanţii, ca şi trădătorii de ţară, sunt împuşcaţi pe loc! Or, jidanii, cum aveau să recunoască „tov. Chiriţă“ şi „tov. Ghizela Vass“, în 5 octombrie 1945, erau, toţi, speculanţi: nu neapărat „speculanţi financiari“, ca George Soros, dar speculanţi de produse în condiţii de gravă penurie imediat-postbelică. Dar să nu se creadă că doar jidanii de rând se comportau ilegal, erau speculanţi-găinari. Iată un fragment din Raportul nr. 3276/A, din 15 august 1940, al Biroului Statistic Militar Cluj, al Statului Major al Armatei I:

„Rezultă că judeţul cel mai periclitat este MARAMUREŞUL, unde tactica băştinaşilor români, faţă de acest element, a fost răbdarea şi pasivitatea.

Judecând numai după felul cum se găsesc repartizaţi evreii în Transilvania, se constată, fără alte documente, calea de invazie pe care au folosit-o în acţiunea de infiltrare în masa poporului român.

După profesiuni evreii se împart în trei grupe:

a. Intelectuali, medici, avocaţi şi funcţionari;

b. Industriaşi, comercianţi, financiari şi proprietari;

c. Mici comercianţi şi meseriaşi.

Intelectualii sunt în slujba ideilor aşa zise avansate, medicii se preocupă de preferat cu provocarea de avorturi, avocaţii fac intervenţii şi tranzacţii, iar pentru a reuşi mai sigur şi uşor mituesc persoanele respective.

Industriaşii şi comercianţii se găsesc în legături normale cu Budapesta, angajează personal de conducere şi specialitate, de preferinţă dintre minoritari în special unguri.

Micii comercianţi şi meseriaşii caută, prin concurenţă neleală, să lichideze sau să slăbească cât mai mult pe comercianţii şi meseriaşii neevrei“ (vezi SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pag. 232).

Dar nu trebuie să vă închipuiţi că medicii recurgeau la avorturi ilegale, că avocaţii mituiau la greu, că micii comercianţi făceau concurenţă neloială pentru a-i falimenta pe neevrei deoarece ar fi dus-o greu, că ar fi fost persecutaţi, expuşi expierii etc., cum perora propaganda holocaustică de la 1869 încoace. Nu! „Credem că nu exagerăm – scriu autorii SITUAŢIEI EVREILOR… – când afirmăm că nicăieri minoritarii nu au o situaţie mai bună decât în România, unde sunt aproape privilegiaţi faţă de populaţia românească. În ceea ce-i priveşte pe evreii din România, ei au în mod special o situaţie strălucită, deţinând o proporţie de 70 la sută din economia ţării“ (idem, pag. 107).

Iată, deci, adevăratul motiv pentru care a fost cerută imperios distrugerea cărţii: ca să nu se afle adevărul despre situaţia extrem de privilegiată a jidanilor, în detrimentul tuturor românilor: nu tu suferinţe jidăneşti, nu tu persecuţii, nu tu holocaust. Dimpotrivă, raiul pe pământ pentru jidani, aşa cum avea să fie şi după 1945. Dar cartea SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA demasca natura funciară a jidănimii: caracterul ei hrăpăreţ, corupător şi ameninţător la adresa autohtonilor. De aceea, cum am precizat, jidanii erau sursa de scandal în interiorul tuturor popoarelor în care se aciuau, scandaluri provocate de ei deliberat pentru a crea haos, pentru a slăbi coeziunea internă a ţărilor gazdă şi a se insinua la conducere.

Desigur, nu trebuie să ne imaginăm că pe ministrul Mircea Duşa îl dă cartea afară din casă şi că trebuia să ştie că nu trebuia să încheie acest protocol de „transfer al arhivei M.Ap.N.“ unei organizaţii jidăneşti din S.U.A. care se ocupă cu „Studii Avansate privind Holocaustul“, cu atât mai mult cu cât, de cel puţin patru decenii, în S.U.A., în Europa Occidentală şi pe alte continente au apărut zeci de cărţi în zeci de mii de exemplare care demască escrocheria holocash-ului. În plus, îl are la M.Ap.N. pe generalul-lichea Mihail E. Ionescu, care trebuia să-l informeze despre ceea ce se ascunde în spatele „protocolului“, că doar este şi preşedintele infamantului Institut „naţional“ pentru studierea holocaustului din România „Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, dar şi directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară[188]! În fond, premierul Adrian Năstase este mai citit – şi, poate, chiar mai cult! – decât Mircea Duşa şi tot a emis criminala O.U.G. nr. 31/2002, la presiunea congresmenilor jidani Christopher Smith, Alfonso D’Amato, Tom Lantos (numai nume curat americane!), deoarece, cu toată cultura lui sociologico-juridico-diplomatică (este fan al marelui Nicolae Titulescu!), nu a avut curajul, patriotismul şi rectitudinea morală să le spună „americanilor“ că, dacă te plimbi pe şoselele din S.U.A., calci pe praful provenit din oasele „indienilor“ exterminaţi de generalii americani. În S.U.A., unde dai peste actualele lagăre de concentrare numite „umanist“ şi democratic „rezervaţii“ în care sunt ţinuţi băştinaşii care au mai supravieţuit masacrării de către Armata S.U.A.; în S.U.A., unde Franklin Delano Roosevelt a refuzat intrarea jidanilor emigraţi din Germania, pe pachebotul SS Saint Louis, deşi aveau vize de intrare în S.U.A.; în S.U.A., unde generalul-genocid George Armstrong Custer a îmbogăţit „folklorul“ american cu un „proverb“ nou, citat în majoritatea western-urilor fabricate industrial la Hollywood – deşi acestea nu mai sunt rasiste, discriminatorii, cum e, cică, un străvechi colind românesc „antisemit“, contra difuzării căruia la TVR1 a protestat şi Ambasada S.U.A., respectivele western-uri fiind doar americane –, proverb care sună atât de incitant încât, cum scria un dramaturg nazist în 1939, „când îl auzi, îţi vine să pui mâna pe pistol“: „Un indian bun este un indian mort!“ Credeţi că ar fi cazul să ne „americanizăm“ într-atât încât să zicem şi noi „Un jidan bun este un jidan mort!“ şi să şi facem ca generalul exterminator-de-indieni George Armstrong Custer – erou al S.U.A., alături de generalul Wesley Clark, învingătorul de la Pristina, când fusese gata-gata să declanşeze Al Treilea Război Mondial?! Sau credeţi că, mai degrabă, ar trebui să ne amuzăm de păţania Mariei Tănase, care, pentru că la o petrecere prilejuită de participarea la Expoziţia Universală, interpretase versurile „Saltă, Leano, curu’ svelt!“, a fost expulzată, imediat, în dimineaţa următoare, pentru că se exprimase ireverenţios la adresa lui… Roosevelt?! Căci aşa interpretaseră agenţii Serviciului Secret al S.U.A. expresia folclorică „curu’ svelt!“: o identificaseră „cu Roosevelt“ (citeşte: „cu rusvelt“) – numele faimosului preşedinte american, în loc să fie flataţi de similitudinea fonetică, ţinând cont că Eleonore Roosevelt – Prima Doamnă! – era cam lesbiană, iar căsătoria lor era de formă şi, deci, „curu’ svelt“ era aflat de F. D. Roosevelt (care nu era poponar ca Edgar Hoover, directorul F.B.I.) în afara patului conjugal, cum avea să facă, mai târziu şi din alte motive, alt adulat preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy! Dar, vorba lui Bill Clinton, pe care i-o şoptea Monicăi Lewinsky, pe când o gâdila cu trabucul în zona erogenă: „Mai bine curvar decât poponar ca ambasadorul american Michael Guest“! Apropo de cuplul cvasi-adulterin Clinton-Lewinsky, relaţie care nu a prea deranjat-o pe madam Hillary Clinton: ştiaţi că guvernul american a cheltuit 4 (patru!) milioane de dolari pentru anchetarea preşedintelui Clinton spre se constata cum a folosit trabucul poli-funcţional, dar pentru anchetarea doborârii Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001, a cheltuit doar 800.000 de dolari?!

Nu că securitatea naţională a S.U.A. ar conta mai puţin decât intromisia trabucului în vulva semi-virgină a Monicăi Lewinsky, dar, evident, guvernul S.U.A. a făcut economii băneşti pentru a fi alocate Muzeului Holocaustului în scopul „studierii aprofundate a Holocaustului“! În mod cert, din remuşcări spăsite faţă de refuzarea primirii jidanilor de pe vasul german SS Saint Louis, guvernul S.U.A. a construit Muzeul Holocaustului din Washington, unde e director şi escrocul „nostru“ Radu Ioanid (zic al „nostru“ fiindcă e jidănaş de-al „nostru“, adică e şcolit şi emigrat din România)! Iar, acum, guvernul S.U.A. vrea să sfeterisească şi Arhiva M.Ap.N., cum a furat Mossadul Memoriile lui Filderman, ca să facă „studii aprofundate“ despre holocaust! Cu modestie, un studiu aprofundat le ofer, şi eu, aici, drept contribuţie la „parteneriatul“ româno-american, cum procedează şi seninul ministru Duşa, care a duşamalizat problema arhivei cedate jidanilor. De fapt, ministrul Duşa ar trebui să anuleze protocolul încheiat şi, dimpotrivă, să aloce fonduri colectivului condus de colonelul Alesandru Duţu şi Constantin Botoran pentru elaborarea celorlalte două volume restante ale lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pe care, ulterior, să le-o dea celor care vor să studieze holocaustul. Vor constata că nu este vorba de holocaustul jidanilor, ci invers, de holocaustul românilor, adică produs de jidani contra românilor, cum alerta inclusiv Gheorghe Funar. Trebuie să facem orice pentru a stopa denigrarea României! Ca prime măsuri: Augustin Buzura trebuie dat afară din Academia Română, iar generalul (r.) Mihail E. Ionescu trebuie dat afară din M.Ap.N.!

Pentru a-şi ilustra mai bine demonstraţia conform căreia nu a existat nicăieri şi nicicând nici un holocaust, Arthur R. Butz insistă în analiza paralelă dintre marea escrocherie numită „Donaţia lui Constantin“ şi escrocheria holocaustului. Chiar dacă nu o spune expressis verbis, prin acribia analizei şi revenirea asupra ei în ediţiile ulterioare, Arthur Butz apreciază „Donaţia constantiniană“ ca fiind cea mai mare escrocherie din ultimele douăsprezece veacuri; în ceea ce mă priveşte, prin consecinţele sale, prin faptul că a dus la crearea celei mai bogate biserici din lume – Biserica catolică care a înlesnit şi înfiinţarea Inchiziţiei, cu toată pletora sa de crime – o consider cea mai mare înşelătorie din toată istoria cunoscută a Europei. Păstrând proporţiile, Arthur Butz consideră escrocheria holocaustului ca fiind cea mai mare din secolul XX – de aceea şi-a întitulat cartea cu substantivul cu articolul hotărât: ÎNŞELĂTORIA/MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Cartea lui A. R. Butz poate fi asemuită cu un trunchi viguros şi în continuă creştere, ale cărui crengi sunt lucrările celorlalţi istorici şi cercetători revizionişti, dintre care pe unii i-am enumerat aici.

În concluzie, nu a existat nici un holocaust, ci doar propaganda sionistă care constituie cea mai mare escrocherie a secolului XX! De aceea, propaganda holocaustică trebuie condamnată de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, activiştii respectivi încarceraţi şi banii extorcaţi până acum restituiţi!

Iată de ce s-a îndatorat România la F.M.I. pentru mai multe generaţii: ca să plătim „daune“ unor impostori care au tupeul să invoce escrocheria holocaustului. S-a ajuns cu tupeul unor jidani pînă acolo încît, aşa cum releva Norman Finkelstein în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, nepoţii unora care fuseseră sau chiar muriseră în lagărele de muncă pretindeau, acum, despăgubiri de holocaust fiindcă bunicii lor „suferiseră“! Adică suferinţa acelora din lagăre, care dispăruseră de mult timp, era tranzitivă, ca şi tifosul din lagăre sau ca gripa spaniolă din 1918! Iată de ce trebuie răsturnate aceste guverne antiromâneşti şi extrem de slugarnice faţă de organizaţiile sioniste internaţionale.

Iată de ce, de mai multe ori, am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat pe Elie Wiesel să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri.

Ieri, marţi, 8 aprilie 214, Senatul a aprobat proiectul de lege propus de poltronul şi demagogul Crin-etc.-George Antonescu-Vorbete şi ciracii lui de a se mări pedepsele introduse prin criminala O.U.G. nr. 31/2002, referitoare la condamnarea celor care contestă în public „Holocaustul“ etc., ordonanţă devenită Legea nr. 107/2006 prin escrocheria juridică numită „aprobarea tacită“.  O.U.G. 31/2002 constituie temeiul legal – dar ilegitim – al războiului axiologic dus de Israel contra României, acuzată neîntemeiat de holocaust, tot aşa cum „războiul preventiv“ este pentru S.U.A. pretextul începerii unui război contra oricărei ţări în care are ea interese pentru acapararea de resurse naturale, în special energetice: petrol, gaze, minereuri etc., Afganistanul şi Irakul fiind exemple „clasice“. În consecinţă, senatorii care au votat pentru respectivul proiect legislativ sunt vinovaţi de asociere cu propagandiştii escrocheriei holocau$tic€, de teapa lui Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Radu Ioanid, Stephen S. Wise et ejusdem farinae şi se fac vinovaţi de accentuarea holocaustului comis contra poporului român şi a culturii sale. Toţi aceşti susţinători ai MISTIFICĂRII SECOLULUI XX trebuie scoşi din viaţa politică şi chiar din viaţa poporului român. Mulţi dintre cei care susţin, în mod făţiş sau tacit, aşa-zisul holocaust denunţat în MISTIFICAREA SECOLULUI XX fac parte din clicocraţia internă şi/sau externă, între care există o legătură inextricabilă. Un exemplu de strînsă simbioză este „Triumviratul malefic“.

Să sperăm că membrii Camerei Deputaţilor vor fi rămas patrioţi, vor respinge această aberaţie legislativă antiromânească şi, dimpotrivă, vor propune o lege de abrogare a O.U.G. nr. 31/2002, care a fost transformată în lege prin nelegiuita „aprobare tacită“ – reglementare care, şi ea, trebuie scoasă din Constituţie.

Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne!

9 Aprilie 2014

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCUgn

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (51)

HOLOCAUSTUL: GOGORIŢA DIABOLICĂ

Postfaţă la THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry*

Vasile I. ZĂRNESCU

Episodul anterior

Motto: „…Nu vă temeţi!

Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

Diferenţa dintre „evreu“ şi „jidan“

În mai multe articole [1] de-ale mele [2] şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în câteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, Justinian. Sunetul semnificat de litera nemţească „ü“ – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iuden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt. De fapt, cuvîntul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvîntului „Jüden“, preluat în celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii, din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ [3] şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există varianta europeană şi biblică „evreu“, „hébreu“, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

O altă dovadă irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea cultului iudaic este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ebraică. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire  cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş [4], scrisă şi idish sau yiddish [5]: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit U Kraina, însemnînd „la margine“) etc. Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat linkul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“[6]! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar evreii alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan[7], unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – rus, polon, maghiar, german etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe limba ebraică, pe care ei, jidanii, ca descendenţi ai khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să-l reţineţi, că evreii autentici, de neam, sefarzii – care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşkenazi – le poartă o ură profundă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor!

Presiunea – făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal [8] Marco Maximilian Katz, care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti pentru depistarea antisemitismului, de către cei de la „institutul Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvîntului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime – este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe evrei, pe evrei să-i denumim ca atare, evrei, iar pe jidani, jidani.

Clarificarea esenţială: jidanii nu sunt evrei

Dar, în cazul jidanilor, se impune o precizare importantă: jidanii nu sunt evrei de neam, adică nu sunt dintre cele 12 triburi de evrei originari din Palestina biblică, ci sunt urmaşii europenizaţi ai khazarilor – care sunt de origine turcică. Ei sunt „Al 13-lea trib“, cum i-a indicat, corect istoric şi etnic, Arthur Koestler [9] – jidan şi el, deci descendent khazar, după cum şi recunoaşte – în cartea sa omonimă (cf. THE THIRTEENTH TRIBE. The Khazar Empire and ist Heritage [10], 1976; vezi şi trad. rom., Al treisprezecelea trib: KHAZARII. Editura Nagard, 1987)! (Nu este exclus ca să fi fost „sinucis“ din cauza acestei cărţi, care, în fond, denunţă intenţia perfidă a jidanilor de a se da drept „evrei“). Conducătorul khazarilor, un anume Bulan[11], le-a impus – „probabil în 740“, scrie Koestler – adoptarea cultul iudaic în varianta talmudică de atunci (după ce adoptaseră, într-o etapă anterioară, cultul iudaic biblic), ei devenind, astfel, viitorii „Das Jüden“ – adică jidani europenizaţi care au parazitat cultul mozaic. Între evreii autentici, de neam din Palestina, şi jidani există o luptă surdă şi absconsă, care abia recent a fost exteriorizată de Neturei Karta (cf. www.nkusa.org [12]), organizaţia evreilor autentici, fundamentalişti, care, la manifestările lor organizate cu predilecţie în S.U.A. şi Canada, etalează sloganuri ca acesta „JUDAISM REJECT ZIONISM“ şi ard sistematic drapelul statului Israel (cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm [13]).

Prin înfiinţarea sionismului, s-a început propaganda pentru emigrarea jidanilor în „patria“ lor, Palestina, deşi Palestina nu fusese niciodată patria lor. După Primul Război Mondial, deşi Imperiul Britanic s-a opus cât a putut, această migrare s-a accentuat, fiindcă o parte din conducerea sa era manevrată de jidani, după cum o demonstrează confecţionarea „Declaraţiei Balfour“ [14]! Benjamin Freedman, în celebrul său discurs din 1961, a relevat cum au fost păcăliţi europenii, în principal britanicii, să le promită, prin „Declaraţia Balfour“, făcută la presiunea jidanilor din Marea Britanie, înfiinţarea unui stat jidănesc în Palestina (cf. „De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale“ [15]). După 1948, prin înfiinţarea statului Israel, migrarea, „alia“-rea, adică afluirea jidanilor din toată lumea în Palestina – care a fost desfiinţată şi transformată în statul etnic şi rasist [16] Israel – şi, concomitent, alungarea palestinienilor de pe pămînturile lor străbune au devenit „politică de stat“ pentru conducerea Israelului. Întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion, a fost supranumit „marele epurator“ tocmai din cauza represaliilor comise contra autohtonilor palestinieni cu scopul de a-i alunga; pe cei pe care nu i-au putut alunga, i-au îngrădit cu ziduri de beton înalte de peste 10 metri! Trebuie să atragem atenţia că, practic, Palestina a fost cucerită de jidani, căci toţi oamenii politici şi militari ai Israelului nu sunt evrei, ci jidani, adică provin dintre sioniştii descendenţi ai khazarilor europeni, numiţi şi ashkenazi – spre deosebire de evreii adevăraţi, din Palestina, numiţi sefarzi! Acesta este motivul fariseic pentru care jidanii din România (ca şi din alte părţi, de altfel) declară că se simt „jigniţi“ cînd sunt denumiţi, corect ştiinţific şi istoric, „jidani“ şi vor să fie denumiţi exclusiv „evrei“: fiindcă vor să ascundă faptul că nu sunt evrei de neam, ci nişte hoţi de neam turcic, care şi-au apropriat – într-o exprimare neacademică, au furat – sau, zis mai frust, au parazitat identitatea religioasă a evreilor din Palestina, dar vor să păcălească lumea, ca să fie consideraţi evrei autentici! De atunci, jidanii, ca o plantă agăţătoare care se urcă pe trunchiul unui copac şi îi suge seva, s-au insinuat în cultura altor popoare şi, apoi, au declarat ritos că au contribuit la dezvoltarea acelei culturi şi, apoi, extrapolînd situaţia, că au, ei înşişi, o „cultură tradiţională“. De altfel, în acest sens, A. Koestler este nevoit să recunoască: „Realizările filozofice, ştiinţifice şi artistice individuale ale unora sau altora dintre evrei constau în contribuţii la cultura naţiunilor-gazdă; ele nu reprezintă o moştenire culturală“ (op. cit., pag. 235). Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte România este furtul melodiei populare „Cucuruz cu frunza-n sus“ [17], pe care a înregistrat-o compozitorul Guilelm Şorban, tatăl lui Raoul Şorban – protector al jidanilor –, melodie pe care jidanii, dîndu-i un ritm andante majestuoso, au transformat-o în imn naţional al Israelului [18]! Între timp, nu s-au rezumat numai la „Cucuruz cu frunza-n sus“, ci au furat aproape toată România, sau, cum spune diplomatic Shimon Peres [19], „am cumpărat România“ [20].

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii este A. N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. În cartea sa, Khazaria, publicată în ebraică, în 1944, (…) Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare atît a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cît şi a întrebării cît de departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale». Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de «antisemitism» ar deveni fără noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie împărtăşită atît de călăi, cît şi de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria“ (A. Koestler, op. cit., ediţia Nagard, pag. 15).

În episodul „Înşelătoria secolului XX (46)“ [21] am precizat, în notele mele, citîndu-l pe Arthur Koestler, că, în imensa lor majoritate, cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după anul 1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. Deci, pe scurt, istoria acestor barbari, khazarii, travestiţi în popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii“ de azi, adică jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici (vezi şi Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13).

În concluzie, cuvîntul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, care indică o anumită arie geografică, iniţială, de atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice – şi o anumită origine etnică turcică a poporului respectiv, khazarii. De aceea, nu are nimic peiorativ în el, cum pretind lichelele din Academia Română, care le cîntă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei, jidanii, să îşi mascheze originea ne-evreiască, dar cu scopul de a se da drept evrei, căci, ca evrei, au un pedigri biblic, dar transformat într-unul rasist, de „popor ales“.

Remarcabil este faptul că, în rîndul contestatorilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Leon Poliakov, Efraim Zuroff [22], Marco K. Katz [23], Radu Ioanid [24] şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer, Andrei Marga şi „escrocul politic“ [25] Răzvan Theodorescu, se înregimentează şi revizionişti evrei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI [26] –, ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot [27]! Fireşte, toţi aceşti negaţionişti evrei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, neevrei – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau cei care au fost bătuţi sau băgaţi la închisoare, ca Ernst Zündel, Jürgen Graf, Roger Garaudy, Paul Rassinier, Robert Faurisson [28] ş.a.

Aria calomniei valorificată de jidani

Paul Joseph Goebbels [29] a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist [30] din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfîrşeşte prin a fi crezută“. (Recent, pe un site de comentarii, un postac i-a atribuit-o lui Stalin). Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. Nu am avut acces la vreo scriere a lui Goebbels, dar, după cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să se pună în cîrca liderilor Germaniei hitleriste cît mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza şi a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică. Evident, promotorii acestei deşănţate propagande antigermane au fost profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel [31], Radu Ioanid [32], Marcel Shafir [33] şi alţii asemenea [34] lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia ceruse Ministerului Învăţămîntului un sociolog şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică. Aici am întîlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă pînă la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“ [35], adică Leon Iosif Steinbach [36], membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.), adjunct al ministrului Industriei Uşoare şi, după 1990, vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceştia se mai strecurau şi cîţiva şefi români, dar îi numărai pe degetele de la mîini. Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea cîte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (cf. Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24).

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, puterea jüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de mii de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate [37] că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein [38], inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor [39] a fost transformat într-un autentic holocash.

Gogoriţa diabolică a „holocaustului“

Gogoriţa „holocaustului celor 6.000.000“, impusă tot mai vehement după Procesul de la Nürnberg – început în 1946 şi supranumit „al învingătorilor“ tocmai pentru a-i sublinia părtinirea, injustiţia dovedită în timpul deliberărilor şi în pronunţarea sentinţelor –, fusese scoasă din pălărie de către rabinii sionişti încă de pe la 1900 – deci cu circa o jumătate de secol înainte să înceapă mult invocatul Proces de la Nürnberg. Unul dintre aceşti rabini a fost însuşi Stephen S. Wise, care avea să ajungă preşedintele Congresului American Jidănesc şi, totodată, preşedintele Congresului Mondial Jidănesc [40]. Ca atare, a devenit un lobby-ist cu un rol extrem de important în migrarea jidanilor din Polonia în S.U.A. ca pretinşi „refugiaţi“ spre a beneficia de intrarea liberă în S.U.A. şi de substanţialele subvenţii aferente ca „ajutoare de instalare“ – migrare denunţată ca ilegală în „Raportul“ său de consilierul Senatului S.U.A., George Meader, „Raport“ care, a fost, „însă, îngropat în urma «formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia». Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului“ [41]. A fost muşamalizat în stil „democratic“ american, aşa cum avea să fie muşamalizat, peste circa două decenii, atacul criminal al aviaţiei izraelite asupra navei LIBERTY [42], din 8 iunie 1967, aviaţie care trăsese şi asupra marinarilor [43] aflaţi în apă sau în bărcile de salvare [44]! Adică piloţii izraelieni erau, efectiv, asasinii americanilor care le dădeau imense ajutoare în bani şi în armament de ultimă oră! Guvernul Israelului a zis „Pardon, scuzaţi, bonsoar! Am confundat nava LIBERTY cu un cargou egiptean care transporta cai“, iar guvernul S.U.A. a tăcut mîlc. James Bamford s-a documentat 20 de ani şi, apoi, a scris cartea THE PUZZLE PALACE [45],  în care descrie atacarea criminală a navei LIBERTY de către prietenii izraelieni. După încă 20 de ani de documentare pe aceeaşi temă, a mai publicat cartea BODY of SECRET [46], în care a dezvăluit că, în timpul torpilării navei-spion LIBERTY de către aviaţia militară a Israelului, un avion american AWACS a înregistrat toate convorbirile radiofonice ale conducerii Armatei Israelului, convorbiri din care reieşea clar că izraelienii cunoşteau sigur rolul navei-spion LIBERTY şi au bombardat-o deliberat, ca să nu se afle cum duc izraelienii războiul şi, în special, că atacaseră, tot deliberat, o coloană a trupelor O.N.U., provocîndu-le, tot „din greşeală“, mari pierderi. Chestia cu „cargoul egiptean care transporta cai“ era, fireşte, doar praf în ochii proştilor din guvernul american. Guvernul S.U.A. a aflat în timp real, din transmisiile imediate ale avionului de supraveghere AWACS, ce crime comite armata Israelului contra navei LIBERTY, precum şi a altora, dar s-a făcut că nu a aflat niciodată. De ce acoperă conducerea S.U.A. asasinarea cetăţenilor săi de către Israel?! Iată un motiv, dintre multe altele: încă de la prima sa întîlnire cu Ben Gurion, la Hotel Waldorf Astoria din New York, în primăvara anului 1961, preşedintele John F. Kennedy îi spune: „Ştiu că am fost ales graţie voturilor evreilor americani. Le datorez alegerea mea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru poporul evreu“ (Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy [47], Ed. Simon and Shuster, 1987, pag. 56).

Supravieţuitorii echipajului navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi [48], după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace, în continuare, mâlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer [49] şi Stephen M. Walt [50] în cartea lor Lobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite [51] (Editura Antet, 2008).

Dar propaganda acerbă şi dezagreabilă privind pretinsul holocaust suferit de jidanii europeni din cauza fasciştilor în etapa interbelică şi în vremea ultimului război mondial a provocat un efect de bumerang: reacţia celor incriminaţi şi aflaţi în legitimă apărare. În mod firesc, reacţia lor a dus la descoperirea – după septembrie 2003, cînd Arthur Robert Butz şi-a tipărit ultima ediţie a celebrei sale cărţi THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry [52] (MISTIFICAREA SECOLULUI XX. Pledoaria contra presupusei exterminări a jidănimii europene) – descoperirea, ziceam, a adevărului că pretinsul holocaust „unic“ din Al Doilea Război Mondial clamat neîntrerupt fusese născocit cu circa un SECOL ÎNAINTE (!) să se fi produs în „realitate“ – „realitate“ care este, şi ea, contrafăcută [53].  Repetarea continuă – exact cum preconiza Goebbels – a fost comisă de către sionişti în mii de articole, cărţi şi filme hoollywood-iene, ca în absolut falsul film Auschwitz sau precum în tezistele filme ale lui Steven Spielberg [54] München (Münich), Lista lui Schindler şi, îndeosebi, The Last Days [55]. Despre acesta ultimul, Eric Hunt a făcut filmul The Last Days Steven Spielberg’s Documentary Hoax [56] (Ultimele zile ale Marii Minciuni a lui Spielberg), prin care anunţa documentarul său [57] extins, The Last Days of the Big Lie [58] – Ultimele zile ale marii minciuni, în care, desigur, demolează filmul lui Spielberg, The Last Days.

Într-adevăr, ca justificată reacţie de apărare, a apărut, la început firav, cam după 1960, apoi tot mai viguros, curentul istoric numit „revizionist“, care contestă realitatea holocaustului şi, implicit, numărul rotund şi exact – nici mai mult, nici mai puţin – de 6.000.000 de evrei [59] omorîţi în aşa-zisele lagăre de „exterminare“ naziste [60] prin camere de gazare, camioane de gazare, crematorii şi alte asemenea snoave de tip horror, introduse în literatura holocaustică de grafomani ca impostorul Elie Wiesel [61] şi alţii aidoma lui. Debutul revizionismului l-a făcut, în 1950, istoricul Paul Rassinier [62], fost deţinut în lagărul de la Buchenwald [63], prin cartea Le Mensonge d’Ulysse [64], continuînd cu Ulysse trahi par les Siens [65], Le véritable Procès Eichmann [66], Le Drame des Juifs européens [67] etc.

Fantasmagoria „camerelor de gazare“, diseminată cu deşănţare de escrocheria holocau$tică a determinat opinia publică occidentală să ceară anchete şi expertize care să ateste existenţa lor reală şi nu să se rămînă la nivelul declaraţiilor şi mărturiilor teatrale, una mai fantastică şi mai aberantă decît alta. Între 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat definitiv născocirea camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) expertiza tehnică [68] semnată de inginerul-arhitect Fred Leuchter [69], american, constructor de camere de gazare în faimoasele închisori din Statele Unite; 2) contraexpertiza poloneză, sub egida Universităţii din Cracovia; 3) contra-contraexpertiza chimistului german Germar Rudolf [70], doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart (vezi The Rudolf Report: Expert Report on Chemical and Technical Aspects (Holocaust Handbooks Series, 2) [71]). Concluzia comună a acestor trei expertize tehnice: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere de gazare, care ar fi servit la gazarea industrială a milioane şi milioane de oameni, s-au dovedit incompatibile din punct de vedere tehnic cu o astfel de destinaţie. Dar popularizarea acestor constatări a fost boicotată de organizaţiile angajate în menţinerea şi exacerbarea propagandei holocaustice. Mai mult, Germar Rudolf a fost anchetat, arestat şi băgat la puşcărie. Fred Leuchter a fost, la fel, hăituit de vectorii sionişti ai holocaustului – în special de către Anti-Defamation League [72], înfiinţată în 1913 de loja masonică The Independent Order of B’nai B’rith [73], considerată de F.B.I. a doua organizaţie teroristă din S.U.A. şi pe care, în 2013, a investigat-o pentru spionaj [74] –, iar firma lui de construcţie a fost boicotată, ca în anii de după 1933, de aceleaşi organizaţii şi aproape falimentată.

Mergînd pe urmele „revizioniştilor“, unii au adîncit cercetările şi au ajuns la dezvăluirea relevată în cele de mai jos: gogoriţa „Holocaustului“ [75] – cu H mare – împănat cu făcătura celor „şase milioane“ de jidani pe cale de a fi exterminaţi se lansase încă din 1900. Ulterior, s-au mai descoperit şi alte apariţii ale acestor două expresii terifiante, dar absolut false [76]! Astfel, un împătimit al căutării adevărului a făcut o listă cu citate, de la 1900 încoace, referitoare la cuvîntul „holocaust“ şi la numărul „6.000.000“, postată la 7 octombrie 2011, sub chiar titlul „6.000.000“ [77].

Urmărind această enumerare, un „alt însetat după dreptate“ – cum se spune în a 4-a Fericire a lui Iisus Hristos (Matei, 5, 6) – a publicat articolul 140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: [78] 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început! Aceste texte explicative sunt extrase din cartea lui Don Heddeshmeier The First Holocaust, tipărită în S.U.A., la Chicago, în octombrie 2003.

Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST

— Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims

During And After World War One

PRIMUL HOLOCAUST. Campaniile evreieşti de strîngere de fonduri în numele Holocaustului, în timpul şi după Primul Război Mondial  [79]

Cartea PRIMUL HOLOCAUST cuprinde o uimitoare colecţie de decupaje şi articole de propagandă de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi pînă în 1945, în care se susţine – de 50 de ani! – iminenţa suferinţelor şi exterminărilor la care vor fi supuşi evreii din Europa. Din aceste articole aflăm că evreii au invocat de zeci, de sute de ori, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, că numărul 6.000.000 – din punct de vedere cabalistic – reprezintă numărul evreilor care vor fi distruşi şi vor muri în nenumăratele conflicte din Europa şi Rusia, după interpretarea – evident, fantasmagorică şi tendenţioasă – a unor rabini.

Cei mai mulţi cred că aproximativ „şase milioane“ de evrei au fost ucişi de Germania Naţional-Socialistă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în cursul evenimentelor care au fost denumite – de către perfida propagandă sionistă – „Holocaust“ sau, mai recent, „Shoah“ [80]. Dar de cînd ştim noi, opinia publică, despre acest număr, „şase milioane“? Cel mai răspîndit răspuns este că numărul de „şase milioane“ s-a stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul Procesului de la Nürnberg. Deşi este adevărat faptul că numărul de şase milioane este numărul care reprezintă fără nici un fel de tăgadă adevărul – aşa cum a susţinut Tribunalul de la Nürnberg –, cifra aceasta este mult mai veche, după cum dezvăluie, în cartea sa, Don Heddesheimer.

De exemplu, declaraţia „Şase milioane de evrei în Polonia şi Rusia ameninţaţi de un holocaust iminent“ a apărut pe anumite surse, cum ar fi The New York Times, încă în anul 1919!

Documentele de după Primul Război Mondial cuprinse în cartea Primul Holocaust a lui Don Heddesheimer conţineau idei propagandistice potrivit cărora jidanii din Europa de Est erau pe cale de a fi anihilaţi, invocîndu-se cuvinte cu care suntem obişnuiţi, deja, astăzi, cum ar fi „exterminare“, „holocaust“, dar şi numărul de acum faimos şi aproape magic de „şase milioane“. Aici găsim detalii referitoare la cum acţiona propaganda în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a crea agitaţie cu privire la drepturile minorităţilor jidăneşti din Polonia, precum şi la sionism şi bolşevism în Polonia şi Rusia. Astfel s-a demonstrat cum, prin acţiunile fundaţiilor jidăneşti de strîngere de fonduri din America, s-au acumulat sume imense de bani în numele hrănirii evreilor polonezi şi ruşi, sume canalizate, apoi, către acţiunile sioniştilor şi comuniştilor – inclusiv bănci, sindicate şi kibuţuri –, dar niciodată către evreii care, realmente, ar fi fost înfometaţi.

Cartea PRIMUL HOLOCAUST include şi mărturii ale unor diplomaţi şi ataşaţi militari americani, aflaţi în misiune în Polonia şi Rusia, care contrazic plîngerile jidanilor cu privire la persecuţii în etapa dintre cele două războaie mondiale. Această carte reflectă înşelătoria deliberată indusă de campaniile sioniste şi de mass media – cu mult înainte ca Hitler să devină Cancelar al Germaniei în 1933 –, campanii care urmăreau să atragă simpatia publicului şi suportul financiar pentru ambiţiile politice ale jidanilor, cum ar fi sionismul şi comunismul.

Invocarea în mod obsesiv şi insistent a mitului cabalistic potrivit căruia „6.000.000 de evrei vor muri“, care circula frecvent, în presa occidentală, îndeosebi britanică şi americană – cu cel puţin patru decenii înaintea evenimentelor din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial –, a determinat şi a indus ideea că 6.000.000 de evrei au pierit, efectiv, în anii 1939-1945, aşa cum au susţinut jidanii. A fost, de la început, o fantasmagorie şi este la fel şi acum!

Primul Holocaust de Don Heddesheimer este o lucrare critică asupra încercărilor continue ale jidanilor de a invoca cifra magică de „6.000.000“ şi cuvîntul „Holocaust“ înainte şi după Primul Război Mondial. Desigur, aceşti propagandişti inteligenţi şi-au realizat obiectivul de stabilire a mitului „holocaustului evreiesc“ în conştiinţa publică după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În mare parte din cauza filmelor de ficţiune de la Hollywood, precum Lista lui Schindlera celebrului Steven Spielberg, dar şi a pletorei de cărţi dedicate propagandei holocaustice.

Aşa cum este documentat în cartea PRIMUL HOLOCAUST, sioniştii au încercat isteric să demonstreze că şase milioane de evrei erau morţi, pe moarte sau în mare pericol în Europa sau Rusia încă de pe la anul 1800. Oricînd existau tulburări în Europa, deşi dezordinea era adesea provocată de jidani, personalităţi proeminente sioniste şi organe de presă la nivel mondial controlate de jidani au lansat tot felul de poveşti false pentru a determina oamenii să se simtă întristaţi şi să doneze bani asociaţiilor caritabile jidăneşti.

Se pare că această cifră mitică de 6.000.000, de mult timp discreditată de revizionişti, vine de la un mit religios al Talmudului evreiesc, care spune că „vă veţi întoarce fără şase milioane“ sau „te vei întoarce în ţara lui Israel cu şase milioane mai puţini“ şi, desigur, cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat apariţia statului modern Israel, care a fost înfiinţat în 1948, ca răzbunare pentru cei „şase milioane de evrei ucişi în Holocaust“. Jidanii au explicat adesea genocidul sistematic contra palestinienilor şi furtul teritoriilor palestiniene ca fiind o compensare vindicativă a aşa-numitului Holocaust din cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care orice cercetător serios şi gânditor critic ştie, deja, că este o fraudă de proporţii colosale. Dar sioniştii au o influenţă atît de mare încît au transformat o profeţie delirantă jidănească în „fapt istoric“.

Marea minciună a sionismului [81]

Alţi truditori anonimi, dar dornici să aducă la cunoştinţa opiniei publice româneşti adevărul – mascat cu grijă de propaganda sionistă cu concursul complice al autorităţilor – au postat pe Internet traducerea articolului „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început“ sub titlul „Marea minciună a sionismului“ [82].

Originile istorice şi biblice ale numărului „şase milioane“

Profeţiile jidăneşti din Tora (aşa cum a fost ea compilată de rabinii de după secolul al VIII-lea) pretind că 6 milioane de evrei trebuie să „dispară“ înainte ca statul Israel să fie format. „Vă veţi întoarce fără şase milioane“. De aceea, în The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust [83], Tom Segev, un istoric izraelian, a declarat că „6 milioane“ este o încercare de a transforma povestea Holocaustului în religie de stat. Cele şase milioane de jidani, conform profeţiei, trebuie să dispară în „cuptoare de ardere“. „După modelul promisiunii divine conţinute în Biblie, Genocidul este un element de justificare ideologică pentru crearea statului Israel“ [84]. Ca o chestiune de fapt, Robert B. Goldmann [85] scrie: „…Fără Holocaust nu ar fi nici un stat evreu“. O simplă consecinţă: avînd în vedere cele şase milioane de „evrei“ „gazaţi“ la Auschwitz, care au sfîrşit în „cuptoare de ardere“, profeţiile s-au „împlinit“ şi Israelul poate deveni un „stat legitim“. „Această ţară există ca o realizare a unei promisiuni făcută de Dumnezeu însuşi. Ar fi ridicol să-i cerem socoteală asupra legitimităţii promisiunii“ – aceasta este axioma de bază a mitului „biblic“, formulată de Golda Meir (cf. Le Monde, 15 octombrie 1971). „Acest teritoriu ne-a fost promis şi avem drepturi asupra lui“, „psalmodiază“ şi Menahem Begin la Oslo (Davar, 12 decembrie 1978).Argumente suplimentare pentru teza „Statul Israel – consecinţa vindicativă a Holocaustului, dar şi stat teocratic condus de atei“ aduce Roger Garaudy în cărţile sale, îndeosebi în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene [86].

Dar, în virtutea celor pe care le dezvăluim în această sinteză – pe baza cărţii lui Arthur R. Butz, Mistificarea secolului XX, precum şi a lucrărilor istoricilor negaţionişti –, silogismul falacios al lui Robert Goldmann trebuie refăcut conform adevărului istoric: „Întrucât nu a existat nici un holocaust, statul Israel nu are legitimitate“. De altfel, până de curând, O.N.U. calificase statul Israel ca stat terorist. Oricum, organizaţia Neturei Karta contestă legitimitatea statului Israel şi, la manifestările sale publice, etalează lozinci ca acestea: ISRAEL IS NOT JEWISH STATE; Authentic RABBIS Always Opposed Zionism and The State of Israel; TORAH FORBIDS A JEWISH STATE etc.

Încă un argument, aş putea spune chiar jidănesc: The American Jewish Year Book, nr. 5702, din 22 septembrie 1941 la 11 septembrie 1942, vol. 43, publicat la Philadelphia de către The Jewish publication society of America, indică la pagina 666 că, după expansiunea nazistă maximă, până în Rusia, şi socotindu-i şi pe cei rămaşi în Germania, existau în Europa supusă Germaniei 3.110.722 (!) de jidani, număraţi pe deşte (cf. R. Garaudy, op. cit., pag. 134).

Atunci, cum să fi fost exterminaţi şase milioane?! De altfel, dacă se însumează cifrele maxime despre jidanii omorâţi în lagăre ( Auschwitz – 9 milioane, în filmul „Nuit et Brouillard“ (1955) al lui Alain Resnais, Maidanek – 1,5 milioane, în cartea The War against the Jews a lui Lucy Dawidowicz, şi alte asemenea cifre fantasmagorice ale altor surse holocaustiste de dezinformare) ar rezulta că Germania omorâse mai mulţi jidani faţă de câţi militari pierduse U.R.S.S. în acel război!

Mai mult. Adolf Hitler, în aprilie 1944, în virtutea colaborării permanente cu sioniştii germani, a propus delegatului sionist Brand, prin intermediul lui Adolf Eichmann, o afacere profitabilă: din cele trei-milioane-o-sută-două’j’dă-mii de jidani din Europa germanică, dădea un milion de jidani contra a 10.000 de camioane, pe care să le folosească exclusiv pe frontul sovietic (cf. Yehuda Bauer, Evrei de vânzare, Ed. Liana Levi, Paris, 1996, pag. 227-229, apud R. Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Ed. Samizdat, 1999, pag. 101)!

În ceea ce priveşte numărul „şase milioane“, trebuie să ştiţi următoarele: în textul ebraic al profeţiilor Tora se poate citi „te vei întoarce“. În text, litera „V“ sau „VAU“ este absentă, deoarece scrierea ebraică nu are nici o cifră; litera „V“ înseamnă numărul 6. Ben Weintraub [87], un om de ştiinţă religios, a învăţat de la rabini că sensul literei lipsă înseamnă că numărul este „6 milioane“. Nu vi se pare cam abracadabrantă interpretarea?! Ei bine, pe această aberaţie se întemeiază dogma celor „şase milioane“!

Principiul dominoului în demolarea făcăturii „Holocaustului“

Din 1976, cînd a fost prima ediţie a cărţii sale, pînă în la ultima ediţie, completată, din septembrie 2003, Arthur Robert Butz, evident, nu cunoscuse cartea lui Don Heddesheimer referitoare la colecţia de articole de presă din anii 1900-1939. De aceea, el s-a bazat, în demonstrarea falsităţii propagandei holocau$tic€, pe demolarea prezentării cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, prezentare făcută, pe ultima sută, inclusiv de Steven Spielberg în filmul său, pe urmele multor cărţi pe cît de false, pe atît de apologetice pe această temă. Arthur Robert Butz se bazează pe cunoscutul zis „principiu al dominoului“. A plecat de la premisa că, dacă demonstrează făcătura cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, atunci demonstrează fantasmagoria întregii propagande a holocaustului. Şi demonstraţia i-a reuşit cu succes, întrucît, în documentarea sa riguroasă, a analizat inclusiv celelalte lagăre de muncă, de tranzit sau de tratament; de acest ultim tip fusese Birkenau, supranumit, în mod întemeiat, „lagărul morţii“ deoarece, acolo fiind o mare concentrare de bolnavi şi bătrîni care erau trataţi ca să trăiască, era normal să se înregistreze cel mai mare număr de decese. Dar toate lagărele de concentrare aveau spitale şi îi tratau pe cei internaţi ca să rămînă în viaţă şi să muncească. Aşa cum arată Butz, conducătorii Germaniei nu aveau nici un interes să îi extermine deliberat pe internaţi – indiferent că erau jidani, ţigani, ruşi sau de alte naţii –, fiindcă aveau imperioasă nevoie de forţă de muncă, elita bărbaţilor germani murind pe cele două fronturi pe care Hitler fusese nevoit să le deschidă. În susţinerea demonstraţiei lui Arthur Butz vine şi expunerea lui Elie Wiesel, din fabulaţia sa Noaptea [88]. Revista Romanian Historical Studies [89] îi face portretul în aqua forte: „Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi până dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel – atunci când se afla internat la spital la Birkenau, în Ianuarie 1945, din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire –, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93; Noaptea, pag. 90)“.

Scena este reamintită de Elie Wiesel în porcăria sa de memorii, All Rivers Run to the Sea, traduse sub titlul Toate fluviile curg în mare (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, pag. 92). Deci, nemţii i-au tratat pe el şi pe tatăl lui (le-au dat şi cafele!) pînă în ultima clipă de control al lagărului Birkenau – despre care, amintesc, Arthur Butz scrie că era supranumit, întemeiat, „lagărul morţii“ – şi, culmea, aceştia doi – Wiesel tatăl şi nătîngul său fiu, Elie – au scăpat vii din lagăr, trataţi de nemţi, şi au ales să de retragă cu odioşii lor temniceri, naziştii, decît să rămînă să fie „eliberaţi“ de către Armata Roşie „eliberatoare“. O altă dovadă de „recunoştinţă“, „tipic jidănească“ – spre a folosi expresia ironică a lui Marx –, este faptul că maică-sa, atunci când „Sighetul a redevenit Marmorossziget“ (adică după Diktatul de la Viena!), „era şi ea mulţumită de schimbarea noastră de naţionalitate. Pentru ea era un fel de întoarcere la copilărie şi trebuia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta“ (sic), consemnează el în Toate fluviile… (pag. 33). Adică, pentru intrarea horthyştilor în Ardeal, toanta de mă-sa era mulţumită [90]! Evident, mulţumirea i-a crescut când horthyştii au trimis-o în lagăr, de unde s-a ridicat la cer pe coşul crematoriului. În treacăt fie zis, tîmpitul de Elie Wiesel, devenit, între timp, membru de onoare al Academiei Române iudaizate [91], ar fi trebuit să scrie „schimbarea noastră de cetăţenie“, şi nu „naţionalitate“, căci naţionalitatea nu şi-o poate schimba niciodată: a fost şi a rămas, tot timpul, un un „jidan împuţit“ (sintagmă academică prezidenţială). Aceste pasaje, singure, relevă elucubraţiile din toată maculatura escrocului internaţional Elie Wiesel, cel mai cunoscut propagator al termenului „Holocaust“ [92], începând cu cartea sa „La Nuit“, şi popularizat de numeroasele filme pe tema „Holocaust“. Un astfel de film-aberaţie sau fantasmagoric în sensul propriu al termenului este interminabilul film „Shoah“ (1985), de 9 (nouă!) ore şi jumătate, al lui Claude Lanzman. Norocul nostru este că, deşi este farsor şi denigrator ca Hannah Arendt, este la fel de sincer ca ea: aşa cum ea a mărturisit că cifra de 6.000.000 este doar o presupunere care n-a fost niciodată confirmată, la fel spune şi Lanzman despre aberaţia sa de film: „Trebuia făcut acest film din nimic, fără documente din arhive, inventând totul“ (cf. Libération, 25 aprilie 1985). De fapt, folosirea, aici, a cuvântului „invenţie“ – pe care, din păcate, îl utilizează frecvent şi Arthur Butz – este un abuz de limbaj, care compromite acest cuvânt: pentru asemenea manufacturi – cărţi, filme, conferinţe (cum obişnuieşte să ţină şi farsorul Elie Wiesel!) etc. – trebuie folosite cuvintele scorneală, născocire, fantasmagorie, aberaţie. Dar de ce „trebuia făcut acest film“? Evident, doar pentru a prolifera propaganda holocau$tică. O lungă listă de filme pe tema holocaustului o puteţi accesa aici: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Holocaust_films.

Prin producerea unor asemenea filme eminamente false, prin cărţi fantasmagorice elaborate deliberat pentru a întreţine şi răspândi făcătura „Holocaustului“ – precum cele confecţionate de Lucy Dawidowicz, Leon Poliakov, Stefan Szende, Miklos Nyiszli, Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Jean Ancel, Matatias Carp ş.a., mulţi dintre ei ridiculizaţi în mod expres şi de Arthur Butz în ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX – s-a ajuns la inducerea în opinia publică internaţională a „convingerii“ existenţei în realitate a „legendei“ Holocaustului, cum se exprimă unii autori, inclusiv Arthur Butz. Eu prefer să-i spun „făcătură“, deoarece se compromite cuvântul „legendă“ prin asocierea lui cu escrocheria holocaustului. Puterea de persuasiune a propagandei holocau$tic€ a devenit atât de mare – îndeosebi prin industria cinematografică de la Hollywood, unde, aţi văzut, aproape că nu e film, indiferent de tema principală, unde să nu apară un supravieţuitor al lagărelor cu kipa pe cap sau un antebraţ cu număr tatuat în lagăr – încât, cum relevă Roger Garaudy, „chiar şi foştii deportaţi de la Buchenwald sau de la Dachau s-au lăsat sugestionaţi de legenda atât de grijuliu întreţinută. Un mare istoric francez, Michael de Bouard, decan onorific al Facultăţii din Caen, membru al Institutului şi fost deportat la Mauthausen, declara în 1986: «În monografia despre Mauthausen pe care am făcut-o (…) în ’54, în două rânduri am vorbit despre camera de gazare. Timpul reflecţiei o dată sosit, mi-am zis: unde am dobândit convingerea că exista o cameră de gazare la Mauthausen? Nu în timpul şederii mele în lagăr, căci nimeni nu bănuia că ar putea exista acolo; este vorba, deci, de un „bagaj” pe care l-am primit după război, asta e sigur. Apoi am remarcat că în textul meu – în timp ce majoritatea afirmaţiilor mele se sprijineau pe referinţe – privitor la camera de gazare nu aveam nici una…»“ (Ouest-France, 2-3 august 1986, pag. 6, apud R. Garaudy, Miturile fondatoare…, pag. 139)

Aşa am fost, ani de zile, păcălit şi eu şi mulţi alţi român, precum şi milioane de oameni din lumea-ntreagă de murdara propagandă privind „Holocaustul“. Noi am fost păcăliţii, iar păcălicii au fost jidanii propagatori ai escrocheriei holocaustice. Dar Adrian Năstase, om şcolit, cu două facultăţi – de drept şi de sociologie –, ministru de Externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor, premier, poliglot, plimbat prin lume, nu era un om neinformat. Dimpotrivă: inclusiv S.R.I.-ul îl informa prin buletinele de presă cotidiene şi prin note informative, rapoarte, sinteze speciale. Totuşi a dat criminala O.U.G. nr. 31/2002, prin care a terorizat cercetarea istorică şi politologică, a terorizat Academia Română şi toate mass media – practic, a îngenuncheat România. Şi acum vine şi Crin Antonescu să ne pună laţul de gât, vrând să accentueze pedepsele prevăzute de O.U.G. nr. 31/2002; e drept că el este doar istoric, dar, cum a rămas repetent câţiva ani, se cheamă că a aprofundat studiul istoriei, apoi este politic-„astru“ de 20 de ani, a fost şi preşedintele Senatului României, este şi preşedintele Partidului Naţional Liberal – care, prin actele antinaţionale comise de Crin Antonescu şi precedesorii săi, numai naţional nu este. Pot fi iertaţi aceştia? Categoric, nu!

Rabinul Stephen S. Wise: tartorul propagandei holocaustice

Ziarul New York Times, din 11 iunie 1900, în pagina 7, publică „Mesajul“ rabinului Stephen Samuel Wise (1874-1949) [93]. Am văzut că, în toată cartea lui Arthur Rober Butz, numele acestui rabin este prezent, în anii 1940-1945, cu calitatea de preşedinte al Congresului American Jidănesc şi al Congresului Mondial Jidănesc. A fost un individ longeviv căci, evident, este vorba de aceeaşi persoană. Ca şi alţi propagandişti, încă din 1900, Wise scria: „There are 6,000,000 living, bleeding, suffering arguments in favor of Zionism“. „Există 6.000.000 de argumente trăinde, sîngerînde, suferinde pentru Sionism“! Ca tînăr publicist, rabinul Wise foloseşte şi figuri de stil: fantasmagoricul număr „şase milioane de jidani“ îl prezintă ca „şase milioane de argumente“. Dar politizează problema: presupuşii „şase milioane“ de jidani nu „sîngerează, nu suferă“ din cauza vicisitudinilor sorţii, ale istoriei, eventual, din cauza persecuţiilor rasiale etc., ci pentru „Sionism“. Deşi, fireşte, dintre milioanele de jidani din Europa Centrală şi de Est, nu mulţi auziseră de sionism. E-adevărat, în îndoctrinarea făcută oamenilor simpli de către rabinii sionişti, aşa cum relevă Shalom Alehem în scrierile sale, jidanii ajunseseră ca, la despărţirea între ei, să-şi zică, nu ca tot omul, „La revedere!“, ci: „La anul la Ierusalim!“ Adică să emigreze în „ţara lor“, Palestina, deşi neam de neamul lor nu fuseseră la Ierusalim, căci ei nu erau evrei, ci jidani, descendenţi ai khazarilor.

Poziţia de proeminent lobby-st al sionismului pe care o deţinea rabinul Stephen Samuel Wise (născut Weisz!) a fost determinată, evident, de cumulul de funcţii – de preşedinte al Congresului Mondial Jidănesc şi, implicit, al Congresului American Jidănesc – şi de relaţiile sale inextricabile cu marii magnaţi jidani ai finanţelor S.U.A., proprietari ai băncilor „americane“, care constituiau principalele grupuri de presiune asupra guvernului S.U.A. Presiunea acestora a dus la capitularea guvernului S.U.A. şi a Aliaţilor în faţa propagandei insidioase, insistente şi eminamente false a rabinului Stephen S. Wise et comp. privind pretinsul holocaust. Capitularea a fost determinată de lobby-smul sionismului, a fost favorizată inclusiv de incompetenţa Serviciilor Secrete (aflate la începutul funcţionării lor) şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media. Arthur Robert Butz redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea balivernelor utilizate de jidani în propaganda lor din timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia folosind ca argument această constatare. Nu-i mai puţin adevărat că nişte funcţionari ai Departamentului de Stat – oricît ar fi fost ei de competenţi şi/sau de sus puşi, ca Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long, care a opus o puternică rezistenţă perfidei propagande holocaustice duse de rabinul Wise – nu puteau rezista unor vectori de presiune ca ministrul Finanţelor Henry Morgenthau, de meserie jidan, sau altora ca el.

De altfel, Breckenridge Long i-a făcut rabinului Stephen S. Wise un portret realist: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza «intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor». Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani. (…) Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. (…) Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. (…) Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doresc“. Revedeţi, pentru detalii, episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“ [94].

Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă a cărţii, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă din 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice.

Articole care atestă escrocheria holocaustului

Anul 1902 – Enciclopedia Britanică. După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a tinerei Românii prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ etc. Ei bine, jidanii au rămas în România, în epoca interbelică au invadat, practic, România [95], după 1945 au „aliat“ pe rupte din România, de „persecutaţi“ ce erau de către conducerea jidano-stalinistă impusă la conducerea ţării de U.R.S.S., deşi, cum am spus şi cum se ştie din alte documente, jidanii ocupau toate posturile de conducere din România, iar după 1990, deşi ar fi dus-o, chipurile, atît de rău în România, acum revin pe capete încît, iarăşi, nu mai avem loc de ei! Un exemplu simptomatic îl anunţa Dumitru Constantin: „Deşi admonestat de ministrul izraelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ / Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română [96]. Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?! Recent, şi ex-ambasadorul Mark Gitenstein [97] a revenit în România, cu afaceri: „Mark Gitenstein, fost ambasador SUA în România, devine consilier al Astra Asigurări“ [98]. Numai că se pare că a călcat, iarăşi, cu stîngul, sau o fi el un jidan ghinionist: „ANAF a început un control la Astra Asigurări, în urma sesizării ASF“. Scandalul „Astra Asigurări“ îi afectează, implicit, imaginea, şi aşa foarte şifonată, de ambasador-detractor al României. Un alt jidan important care a dat buzna în România, de dragul ei, fireşte, este generalul (r.) Wesley Clark, fost comandant al trupelor N.A.T.O. din Europa, supranumit „măcelarul de la Waco (Texas)“ [99] – căci incendiase cu napalm ferma în care se baricadase secta „Davidienilor“ [100], omorînd 89 de persoane, printre care şi pe cei 24 de copii ai lui David Koresh [101]; Wesley Clark a venit pe post de consilier al premierului Victor Ponta! Dar aceştia sunt doar cîţiva din „elită“. Nenorocirea e că au venit zeci de mii de jidani, să-şi ia „înapoi“ averile pe care nu le-au avut, dar pentru care au găsit „documente şi martori“, cum că, „Da!“, le-au avut şi, cu ajutorul unor avocaţi, procurori şi judecători corupţi, şi-au apropriat averi nemăsurate.

25 martie 1906 – Un gazetar jidan atrage atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia după prima revoltă comunistă, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei. Aceasta era doar un truc pentru a acoperi faptul că revolta comunistă care avusese loc cu un an în urmă (1905) era produsul unor jidani care comiseseră atrocităţi împotriva unor patrioţi ruşi, care nu doreau un guvern despotic iudeo-bolşevic.

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Jidănesc American se susţine că, din 1890, Rusia a avut o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“. Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1917 – Sioniştii Chaim Weizmann [102] (viitorul prim preşedinte al statului Israel) şi Nahum Sokolow [103] influenţează guvernul britanic să sprijine proiectul sionist de stabilire a unei patrii naţionale în Palestina. Guvernul britanic emite declaraţia cunoscută sub denumirea de Declaraţia Balfour, această scrisoare fiind adresată lui Lionel Walter Rothschild.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, jidanii pretind că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

20 iulie 1921 –„Ruşii albi“ cîştigă teren în faţa jidanilor bolşevici şi, în încercarea de a ascunde implicarea lor în bolşevism, jidanii pun iarăşi rola cu cele „şase milioane“ de victime.

29 decembrie 1931 – Doar evreimea suferă de foame…

1933 – Adolf Hitler vine la putere şi imediat începe să îşi tipărească propria monedă, retrăgînd Germania de pe orbita financiară a sistemului bancar jidănesc condus de Rothschild. Consecinţa imediată: jidănimea mondială declară război economic Germaniei, încercînd să înăbuşe, astfel, Germania şi regimul naţional-socialist. Presa din S.U.A., controlată în totalitate de jidani – cum denunţase Benjamin Freedman în discursul său [104] –, face o presiune atît de puternică încît zombii americani trec la blocada produselor importate din Germania[105]. Actul de trădare al jidanilor duce, în mod întemeiat, la declararea lor ca „duşmani ai statului“ de către regimul naţional-socialist şi, eventual, sunt internaţi în lagăre de muncă. Acelaşi lucru avea să se petreacă şi cu japonezii de pe teritoriul american după atacul de la Pearl Harbour. Dar dacă ceea ce făceau americanii era normal şi moral, aceleaşi fapte făcute de germani erau condamnabile.

9 ianuarie 1938 – Cu nouă luni înainte de Noaptea de Cristal, jidanii pretind că „6 milioane de evrei“ sunt victime ale persecuţiei guvernelor statelor europene.

26 iunie 1940 – Jidanii afirmă, încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, chiar înainte ca taberele de concentrare să fie construite.

8 ianuarie 1945 – Înainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor, jidanii sionişti deja avansează numărul de „şase milioane“ ca fiind, chipurile, un fapt istoric, real. „6.000.000 de jidani morţi“, titrează New York Times, citându-l pe Jacob Lestchinsky, secretar la Yiddish Scientific Institute, care dezinforma, astfel, lumea, într-o conferinţă la Hotel Park Central din New York.

15 martie 1945 – În săptămânalul moscovit în limba engleză Soviet War News, sordidul denigrator al României şi al Armatei Române, Ilya Ehremburg – un jüdeno-bolşevic strecurat printre epurările staliniste –, „întors după o vizită de două săptămâni în Germania“, îşi „expunea impresiile“: „Lumea ştie, acum, că Germania a ucis şase milioane de jidani“! Dar, peste circa două decenii, lui Hannah Arendt avea să-i scape porumbelul pe gură: „…numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat“!

La vremea când marele ticălos Ilya Ehremburg se plimba prin Germania distrusă şi care încă mai lupta pe două fronturi, un jidănel necunoscut era oblojit de către nemţii umanişti pentru o infecţie la un picior în lagărul de tratament de la Birkenau: un „puţoi opărit“ pe nume Elie Wiesel. Folosesc sintagma „puţoi opărit“ deoarece aceasta aparţine marelui nostru ziarist Cristian Tudor Popescu [106], cu care l-a caracterizat pe un alt mare jidan antiromân [107], Mihai-Răzvan Ungureanu [108], pe vremea când fusese numit ministru de Externe al României; pe timpul cât a fost aburcat în scaunul de şef al Serviciului de Informaţii Externe nu i-a mai atribuit-o, iar în cele două luni juma’ cât a fost premier, C. T. Popescu nu a mai avut timp s-o scoată din panoplie sau, poate, a fost intimidat de Mihai-Răzvan (Austro)Ungureanu [109] pe când mânca vaca Kobe.

Să revenim à nos moutons! La câţiva ani după ieşirea din lagăr, un viitor mare ticălos – dar insignifiant în acei ani – a făcut un mare gheşeft pentru el, dar în dauna Omenirii: Elie Wiesel, căci de el e vorba, s-a întâlnit cu un searbăd scriitor francez ajuns, printr-un concurs de împrejurări, membru al Academiei Franceze, François Mauriac. Acesta i-a propus să-l infiltreze în elita presei şi literaturii franceze, cu condiţia ca Elie Wiesel să nu implice Franţa în propaganda holocaustului, care se accentua după verdictele date în Procesul de la Nürnberg. Astfel, «Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor jidăneşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său. Confirmarea o găsim în cele de mai jos», semnalează autorii francezi ai introducerii [110] la studiul lui Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage [111] („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“).

 ***

    Surprinzător este faptul că în Franţa, care, şi ea, a fost jidovită în mare măsură, au putut să apară cărţi care să denunţe fenomenul. Vom enumera, cu titlu de exemplu, cîteva dintre ele.

1. Auguste Rohling, Maximilien de Lamarque, Le Juif Talmudiste, 1888 [112].

2. Henri Gardot, Les Juifs Algériens, Alger, 1890.

3. Abraham Léon, La conception matérialiste de la question juive, 1942 [113].

4. André Gaillard, Les Antisemitismes. Cause commune et causes conjuncturelles.

5. André Bellessort, La Roumanie contemporaine, 1905 [114].

6. Carlos Porter, Voici les preuves du l’„Holocauste“, 1945 [115].

7. Louis-Férdinand Celine, L’École des cadavres. Editions Denoël [116].

8. Israel Shahak, Histoire juive – Réligion juive, 2004 [117].

9. Douglas Reed, La Controverse de Sion [118].

10. Pierre-Antoine Cousteau, L’Amérique Juive. Edition du Pilon, 1942/2007 [119].

11. Roger Lambelin, Le Péril Juif – Le Règne d’Israel chez les Anglo-Saxons, Paris, 1921 [120].

12. Marcel Jouhandeau, Le péril Juif. Paris, 1938/1972 [121].

Numai că, treptat, activitatea revizioniştilor a fost pusă la index în ultimele decenii, îndeosebi în anii regimului condus de curvarii [122] şi corupţii [123] François Maurice Adrien Marie Mitterrand [124] şi Roland Dumas [125]. Astfel, la 13 iulie 1990 apare Legea rasistă şi fascistă nr. 90-615, cunoscută şi sub numele Lex Faurissonnia sau legea Fabius-Gayssot, „votată“ de doar patru deputaţi, care au manevrat cheile de vot pentru cei 573 de membri ai parlamentului francez, dintre care, „oficial“, 308 au „votat“ „pentru“, iar 265 „contra“ (cf. Roger Garaudy, op. cit., pag. 252-253)! Halal democraţie franceză! În comparaţie cu ei, fotomodelul-sociolog Roberta Anastase şi ziaristul-jurist Sever Voinescu-Cotoi sunt nişte mici copii. În baza acestei legi au fost prigoniţi şi condamnaţi revizioniştii francezi – adică negaţioniştii „shoah“-ului [126]; dintre aceştia, două exemple: Roger Garaudy a fost condamnat la o amendă de 120.000 de franci pentru „defăimare rasială“ şi pentru „negaţionism“, iar George Dănescu [127], proprietarul Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris, a fost victima agresiunilor repetate [128] ale autorităţilor franceze (la presiunea sioniştilor), a fost nevoit să părăsească Franţa şi să revină în România. Dar şi aici este persecutat de autorităţile [129] obediente faţă de organizaţiile oculte externe şi injuriat de revista 22, a neocominterniştilor de la G.D.S. Această revistă a publicat traducerea unui articol extrem de defăimător la adresa României şi a franco-românului George Pişcoci-Dănescu, „Un scandal: libraria romana (sic) din Paris“[130], de Bernard Camboulives. Cînd citeşti textul acestui fan al „camerelor de gazare, al jurnalului Annei Frank, al săpunului făcut din grăsimea evreilor“, este prea puţin să spui că Bernard Cam-bou-lives este „cam bou“! Pentru că, de fapt, este mult mai mult: este un susţinător al escrocheriei holocau$tic€, un ticălos ca toţi răspîndacii acestei propagande. Mai rămînea să enumere „abajururile“ făcute din piele de jidan, „cărţile“ legate în piele de jidan şi pe „jidanii atîrnaţi în chingile de la Abator“ şi lista era completă. „Cam-bou-lives“ trebuia să-i atragă atenţia traducătoarei că trebuia să scrie „librăria românească“, nu „română“. Dar unuia cam-bou… n-ai ce-i cere.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a fost dată după vizita premierului Adrian Năstase în S.U.A., la presiunea păpuşarilor sionişti de acolo – congresmenii Christopher Smith, Alfonse d’Amato, Tom Lantos, Loja B’nai B’rith –, dar a fost calchiată după legea Fabius-Gayssot. Deşi validarea parlamentară a O.U.G. nr. 31/2002 a fost oprită de senatorul Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut clarificarea definiţiei termenului „holocaust“ [131], ea a fost aplicată ilegal timp de patru ani, pînă la transformarea ei în lege prin escrocheria juridică numită „aprobare tacită“, conform art. 75 din Constituţie. Dar, aşa cum am mai spus, O.U.G. nr. 31/2002 este ilegitimă, antiromânească, antinaţională, proholocausitcă şi, deci, filosionistă: în esenţă, este criminală.

Aşadar, Don Heddesheimer, în cartea sa PRIMUL HOLOCAUST, relevă că, încă din 1900, liderii jidani, ca obiectiv de realizare a teoriei sionismului, au ţipat în toată presa că şase milioane de jidani sunt persecutaţi, maltrataţi, expuşi pericolului de a fi omorîţi şi trebuie strînşi bani pentru a fi salvaţi. Apoi, înaintea începerii Procesului de la Nürnberg, făcuseră numărătoarea exactă, că şase milioane de jidani fuseseră, deja, ucişi de germani! E drept că, în corul acestor calomniatori ai popoarelor acuzate, neîntemeiat, de holocaustizarea jidanilor, s-a mai găsit şi o toantă „filosoafă“ ca Hannah Arendt – o calomniatoare acerbă [132] a României – care scrisese: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“ (Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.). „Să scrii, cu nonşalanţă, aşa ceva, cînd propaganda holocaustistă nu scria/vorbea – în toate articolele, cărţile, filmele („documentare“) şi pe toate monumentele – decît de fix «6 (şase) milioane» nu însemna decît «să-ţi pui toată lumea-n cap!»“[133]. Şi, într-adevăr, pentru asemenea afirmaţii, Hannah Arendt şi-a atras mînia jidănească, la fel cum au păţit şi jidanii oneşti: Benjamin Freedman, Norman Finkelstein, Israel Shahak ş. a. Dar, în contradicţie cu înţelegerea pe care o dă aici – ca, de fapt, toţi holocaustiştii – „Soluţiei Finale“, „exterminarea totală“ a jidanilor europeni, Hannah Arendt îl citează pe „un sionist radical“, Hans Lamm: „… este indiscutabil că, în timpul primelor stadii ale politicii lor evreieşti, naţional-socialiştii considerau propice adoptarea unei atitudini prosioniste“ (op. cit., pag. 76). Adică – şi acesta este singurul sens real şi practicat de nazişti al „Soluţiei Finale“: transferarea jidanilor în alte teritorii. Iniţial, înţelegerea a fost pentru Palestina, deoarece era în consens cu „Declaraţia Balfour“, din 2 noiembrie 1917, iniţiată de sionişti şi lansată la presiunea lor, dar concepută, de fapt, de Alfred Milner [134] şi semnată, ca primarul, de Arthur Balfour [135]. De aceea şi scria „sionistul radical“ Hans Lamm despre „atitudinea prosionistă“ a naziştilor din „primele stadii“. Aceste „prime stadii“ au durat din 1933 – cînd jidanii, prin Samuel Untermyer, declaraseră, deja, boicotarea Germaniei – pînă în 1938, adică cinci ani: ceea ce trebuie să recunoaştem, este un cincinal în care germanii au dovedit multă răbdare, boicotaţi fiind în acest interval, boicot despre care vorbeşte şi Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim! În acest scop „a existat o înţelegere, într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă, „între autorităţile naziste şi Agenţia Evreiască pentru Palestina – o Ha’avarah, sau Înţelegere de Transfer (idem, pag. 78. Vezi şi: Roger Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Oradea, Editura Samizdat, 1999, pag. 37-40). După 1939, cînd a început Al Doilea Război Mondial, fireşte că „Înţelegerea de Transfer“ era mai tot greu operabilă sau chiar imposibilă, fiindcă Palestina era sub mandat britanic, iar Anglia era principalul inamic al Germaniei în război şi, cum se ştie, se opunea migrării jidanilor în Palestina. După ce mareşalul Ion Antonescu a trimis mai multe vase cu jidani din România în Palestina – despre care, după cum aţi văzut, aminteşte şi Arthur R. Butz –, Anglia a protestat vehement şi transporturile au fost oprite oficial, dar au continuat clandestin, deşi în România mişunau spionii britanici. De altfel, Hitler a aprobat emigrarea a 937 de jidani germani, toţi cu paşapoarte în regulă, iar mulţi cu vize de intrare în S.U.A., în 13 mai 1939, la bordul pachebotului SS Saint Louis, cu destinaţia S.U.A. (Havana ca post de debarcare). Dar, „Roosevelt, primul solicitat, refuză. Canada refuză. Toate naţiunile din America Latină refuză. La Berlin, Goebbels exultă: NIMENI NU VREA SĂ-I PRIMEASCĂ!“ (vezi Gilbert Sinoué, Un vapor pentru infern, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009, ultima copertă) [136].

Acum holocaustiştii păstrează o tăcere mormîntală despre această înţelegere de transfer, deoarece nu vor să apară în postura de colaboratori ai lui Hitler. Ca să nu mai vorbim despre soldaţii jidani din armata hitleristă [137]! Recent a apărut cartea lui Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine [138], un evreu autentic, african, care denunţă politica extremist-teroristă a statului Israel şi, în genere, propaganda holocaustică, în contradicţie cu „Înţelegerea de Transfer“ amiabilă – şi „într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă“, cum recunoaşte chiar Hannah Arendt – dintre Al Treilea Reich şi Evreimea Palestiniană. Cartea a apărut în 65 de ediţii în 14 limbi în 61 de ţări; evident că jidanii de la editura Hasefer nu o vor traduce în româneşte, fiindcă nu le convine adevărul: ei publică doar cărţile holocaustiştilor, în care ne înjură pe banii noştri, fiindcă editura Hasefer este subvenţionată de stat.

Totuşi, pînă să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris şi prezis de jidani, au existat şi istorici sau internaţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, primul fiind – cum l-a citat şi în Introducere şi în bibliografie Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, le 11 Decémbre, 2006 [139]; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009 [140]; Germar Rudolf [141], „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“ [142]; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations [143]; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation [144]; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust [145]; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969) [146]; Thomas Dalton, Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, New York, 2009 [147]; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last [148]; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One [149].

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocau$tul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul „Literatura holocaustică: caşcavalul secolului“ [150], se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinînd, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar evrei, enumeraţi în bibliografia marii cărţi MISTIFICAREA SECOLULUI XX, a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Uri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi L’assassinat du P. Thomas [151].

Perfidia jidănească diabolică [152]

               Recent, munca laborioasă a împătimiţilor pentru adevăr şi, totodată, a revoltaţilor de turpitudinea fanilor şi activiştilor propagandei holocau$tic€ – fie ei simpli publicişti sau miniştri, ambasadori (ai S.U.A., Israelului etc.) –, a produs o altă colecţie a apariţiilor în presă cu referiri la „holocaust“ şi „şase milioane de evrei“, care semnalează că primul text (găsit pînă acum) a apărut încă din 1869. Colecţia poate fi citită aici: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“ [153]. Spre deosebire de colecţiile anterioare, care, toate încep cu articolul rabinului Stephen S. Wise, din New York Times, din 11 iunie 1900, aceasta începe cu un articol din MEMPHIS DAILY APPEAL [154], Tennessee, 7 November 1869 [155] care – atenţie! – citează ziarul cu numele bizar The Hebrew National: „The Jewish People. The Hebrew National, of London, says that there are six millions Jews in the world. It is a remarkable fact that the numbers of this wonderful people have not materially increased or diminished since the time of King Solomon. Persecuted as no other people have ever been…“ etc. – „Poporul Jidov. The Hebrew National, din Londra, spune că există şase milioane de jidani (Jews) pe glob. E un fapt notabil că totalul acestui minunat popor nu s-a diminuat simţitor de pe vremea regelui Solomon. Persecutat cum nu a fost vreodată nici un alt neam, şi-a păstrat credinţa strămoşească şi, de-a lungul a sute de ani, a riscat să fie exterminat în aproape orice moment în aproape oricare dintre regatele Europei, iar unii dintre membrii lui au fost omorîţi în fiecare an prin torturi dintre cele mai crude, dar nu şi-a pierdut prea mult din efective de-a lungul tuturor acelor vremuri întunecate (…)“ etc.

Spun că e „bizar“ numele ziarului „The Hebrew National“, deoarece e greu de înţeles cum putea exista un ziar cu numele „Evreul Naţional“, în interiorul Imperiului Britanic, la anul 1869, de vreme ce nu exista naţiunea evreiască şi nu avea să existe nici după 1948, cînd s-a înfiinţat statul Israel.

Analiza conţinutului acestui articolaş de 36 de rînduri într-o coloană îngustă, precum şi a contextului paginii The Sunday Morning Appeal, foarte mari, a ziarului MEMPHIS DAILY APPEAL atestă că este vorba de un articol publicitar tipic, de propagandă. Într-adevăr, un ziar din statul american Tennessee citează ziarul londonez The Hebrew National, fără a indica data apariţiei, numărul etc. – din această cauză eu cred că nici nu a existat acel ziar –, ca să ne spună ce: că, actualmente, iudeii – neamul lui Israel, la grămadă, fără să facă, evident, o distincţie între evreii din Palestina lui Solomon şi jidanii din Rusia – sunt în număr de şase milioane pe tot globul, că această pondere demografică a rămas constantă de la Solomon încoace (deşi nu există statistici demografice în acest sens), că au fost persecutaţi de-a lungul secolelor – mulţi fiind chiar ucişi, anual, dar, miraculos, numărul lor a rămas constant (deci ponderea natalităţii a fost egală cu a mortalităţii, indiferent că aceasta putea fi provocată de boli normale, personale, de epidemii, de uciderea indivizilor prin fenomenul persecutării istorice a evreilor „pe tot globul“ etc.); că iudeilor le este bine, acum, în statele civilizate, că este de aşteptat să prospere în viitor etc. – căci „casa lui Israel este un miracol întruchipat – o mărturie în faţa ochilor acestui necredincios secol al XIX-lea, o mărturie în sprijinul adevărurilor din profeţii începînd de la Moise pînă la Malachia“ [156].

În restul paginii, uriaşe, se relatează ceva despre Mark Twain, despre biserica presbteriană, despre morală la Paris şi alte ştiri şi reclame, poate utile pentru cititorii ziarului. Acest articolaş este fără autor, ca şi toate celelalte. Ceea ce atestă, încă o dată, că pagina este de strictă publicitate. Chiar dacă textul analizat se pierde în negura timpului pentru cititorii obişnuiţi şi nu s-ar mai fi aflat de el dacă acribia cercetătorilor revizionişti nu l-ar fi dezgropat, printr-o muncă de Sisif, din arhiva ziarului, este important de subliniat, în cadrul luptei contra escrocheriei holocaustice, că ideea constanţei demografice a evreilor de la Solomon pînă în 1869, de şase milioane de indivizi pe tot globul – în ciuda persecutării lor, reale, de care au avut parte în aceste milenii „întunecate“ – contrazice absolut propaganda holocaustică susţinătoare a exterminării jidanilor de către Germania, între anii 1939-1945, în număr tot de „şase milioane“! Oricum, sintagma „holocaustul jidanilor“ apare prima dată, în căutările de pînă acum, într-un articol din THE NEW YORK TIMES [157], 7 Mai 1899 [158]: „Un american de la Sevilla (…) În acest de loc, am citit, a fost o dată un holocaust masiv al evreilor (…)“. De cînd a fost găsită această primă semnalare a expresiei „şase milioane de evrei“, în ziarul din Tennessee, au mai fost depistate încă nouă texte cu menţionarea expresiei „şase milioane de evrei“ pînă la publicarea, în 11 iunie 1900, a „Mesajului“ longevivului tartor-rabin Stephen S. Wise.

Apropo de The Hebrew National, e necesar să menţionez că a mai existat un ziar cu un titlu similar, The American Hebrew [159], care a făcut presiuni asupra României, cu ocazia pertractării condiţiilor impuse prin Tratatul de la Berlin (1878) [160], cînd, sub pretextul „persecutării“ jidanilor din ţara noastră, ni se cerea – îndeosebi de către Adolphe Crémieux [161] (născut Isaac Moïse), fondatorul şi preşedintele Alianţei Izraelite Universale [162], unul dintre detractorii acerbi ai României – împămîntenirea lor masivă, la grămadă, nu individual, cum se procedează în orice alt stat. Ziarul The American Hebrew publică, la 31 octombrie 1919, articolul „The Crucifixion of Jews Must Stop!“ – „Crucificarea jidanilor trebuie oprită!“, scris de către Martin H. Glynn [163], „Former Governor of the State of N. Y.“, adică, nici mai mult, nici mai puţin decît „fostul guvernator al statului New York“, care, în acest text, foloseşte de 7 (şapte) ori cuvîntul „şase milioane“ – conform „ariei calomniei“ adaptate: „Minte, minte, căci se va găsi măcar un prost care să te creadă“.

Escrocheria holocaustului începuse să fie propagată – şi, implicit, să fie strînşi bani de la fraierii milostivi, dar nu să fie distribuiţi jidanilor amărăşteni, ci să fie deturnaţi către consolidarea organizaţiilor sioniste – cu 77 de ani înainte să fi început infamul Proces de la Nürnberg, care a „stabilit“ că fusese un holocaust, deşi procurorii aceia nu aveau nici o dovadă, în afară de „mărturiile mincinoase“ ale liderilor nazişti încarceraţi (contrafăcute la presiunea anchetatorilor aliaţi, căci sperau să scape cu viaţă dacă declară cum le dictează temnicerii) sau ale unor martori jidani mincinoşi, cum a demonstrat, cu prisosinţă, Arthur R. Butz în MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Se mai propagă această escrocherie încă şi acum, la 145 de ani de la semnalarea celei mai vechi apariţii a unui articol al propagandei holocau$tic€! Aşadar, conform ultimelor cercetări, escrocheria holocaustului este etalată, încontinuu, de 145 de ani!

Vedeţi în ce constă nemărginita perfidie jidănească diabolică, mascată de o ipocrizie la fel de mare, în privinţa „Holocaustului unic“, a „Shoah“-ului?! Cu cel puţin 77 de ani – zic „cel puţin“ căci e posibil ca, nu peste mult timp, alţi cercetători să descopere alte materiale, anterioare anului 1869! – înainte de începerea Procesului de la Nürnberg, propaganda holocaustică a ţipat în cît mai multe ziare că „şase milioane de jidani“ sunt persecutaţi, maltrataţi, înfometaţi, pogromizaţi şi vor fi ucişi în „holocaustul unic“ – din care motive colectau sume mari de bani pentru salvarea lor, dar nu le-au dat nici un sfanţ celor „maltrataţi“, celor în pericol de a muri în „holocaust“ –, iar după 1945, ţipă mai tare, căci au prins curaj sub steagul Aliaţilor, la fel, în toate mass media, că, deja, fuseseră ucişi în „holocaustul unic“ „şase milioane de jidani“, deşi nu au nici o evidenţă a respectivilor morţi. Acum, cu aceeaşi nesimţire care datează de cel puţin 145 de ani, „holocaustul“ e clamat de impostori [164] şi escroci ca Elie Wiesel [165], Radu Ioanid [166], Aurel Vainer, Mark Gitenstein [167], Răzvan Theodorescu, Centrul Wiesenthal al impostorului cu acelaşi nume [168] şi mulţi alţii, precum şi de lichelele autohtone, care au stabilit o zi de comemorare a „Holocaustului“ [169]! Mai mult, circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postdecembriste, pe lîngă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce părăsiseră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emigrare, acum plătesc şi „despăgubiri de holocaust“ unor aşa-zişi „urmaşi ai victimelor holocaustului“.

Aşadar, nu au existat lagăre de exterminare a jidanilor şi a ţiganilor pentru simplul fapt că erau jidani sau ţigani. Au existat lagăre de concentrare pentru a se depune o muncă intensă, excesivă chiar, spre a face faţă necesităţilor de război şi a suplini forţa de muncă germană care lupta, din păcate, pe două fronturi, pe de o parte, contra civilizaţiei decadente a Occidentului şi, pe de alta, contra „comunismului“ din U.R.S.S. Un astfel de lagăr de muncă intensă a fost Auschwitz, unde se fabricau benzină şi cauciuc sintetice în proporţii industriale, necesare Germaniei, pentru armată şi pentru civili. Dar nu a fost un lagăr de „exterminare“, cum minte cu neruşinare propaganda holocaustică. Se pare că la Auschwitz, în toţi anii de război, au murit mai puţini oameni faţă de cîţi civili au murit în Bucureşti, la bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944, şi la Dresda – bombardamente comise în mod deliberat terorist: pentru demoralizarea popoarelor Germaniei şi României, cum stabilise strategia Comandamentului Bombardierelor din Imperiul Britanic (vezi, îndeosebi, Frederick Taylor, DRESDA. Marţi, 13 februarie 1945. Editura RAO, 2008).

„Jidanii au venit cu saci de ruble din lagăre“

Auschwitz-ul, Treblinka, Dachau şi celelalte „lagăre“ erau, de fapt, un fel de falanstere sau chibuţuri internaţional-socialiste, de care nemţii erau mândri până la urechi, unde îşi conduceau oaspeţii veniţi de pretutindeni pentru a vedea ceea ce părea de necrezut: deţinuţii germani sau de alte naţionalităţi nu trăiau ca ocnaşii francezi din Guyana, nici ca sclavii din Gulagul sovietic, coloniile englezeşti sau închisorile americane gen Guantanamo, din Irak, Afganistan şi chiar de la noi, după unele persistente zvonuri. Fostele „lagăre“ germane aveau moneda lor proprie, bulevarde, străzi, piscine, curăţenie exemplară, echipe sportive, apă caldă, apă rece, tot confortul modern, inclusiv bordel pentru oamenii muncii [170]. Lagărele populate îndeosebi cu jidani erau administrate, în interior, de echipe de jidani, în care posibilitatea de a face „gheşefturi“ era la ea acasă; se făcea şi trafic de valută, inclusiv sovietică, mai ales după Bătălia de la Stalingrad, cînd devenise evident că Blitzkrieg-ul spre Est se oprise şi începuse retragerea spre Vest.

Jidanii veniţi în România din lagărele din Transnistria sau din Germania – indiferent că, aici, fuseseră trimişi din România, adică, de fapt, de către autorităţile horthy-ste din Ardealul ocupat în urma Dictatului de la Viena [171], sau din alte ţări, dar optaseră pentru România după trierea făcută de Aliaţi – s-au comportat, conform opticii adoptate de toţi jidanii, pe care o recunoaşte şi Elie Wiesel în Noaptea, în modul cel mai ranchiunos: s-au dedat la tot felul de abuzuri contra românilor, jefuindu-i şi la drumul mare, îmbrăcaţi în uniforme sovietice etc. Ca atare, se acutizase starea conflictuală dintre români şi jidanii care activau în diversele organizaţii înfiinţate după încheierea războiului. Redau, ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R, care se referă la populaţia jidănească.

„Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass: Cu specula.

Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).

Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?

Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.

Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)

Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?

Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)

Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.

Tov. Alice Benari: Discuţia cu negustorii evrei: ei arată o simpatie grozavă, cei din Bucureşti, faţă de englezi, curg banii în ţară cum curge în Ardeal, curg banii reacţiunii aici şi toate «congresele mondiale» cu Londra şi America sunt praf aruncat în ochii mulţimii, spre a-i atrage spre o Palestină care nu poate realiza nimic. Tov. Chiriţă pe care-l cunosc ca foarte realist, venea de obicei cu altă poziţie. [Chiriţă, în ciuda numelui său, era jidan – n. n., V.I.Z.]. (…)

Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie. Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă. Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizaţiile celelalte evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? Şi în multe părţi persistă asta. Şi când noi avem o masă otrăvită de antisemit, când vede numai un singur şef sau comisar, spune că nu mai este poliţia românească, ci poliţia evreiască. ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari. În Transilvania au făcut cooperative evreieşti şi speculează evreii cu firma partidului. Sunt 3-4 evrei acolo, şi cu agentura lor. Şi pe aceştia, în lupta noastră, trebuie să-i demascăm, trebuie să luptăm împotriva lor, nu ca să le dăm drumul, dacă au suferit, ca să facă orice“ (Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31) [172].

Autorii acestui volum consideră că afirmaţiile lui Vasile Luca sunt eminamente antievreieşti şi, de aceea, sunt false. „Singura explicaţie pentru discursul său antievreiesc o putem găsi în încercarea unui alogen care a luptat cu arma în mână împotriva României şi a armatei române, odată (sic) în 1918 în Ardeal şi a doua oară în 1944 în rândurile armatei sovietice, să-şi poată face popularitate ieftină şi să-şi acopere trecutul antinaţional şi antiromânesc“. Eu cred că tocmai din cauza trecutului său plin de păcate Vasile Luca nu putea debita inepţii, fiindcă, în acele vremuri tulburi, risca mult. Şi, apoi, aspectele „antievreieşti“ din discursul său au fost confirmate de afirmaţiile Ghizelei Vass, precum şi de alte mărturii şi documente. Dar, fireşte, la fel este caracterizată şi Ghizela Vass: „Prin întregul său rechizitoriu împotriva evreilor, Ghizela Vass se autoexcomunică din rândurile populaţiei evreieşti, devenind purtătoarea de cuvânt a duşmanilor evreilor. Desigur, ca şi Ghizela Vass au procedat şi alţi comunişti“. Eu văd atitudinea Ghizelei Vass ca fiind una foarte realistă şi pragmatică. Într-adevăr, pentru ea, o croitoreasă cocoşată cu cinci clase, în Palestina – cum sugerase Alice Benari – „nu poate realiza nimic“. Pe cînd, în România, deja atunci, cînd avea cu doar trei clase mai mult ca trenul şi abia i se ştersese din urechi uruitul maşinii de cusut, ajunsese mare sculă în conducerea P.C.R., sub aripa Anei Pauker – care, şi aceasta, dintr-o spioană, prostituată şi codoaşă, ajunsese prima femeie din lume ministru de Externe al unei ţări. Apoi, cum am mai relevat, este notoriu [173] că, după 1947, aproape toţi jidanii [174] din România au fost puşi în posturi de conducere [175]. În Palestina ar fi muncit în kibuţuri sau ar fi săpat tranşee ca să se apere de palestinienii cărora le furaseră pămînturile.

Într-adevăr, e un fapt că Ghizela Vass [176] a fost longevivă în mari funcţii de conducere ale P.C.R., până în preajma retrovoluţiei din decembrie 1989 şi, în plus, şi-a lăsat moştenitori în politica la vîrf din România postdecembristă: pe nepotul său, Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, actual viceguvernator al Băncii Naţionale. E drept că, acum, Bogdan Olteanu a intrat într-un con de umbră, Dar, în urmă cu vreo opt ani, prof. univ. dr. Ion Coja a publicat un articol în care scria că un prieten al său din S.U.A. îi semnala că, acolo, în S.U.A., umblă zvonul că Bogdan Olteanu este pregătit să ajungă preşedintele României! Să sperăm că va rămîne la stadiul de zvon, dar, cu ameninţări ca ale Victoriei Jane Nuland [177], cu consilieri ca Wesley Clark – un general capabil, care era să declanşeze al treilea război mondial [178] –, cu jidani agresivi şi impertinenţi ca Radu Ioanid [179], ca Teşu Solomovici – care scrie în „România iudaică“ că evreii ar fi prezenţi în ţara noastră de două mii de ani! [180] – sau cu zecile de mii de jidani reveniţi în România care i-ar fi holocaustizat – cum crede şi ditamai academicianul Răzvan Theodorescu –, viitorul nostru va fi cam sumbru dacă nu ne debarasăm de toţi jidanii şi de toate lichelele care ne guvernează.

Selecţia sionistă a jidanilor: Palestina sau lagărul

Colaborarea sioniştilor cu Hitler a fost determinată de consonanţa dintre, pe de o parte, teoriile şi legile rasiale hitleriste („Legile de la Nürnberg privind dreptul populaţiei Reich-ului şi protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, acceptate întrutotul de sionişti, preluate, în spiritul lor, de Hitler de la antecesori, printre ei figurând atât teoreticieni, cât şi însuşi Kaiserul), care urmăreau purificarea etnică a poporului „arian“, şi, pe de altă parte, de teoria sionismului, a cărei teză principală era înfiinţarea unui stat naţional „pur“ evreiesc în Palestina. Teodore Herzl a vrut, iniţial, să înfiinţeze un stat jidănesc în oricare punct al lumii în care i s-ar fi permis: Uganda, Mozambic, Argentina, Cipru sau Tripolitania. Prietenii săi l-a făcut să remarce că Palestina constituia un cuvânt de ordine mobilizator mai eficace. Ca diplomat realist, Herzl a acceptat sugestia lor pentru a folosi ceea ce el numeşte „măreaţa legendă“, aceea a „întoarcerii“, care, pentru el, ca ateu – sau „liber-cugetător“, cum se autodenumea –, era o pură legendă, dar, în acelaşi timp, o forţă mobilizatoare pentru jidanii credincioşi. Şi a rămas Palestina ca direcţie şi loc de afluire a jidanilor. Sionismul ca atare – cuvântul născocit în 1890 şi teoria aferentă, cu obiectivul înfiinţarea unui stat-naţiune pur evreiesc în Palestina – a stârnit opoziţia tuturor rabinilor şi organizaţiilor evreieşti din Europa şi America, pe motivul că Sionismul contravine Iudaismului. Dar sioniştii au beneficiat de sprijinul conducătorilor Germaniei, care, evident, voiau emigrarea jidanilor în vederea realizării purităţii rasiale a nemţilor.

Dată fiind realizată această congruenţă de opinii şi obiective, Germania a susţinut, mereu, sionismul. Ironia istoriei face ca atât legile rasiale hitleriste – ale căror victime principale (dar nu „unice“) au fost jidanii –, cât şi doctrina rasială a sionismului – ai cărui victime principale au fost palestinienii – să se inspire şi să se întemeieze pe Ezdras şi Neemia, iar strategia „purificării etnice“ – aplicată de nemţi în Germania şi de jidani în Palestina (transformată, ulterior, în Israel) – să se bazezepe mitul lui Iosua, din Biblie, fapt care a cimentat comunitatea de idei şi colaborarea dintre Hitler şi sionişti! Această lectură integristă a Bibliei făcută de sionism în favoarea „poporului ales“ avea să-l determine şi pe generalul Moshe Dayan să declare: „Dacă Biblia îi aparţine, dacă este considerat poporul Bibliei, ar trebui să stăpânească teritoriile biblice, cele ale Judecătorilor şi ale Patriarhilor, Ierusalimul, Ierihonul, Hebronul şi altele“ (Jerusalem Post, 10 august 1967, apud Roger Garaudy, AFACEREA ISRAEL, Ed. Samizdat, pag. 57). Moshe Dayan este artizanul atacului asasin comis contra navei LIBERTY, iar această declaraţie a fost făcută la două luni după torpilarea navei pentru a o scufunda, în 8 iunie 1967, în timpul „războiului de 7 zile“, care a dus la extinderea teritoriului Israelului! Numai că, reamintesc, jidanii nu sunt „poporul Bibliei“, nu sunt „evreii“, ci descendenţii khazarilor travestiţi în „popor biblic“ – fapt pe care jidanii vor să-l ţină cât mai ascuns!

Dar Iisus Hristos ne încurajează: „Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei, 10, 26)! Într-adevăr, cu sincerităţi sporadice scăpate fără voia lor de unii ca Claude Lanzman şi Hannah Arendt şi, mai ales, cu lucrările istoricilor şi cercetătorilor revizionişti aflăm, treptat-treptat, adevărul: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan, 8, 32). Vom cunoaşte adevărul care ne va elibera, în primul rând, de halucinanta şi perfida propagandă holocaustică şi, apoi, de presiunea şi de prezenţa jidanilor înşişi! (Şi poate n-ar fi exclus ca războiul pe care Vladimir Putin intenţionează, în mod întemeiat, să-l declanşeze în Ucraina, să îi sperie şi pe jidanii care ne-au invadat din nou şi să se întoarcă în Eretz Israel; oricum, miile de rachete pe care le-au tras organizaţiile Hamas şi Al Fatah au ucis doar câţiva jidani, fiindcă erau rachete de mâna a doua sau a treia; dar rachetele armatei lui Putin au altă precizie şi altă muniţie!)

Ca atare, aşa cum relevă, detaliat, Roger Garaudy – îndeosebi în PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN, citând surse evreieşti –, selectarea persoanelor pentru emigrarea în Palestina o făceau: (a) liderii sionişti ai comunităţilor jidăneşti din Germania şi din ţările cucerite sau aflate sub presiunea ei, de conivenţă cu (b) liderii comunităţilor evreieşti şi jidăneşti deja existente în Palestina – comunităţile autohtone fiind numite, până la înfiinţarea statului Israel, yichouv – şi, fireşte, cu (c) autorităţile naziste. Erau trei criterii urmărite foarte strict de sionişti: 1) indivizii selectaţi să fie adepţi ai sionismului; 2) să fie sănătoşi, robuşti şi 3) să fie suficient de avuţi, ca să ducă acolo un bagaj demografic şi economic valid, necesar construcţiei noului stat. Indivizii săraci şi slabi, bolnavi – pleava comunităţilor jidăneşti – erau trimişi în lagăre, la muncă, unde nu aveau şanse prea mari să supravieţuiască din cauza condiţiilor excesive de muncă, a condiţiilor de viaţă în timp de război, cu riscuri mari de apariţie a epidemiilor de tifos (în special din cauza prizonierilor aduşi din Est). Prin aceasta „împuşcau patru iepuri dintr-un foc“: 1) asigurau masa critică demografică viabilă a viitorului stat Israel cu indivizi apţi de muncă şi de apărare (într-un stat rasist, constituit pe criterii etno-religioase, pretins biblice, de „popor ales“, şi înconjurat de o imensă masă arabă, ostilă din start), 2) scăpau de elementele slab dotate sau chiar degenerate din cauza căsătoriilor între rude – căci jidanii, ca să-şi păstreze, din cauza rapacităţii lor funciare, averea în familie, îşi cuplau descendenţii cu rude foarte apropiate, ceea ce ducea la degenerarea neamului (tot aşa cum se întîmplase cu familiile regale europene), şi, 3) bomboana pe colivă, realizau prin intermediul germanilor holocaustul pe care-l preziceau de circa şapte decenii (conform documentelor descoperite pînă acum), holocaust prin care 4) îşi vor legitima înfiinţarea statului Israel, conform promisiunii Declaraţiei Balfour şi, totodată, ca recompensă, compensaţie pentru „suferinţele“ prin care a trecut „poporul ales“ – „suferinţe“ pentru care au cerut, în plus, o compensaţie pecuniară piperată atît de la germanii care le curăţaseră etnia de stîrpituri, cît şi de la alţii, ca România, care-i protejase pe jidani.

Un exemplu notoriu de privilegiat al selectării diferenţiate – adică „pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă“ – făcute de către liderii comunităţilor jidăneşti – jidanii nedotaţi („amărăştenii“, săracii, bolnavii ş.a.) pentru lagăre, iar cei pricopsiţi (sănătoşi, bogaţi, sus-puşi în ierarhia comunităţii) pentru emigrare – este George Soros, născut Schwartz György. Tatăl lui, Tivadar Soros, a fost avocat, scriitor şi unul dintre liderii comunităţii jidăneşti budapestane. Astfel, deşi regimul lui Horthy s-a remarcat prin zelul cu care i-a trimis pe jidani în lagărele de muncă germane, fiind campion printre ţările ocupate sau aflate în zona controlată de Germania hitleristă, beneficiind de această poziţie în ierarhie, familia lui Tivadar Soros a „supravieţuit“ ocupării Ungariei de către Germania (după detronarea lui Miklos Horthy), a „supravieţuit“ cruntei bătălii pentru Budapesta dintre trupele sovieto-române şi cele hitleristo-ungureşti şi a „supravieţuit“ şi instaurării regimului „democrat-popular“ în Ungaria. George Soros a emigrat în Anglia abia în 1947, la studii, la o reputată şi, deci, scumpă şcoală de economie, căci taică-su îi dăduse bani, din cei agonisiţi prin selectarea discriminatorie a jidanilor: sau pentru lagăre sau pentru emigrare în Palestina. Ulterior, cum se ştie, s-a îmbogăţit prin diverse maşinaţii financiare, facilitate de înfiinţarea „Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă“, care nu este decît un „aspirator“ de informaţii de toate felurile, adică, de fapt, o agenţie de spionaj mascată într-una filantropică.

Întrebat fiind cum preferă să fie numit, Sörös a răspuns: „Speculant financiar, filantrop şi filozof“.

Referindu-se la atacul asupra lirei sterline, într-un ziar austriac se spune: „Soros a mai dobândit odată o astfel de reputaţie funestă. În septembrie 1992, acest speculant putred de bogat a îngenunchiat Banca Angliei – Banca Naţională engleză nu este o dugheană de provincie – şi a eliminat lira britanică din sistemul monetar european, situaţie în care se află şi astăzi“ [în 1997 – n.n., V.I.Z.]. Cam în aceiaşi termeni se exprimă şi Kurt Kister: «Ca nici un alt comerciant de devize, Sörös provoacă teamă şi admiraţie preşedinţilor şi boss-ilor băncilor din lumea întreagă. În 1996, italienii au deschis o procedură de investigaţii împotriva lui, acuzându-l că, în 1992, ca urmare a speculaţiilor sale de bursă, a determinat înlăturarea lirei italiene din Sistemul Monetar European (EWS). (…) El este un apărător frecvent al modelului „societăţii deschise“ (…) şi acordă sprijin necondiţionat în special procesului de democratizare din fostele ţări comuniste. (…)».

Numai că ceea ce dă cu o mână, ia înapoi cu mai multe mâini, provocând nemulţumirea multora – printre aceştia numărându-se şi ungurul american Szel Karoly: „În Suedia, dacă cineva comite vreo infracţiune, organele oficiale nu dau publicităţii numele infractorului. Organele de informaţii comunică pur şi simplu faptul că X sau Y este bănuit de comiterea unei infracţiuni. În cazul unor imigranţi, se precizează în toate cazurile că este vorba de cetăţeni de origine străină. Organele suedeze au făcut excepţie într-un singur caz. Această excepţie se referă la Sörös György, născut în Ungaria. (…) În august 1992, printr-o speculaţie valutară necinstită, Sörös a distrus coroana suedeză. Prin această manevră a băgat în propriul buzunar mai multe milioane, fapt cu efecte grave asupra economiei ţării. Coroana suedeză şi-a pierdut stabilitatea şi s-a devalorizat cu 30 la sută. Pentru a-şi salva banii, întreprinderile de export au scos din ţară miliarde, în numai câteva ore. Pentru a opri scurgerea acestor sume uriaşe, băncile au luat măsuri drastice: au crescut dobânda la credite cu 500 la sută. Urmările: … falimentul, (…) a sporit numărul şomerilor. Mulţi oameni, pe lângă locurile de muncă, şi-au pierdut locuinţele sau puţinii bani agonisiţi prin muncă cinstită timp de ani de zile. Sörös a comis asemenea speculaţii neruşinate nu doar faţă de Suedia, ci şi faţă de Italia şi Anglia. Urmările sunt cunoscute. Ce a făcut Sörös cu banii astfel obţinuţi? El a declarat că un anumit procentaj a fost utilizat în diverse acţiuni de caritate în Africa de Sud, Bosnia, Europa Răsăriteană şi fosta Uniune Sovietică. Dacă din această valută internaţională aventurieră ar fi dorit, într-adevăr, să înfiinţeze un fond de caritate, i-ar fi avut la îndemână pe Rockefeller, Rothschild şi Morgan, care dispun de un număr inestimabil de miliarde. Dar acei capitalişti evrei, care au pus temelia comunismului şi continuă să-l sprijine şi în prezent, nu pot fi storşi de bani. Suedezii nu îl uită pe Sörös, iar acest semnal de alarmă poate fi întâlnit zilnic în presă“.

Apoi, prin toamna lui 1995, a mai dat o lovitură de câteva milioane de franci la Banca Republicii Franceze. Şi, ne reamintim, presa internaţională a comentat, în vara anului 1997, acuzaţia adusă lui George Sörös de către premierul Malayeziei, Mahathir Mohamed, pentru că a subminat economia ţărilor A.S.E.A.N. De aceea, nu ne-a mirat sugestivul titlu „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“: «Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al S.U.A., Nicholas Burns, a sărit în apărarea lui Sörös arătând că „foarte apreciatul şi respectatul miliardar, care a făcut o mulţime de lucruri bune pentru multe ţări, n-ar putea sta la originea unei astfel de conspiraţii, despre care Statele Unite nici nu cred că ar exista“» [181].Implicat în frauda de la Roşia Montană şi în alte acţiuni antiromâneşti, George Soros este unul dintre inamicii intangibili ai României, cum a fost şi mai este şi al Angliei, Franţei, Italiei, Malyesiei, Suediei şi al altor state.

Românii protectori ai jidanilor au fost asasinaţi sau denigraţi

ca să dispară dovezile inexistenţei pretinsului holocaust

Vedeţi cum mult lăudata „precizie, minuţiozitate, disciplină nemţească“ a avut şi lipsuri?! Au scăpat neduşi în lagăre jidanii mai bogaţi, mai bine pregătiţi profesional, mai inteligenţi şi, deci, potenţial, mai periculoşi pentru goyimi. Consecinţa se simte pe pielea noastră: au rămas mulţi indivizi care, acum, ne agresează în diverse modalităţi, din 1945 până azi. Vedeţi, în acest sens, măcar următoarele cărţi: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE. Ed. Pro-Humanitate, vol. 1-2, Bucureşti, 2000; Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“; Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU. Editura Irecson, Bucureşti, 2008, vol. 1-3; Dr. Gheorghe Funar, HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR. Ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2011; trilogia „Războiul nevăzut“ a lui Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“; precum şi cartea coordonată de lt.-colonelul Alesandru Duţu şi dr. Constantin Botoran, SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA. Vol. I, partea întâi 1939-1941. Ed. Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003 [182].

Referitor la aceasta din urmă trebuie să fac o menţiune specială. „Lucrarea, datată 1994, avea, într-adevăr, să apară în acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanţei subiectului tratat şi urma să fie lansată şi difuzată după tipicul consacrat. În preziua lansării, însă, cartea a fost oprită de la difuzare şi trimisă la topit, fiind, aşadar, literalmente distrusă, şi asta din dispoziţia (ordinul) domnului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, sub a cărei egidă s-a întocmit volumul“, scria, la 4 iunie 2003, prefaţatorul cărţii, prof. Ion Coja (cf. op. cit., pag. 5). Într-o discuţie pe care o avusese, cu câteva săptămâni înainte de 4 iunie 2003, cu Augustin Buzura, prof. Coja l-a rugat să-i spună cine a făcut presiune asupra lui să topească volumul, iar acesta i-a răspuns că „nişte lideri ai comunităţii evreieşti din România, cărora li s-a părut inadmisibil faptul că, printre materialele cu valoare de document istoric, au fost inserate şi câteva articole de ziar…“ (idem, pag. 5-6)! Evident, era un pretext ridicol, pe care Augustin Buzura – mare patriot încă din vremea Socialismului şi rămas aşa şi în Capitalismul sălbatic – trebuia să-l respingă vehement şi nu să dea, ca un laş, cartea la topit. În interiorul volumului, prof. Coja îi adresează o Scrisoare deschisă ambasadorului de atunci al Israelului la Bucureşti, Sandu Mazor, în care-i cerea să se pronunţe cu privire la modul în care şi la motivele pentru care se predau în şcolile româneşti lecţii despre holocaust etc. De asemenea, îi cere lui Augustin Buzura să-i denunţe pe liderii jidani care făcuseră presiuni asupra lui pentru distrugerea unei cărţi elaborate de un colectiv de reputaţi istorici români. Fireşte, nu a catadicsit nici unul dintre cei interpelaţi să-i răspundă: Buzura s-a lăfăit, în continuare, în scaunul lui de academician, iar Mazor în cel de ambasador; şi, am relevat mai sus, pe ăsta din urmă l-a apucat dorul de afaceri în România şi a cerut, cu tupeul tipic jidănesc, „cetăţenia română“. Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne?! Dar de ce trebuie să-l invocăm, mereu, pe Ţepeş?! Noi nu putem să le înfigem ăstora o ţeapă? Mai ales că doar câţiva sunt ambasadori, ceilalţi sunt escroci de rând, ca Sorin Beraru, Nati Meir ş.a., sau speculatori financiari, ca George Soros, filantropi ca George Soros sau incitatori ai ţiganilor ca George Soros!

Cum se ştie, un precedent similar fusese provocat de către şef-rabinul Moses Rosen, care a împiedicat apariţia volumului al IX-lea al Operelor lui Mihai Eminescu, pe motiv că ar conţine multe articole „antisemite“. Dar acest lucru fusese posibil fiindcă tartor-rabinul Moses Rosen – care devenise un dictator în comunitatea jidanilor din România şi, de aceea, era dezavuat de unii intelectuali coreligionari de-ai lui – era în relaţii foarte apropiate cu Nicolae Ceauşescu, tot dictator şi el. Acum, însă, în plin regim „democratic“, cine îşi putea permite impunerea topirii unei cărţi despre aspecte importante ale Istoriei Românilor?! În continuarea notei introductive, Ion Coja ţinea să sublinieze: „Credem, însă, că gestul de a opri de la publicare aceste documente are o forţă probatorie copleşitor de mare. Este un gest mai elocvent decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în gură adversarului dovedeşte reaua credinţă a făptaşului, grija de a ascunde adevărul, preocuparea sistematică şi conştientă de a împiedica aflarea adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care ştiu că se înscriu în fals şi în minciună prin ideile şi tezele promovate. Or, cei care au împiedicat difuzarea cărţii noastre sunt acei reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din România care şi-au făcut un scop al existenţei lor ratate din a convinge lumea şi, în primul rând, pe români că românii, autorităţile guvernului Ion Antonescu, au ucis sute de mii de evrei…“ (ibidem, pag. 6). În pledoaria de aici, prof. Coja are, evident, dreptate: ascunderea dovezilor care atestă că România i-a protejat pe evrei îi incriminează pentru măsluire, pentru mistificare, pentru înşelătorie pe cei care acuză România de holocaust. De aici, d-l prof. Coja conchide că nu a fost holocaust în România. La fel a raţionat şi a conchis şi în articolul în care acuza Mossadul că a furat Memoriile lui Wilhelm Filderman, în care acesta, Filderman, mărturisea că mareşalul Ion Antonescu i-a protejat pe evrei. „Gestul Mossadului, recte al guvernului din Israel, de a ascunde mărturia lăsată de Wilhelm Filderman, este echivalent cu recunoaşterea faptului că aceste memorii contrazic şi infirmă teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România, din Transnistria“.

Dar aici greşeşte prof. Ion Coja, pentru că raţionează cu „rezerve“: militează pentru negarea holocaustului din România şi Transnistria, dar admite că ar fi existat holocaustul jidanilor în alte părţi! Deoarece, în realitate, dacă „teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România“ s-a susţinut prin fals, prin mistificare, atunci demascarea acestei falsificări, acestei mistificări cu privire la România se extinde, automat, şi asupra tezei jidănimii mondiale cu privire la pretinsul holocaust de pretutindeni. Tocmai de aceea eu adăugasem, cu „n. red.“, în paranteză: „(Şi, implicit, din alte părţi! – n. red.)“ Într-adevăr, în articolul meu, „Propaganda holocaustică: un gheşeft super-abject“, aşezat deasupra „Protestului“ d-lui Ion Coja, eu scrisesem, în numărul 19, din august 2007, al revistei SANTINELA – înainte să fi aflat, măcar, de lucrarea lui Arthur Butz sau de extrasele din cartea lui Don Heddesheimer, cu titlul „Marea minciună a sionismului“ (care fuseseră postate abia în 30 mai 2011, iar eu le citisem şi mai târziu, fiindu-mi semnalate de nişte amici) –, scrisesem, deci, următoarele: „Dacă, pe de o parte, aplicăm acestui Protest metoda sociologică de cercetare numită analiza conţinutului şi, pe de altă parte, analizăm furtul comis de Mossad prin prisma tezei Omnis determinatio est negatio – „Orice determinaţie este o negaţie“ –, a lui Spinoza (care a fost un evreu deştept, dar, la fel ca Finkelstein, repudiat de evrei!), rezultă că, prin chiar acest furt incalificabil, toată propaganda privind pretinsul holocaust comis de România contra evreilor este, practic, anihilată! Căci, dacă Israelul fură documentele ca să ascundă dovezile, atunci înseamnă că totul este o scorneală tipic jidănească, pentru extorcarea de bani a românilor – ca şi a celorlalţi –, cum, de altfel, a demonstrat N. Finkelstein. Cu forţă de necesitate conchidem că, dacă toată propaganda este neîntemeiată în ceea ce priveşte România – cum şi este, în realitate! –, atunci, în baza principiului dominoului, cade, implicit, toată propaganda holocaustică, cu care sioniştii au infestat lumea“ [183].

În acest sens, al demolării escrocheriei propagandei holocau$tic€ prin denunţarea mistificării, a ascunderii dovezilor de către Israel – care nu permite studierea de către străini a arhivelor sale referitoare la pretinsul „Holocaust unic“ (zis, acum, mai „ebraic“, Shoah, ca să se simtă şi jidanii mai „evrei“) –, precum şi a ascunderii dovezilor de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – care nici ea nu permite consultarea de către români a arhivelor, cum relevă Ion Coja inclusiv în finalul lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA –, mai corelăm un alt fapt abominabil comis de jidanii veniţi pe tancurile sovietice: asasinarea mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, Mihai Antonescu şi, îndeosebi, a Guvernatorului Transnistriei, George Alexianu. Toţi aceştia i-au protejat pe evrei, dar, ca să nu mai existe nici o dovadă vie că ar fi existat această protecţie – care, evident, ar fi fost o dovadă incontestabilă a inexistenţei holocaustului în România şi în Transnistria – au fost asasinaţi cu acuzaţia că ar fi fost criminali de război de către un tribunal jidano-bolşevic prezidat de procuroarea jidancă A. Sidorovici, consoarta „Bestiei Brucan“, cum l-a poreclit, adecvat, regretatul senator P.R.M. Eugen Florescu. Raoul Şorban, care, la fel, i-a protejat pe evrei, contribuind la emigrarea multora din Ardealul ocupat de Ungaria şi chiar a fost numit „Drept între popoare!“ de către Yad Vashem în semn de recunoştinţă pentru această acţiune, este maculat şi după moarte de către un ticălos ca Michael Shafir, denigrator înverşunat al României la postul de radio „Europa liberă“, oploşit ca „prof. univ.“ de către un linge-blide ca ex-marxistul Andrei Marga, năpârlit în „ţărănist“, apoi, în „liberal“, ca să nu rămână, mă-nţeledzi, neicusorule!, fără coledzi [184]. Trebuie amintit că Stalin l-a ţinut, în închisoarea de la Lublianka, pe mareşalul Ion Antonescu într-un apartament mobilat cu luxul aferent şi, totodată, l-a tratat ca pe un şef de stat, nu ca pe un deţinut oarecare. Cu toate că ar fi putut să-i însceneze mareşalului un proces de criminal de război – Stalin fiind maestru în înscenări de procese ucigătoare, cum procedase în cazul mareşalului Tuhacevski, al lui Troţki, Buharin, Zinoviev şi al altor mari jidani cu care realizase „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“! –, totuşi, nu a făcut-o, deşi unii generali de-ai săi au complotat în acest sens. Dar, l-a trimis în ţară, să-l asasineze „românii“, adică jidanii Anei Pauker, cu acordul neisprăvitului „rege“ Mihai I Trădătorul [185].

Asasinarea conducătorilor României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ascunderea dovezilor care confirmă inexistenţa pretinsului holocaust în România fac parte din metodele de promovare a minciunii holocaustului: a „holocaustului“ prezis, din 1869 până în 1945, că va fi înfăptuit, apoi, după 1945, a holocaustului care, chipurile, ar fi fost comis, deja, de Germania şi sateliţii săi benevoli ca Italia şi Ungaria, sau constrânşi, ca România, Franţa şi alte state – holocaust clamat incontinent şi impertinent după Procesul de la Nürnberg. Dar, după cum se vede, practica distrugerii dovezilor care ne disculpă este continuată insidios şi acum, cu concursul „idioţilor utili“/trădătorilor de la guvernare: recent, Ministerul Apărării Naţionale, prin ministrul Mircea Duşa, a semnat un protocol cu Israelul (oficial, cu Paul Shapiro, directorul Centrului pentru Studii Avansate privind Holocaustul, din cadrul Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A.!) ca să permită accesul nelimitat al jidanilor la arhiva M.Ap.N. „Pe foarte scurt, Guvernul României a acceptat să TRANSFERE arhivele militare româneşti unei organizaţii despre care până şi copii de ţâţă ştiu că se ocupă cu falsificarea Istoriei. Iar Serviciile Secrete române tac mâlc, ca şi Academia Română. Nici măcar în 1945, sub ocupaţie sovietică, aşa ceva nu a fost acceptat, decât după ce au fost făcute copii după TOATE documentele“ [186]! Cum e posibilă o asemenea miopie sau trădare?! Prin acest procedeu izraelienii nu fac decât să sustragă dovezile importante ale României care o disculpă! De fapt, trădarea a început tot cu capii Armatei, în decembrie 1989. Iar trădări mai „mici“, subterane, au continuat ulterior. Astfel, un ofiţer de la S.I.E. ni se lamenta (eram câţiva colonei care-l ascultam) că, în 1990, un colonel idiot/trădător de la Armată a condus un „om de afaceri izraelian“ – „în realitate agent al Mossadului“, ne-a asigurat colegul de la S.I.E. – să viziteze Centrala telefonică „Victoria 2“ a Capitalei, dar secundară şi strict secretă, rezervată exclusiv pentru situaţii de calamitate şi război. Peste câţiva ani, când un vicepreşedinte al Comisiei comune parlamentare de control al activităţii S.R.I. şi S.I.E.  a vrut, şi el, să viziteze respectiva centrală, generalul-locotenent Dumitru Zamfir, pe atunci prim-adjunct al directorului S.R.I., i-a zis politicos, dar ferm, „NU!“ Dar agentul Mossadului putuse s-o viziteze! Tot în acei ani, ofiţerii-ingineri armurieri români inventaseră un pistolet foarte eficient, rapid şi precis în tragere, pe care-l voiau introdus în producţie şi în înzestrarea Armatei, dar au fost corupţi unii importanţi din conducerea M.Ap.N. şi a fost scos din plan, ca să se importe pistoletul izraelian marca „Ierichon“. Alte asemenea acte de trădare puteţi citi, îngroziţi că statul român nu face nimic pentru a le curma, în trilogia sus-amintită a lui Cornel-Dan Nicolae [187]. În aceste circumstanţe, este şi normal să regreţi că sintagma „şase milioane de evrei ucişi“ nu exprimă o realitate istorică, ci doar o născocire fantasmagorică din cadrul celei mai mari escrocherii a secolului XX: „Holocaustul unic“! Şi să regreţi că Ion Antonescu şi George Alexianu, în loc să-i fi protejat pe jidani de furia soldaţilor români şi a civililor ucraineni, i-au păzit cu grijă, deşi aveau motive să-i extermine pe toţi atât pentru modul criminal cum s-au comportat cu Armata Română în timpul retragerii din iulie 1940 – în urma ultimatumului dat de U.R.S.S. –, cât şi pentru faptul că erau, aproape toţi, comunişti şi/sau speculanţi. Pe timp de război, în toate ţările, speculanţii, ca şi trădătorii de ţară, sunt împuşcaţi pe loc! Or, jidanii, cum aveau să recunoască „tov. Chiriţă“ şi „tov. Ghizela Vass“, în 5 octombrie 1945, erau, toţi, speculanţi: nu neapărat „speculanţi financiari“, ca George Soros, dar speculanţi de produse în condiţii de gravă penurie imediat-postbelică. Dar să nu se creadă că doar jidanii de rând se comportau ilegal, erau speculanţi-găinari. Iată un fragment din Raportul nr. 3276/A, din 15 august 1940, al Biroului Statistic Militar Cluj, al Statului Major al Armatei I:

„Rezultă că judeţul cel mai periclitat este MARAMUREŞUL, unde tactica băştinaşilor români, faţă de acest element, a fost răbdarea şi pasivitatea.

Judecând numai după felul cum se găsesc repartizaţi evreii în Transilvania, se constată, fără alte documente, calea de invazie pe care au folosit-o în acţiunea de infiltrare în masa poporului român.

După profesiuni evreii se împart în trei grupe:

a. Intelectuali, medici, avocaţi şi funcţionari;

b. Industriaşi, comercianţi, financiari şi proprietari;

c. Mici comercianţi şi meseriaşi.

Intelectualii sunt în slujba ideilor aşa zise avansate, medicii se preocupă de preferat cu provocarea de avorturi, avocaţii fac intervenţii şi tranzacţii, iar pentru a reuşi mai sigur şi uşor mituesc persoanele respective.

Industriaşii şi comercianţii se găsesc în legături normale cu Budapesta, angajează personal de conducere şi specialitate, de preferinţă dintre minoritari în special unguri.

Micii comercianţi şi meseriaşii caută, prin concurenţă neleală, să lichideze sau să slăbească cât mai mult pe comercianţii şi meseriaşii neevrei“ (vezi SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pag. 232).

Dar nu trebuie să vă închipuiţi că medicii recurgeau la avorturi ilegale, că avocaţii mituiau la greu, că micii comercianţi făceau concurenţă neloială pentru a-i falimenta pe neevrei deoarece ar fi dus-o greu, că ar fi fost persecutaţi, expuşi expierii etc., cum perora propaganda holocaustică de la 1869 încoace. Nu! „Credem că nu exagerăm – scriu autorii SITUAŢIEI EVREILOR… – când afirmăm că nicăieri minoritarii nu au o situaţie mai bună decât în România, unde sunt aproape privilegiaţi faţă de populaţia românească. În ceea ce-i priveşte pe evreii din România, ei au în mod special o situaţie strălucită, deţinând o proporţie de 70 la sută din economia ţării“ (idem, pag. 107).

Iată, deci, adevăratul motiv pentru care a fost cerută imperios distrugerea cărţii: ca să nu se afle adevărul despre situaţia extrem de privilegiată a jidanilor, în detrimentul tuturor românilor: nu tu suferinţe jidăneşti, nu tu persecuţii, nu tu holocaust. Dimpotrivă, raiul pe pământ pentru jidani, aşa cum avea să fie şi după 1945. Dar cartea SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA demasca natura funciară a jidănimii: caracterul ei hrăpăreţ, corupător şi ameninţător la adresa autohtonilor. De aceea, cum am precizat, jidanii erau sursa de scandal în interiorul tuturor popoarelor în care se aciuau, scandaluri provocate de ei deliberat pentru a crea haos, pentru a slăbi coeziunea internă a ţărilor gazdă şi a se insinua la conducere.

Desigur, nu trebuie să ne imaginăm că pe ministrul Mircea Duşa îl dă cartea afară din casă şi că trebuia să ştie că nu trebuia să încheie acest protocol de „transfer al arhivei M.Ap.N.“ unei organizaţii jidăneşti din S.U.A. care se ocupă cu „Studii Avansate privind Holocaustul“, cu atât mai mult cu cât, de cel puţin patru decenii, în S.U.A., în Europa Occidentală şi pe alte continente au apărut zeci de cărţi în zeci de mii de exemplare care demască escrocheria holocash-ului. În plus, îl are la M.Ap.N. pe generalul-lichea Mihail E. Ionescu, care trebuia să-l informeze despre ceea ce se ascunde în spatele „protocolului“, că doar este şi preşedintele infamantului Institut „naţional“ pentru studierea holocaustului din România „Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, dar şi directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară [188]! În fond, premierul Adrian Năstase este mai citit – şi, poate, chiar mai cult! – decât Mircea Duşa şi tot a emis criminala O.U.G. nr. 31/2002, la presiunea congresmenilor jidani Christopher Smith, Alfonso D’Amato, Tom Lantos (numai nume curat americane!), deoarece, cu toată cultura lui sociologico-juridico-diplomatică (este fan al marelui Nicolae Titulescu!), nu a avut curajul, patriotismul şi rectitudinea morală să le spună „americanilor“ că, dacă te plimbi pe şoselele din S.U.A., calci pe praful provenit din oasele „indienilor“ exterminaţi de generalii americani. În S.U.A., unde dai peste actualele lagăre de concentrare numite „umanist“ şi democratic „rezervaţii“ în care sunt ţinuţi băştinaşii care au mai supravieţuit masacrării de către Armata S.U.A.; în S.U.A., unde Franklin Delano Roosevelt a refuzat intrarea jidanilor emigraţi din Germania, pe pachebotul SS Saint Louis, deşi aveau vize de intrare în S.U.A.; în S.U.A., unde generalul-genocid George Armstrong Custer a îmbogăţit „folklorul“ american cu un „proverb“ nou, citat în majoritatea western-urilor fabricate industrial la Hollywood – deşi acestea nu mai sunt rasiste, discriminatorii, cum e, cică, un străvechi colind românesc „antisemit“, contra difuzării căruia la TVR1 a protestat şi Ambasada S.U.A., respectivele western-uri fiind doar americane –, proverb care sună atât de incitant încât, cum scria un dramaturg nazist în 1939, „când îl auzi, îţi vine să pui mâna pe pistol“: „Un indian bun este un indian mort!“

Credeţi că ar fi cazul să ne „americanizăm“ într-atât încât să zicem şi noi „Un jidan bun este un jidan mort!“ şi să şi facem ca generalul exterminator-de-indieni George Armstrong Custer – erou al S.U.A., alături de generalul Wesley Clark-Măcelarul, învingătorul de la Pristina, când fusese gata-gata să declanşeze Al Treilea Război Mondial?! Sau credeţi că, mai degrabă, ar trebui să ne amuzăm de păţania Mariei Tănase, care, pentru că la o petrecere prilejuită de participarea la Expoziţia Universală, interpretase versurile „Saltă, Leano, curu’ svelt!“, a fost expulzată, imediat, în dimineaţa următoare, pentru că se exprimase ireverenţios la adresa lui… Roosevelt?! Căci aşa interpretaseră agenţii Serviciului Secret al S.U.A. expresia folclorică „curu’ svelt!“: o identificaseră „cu Roosevelt“ (citeşte: „cu rusvelt“) – numele faimosului preşedinte american, în loc să fie flataţi de similitudinea fonetică, ţinând cont că Eleonore Roosevelt – Prima Doamnă! – era cam lesbiană, iar căsătoria lor era de formă şi, deci, „curu’ svelt“ era aflat de F. D. Roosevelt (care nu era poponar ca Edgar Hoover, directorul F.B.I.) în afara patului conjugal, cum avea să facă, mai târziu şi din alte motive, alt adulat adulterin preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy! Dar, vorba lui Bill Clinton, pe care i-o şoptea Monicăi Lewinsky, pe când o gâdila cu trabucul în zona erogenă: „Mai bine curvar decât poponar ca ambasadorul american Michael Guest“! Apropo de cuplul cvasi-adulterin Clinton-Lewinsky, relaţie care nu a prea deranjat-o pe madam Hillary Clinton: ştiaţi că guvernul american a cheltuit 4 (patru!) milioane de dolari pentru anchetarea preşedintelui Clinton spre se constata cum a folosit trabucul poli-funcţional, dar pentru anchetarea doborârii Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001, a cheltuit doar 800.000 de dolari?!

Nu că securitatea naţională a S.U.A. ar conta mai puţin decât intromisia trabucului în vulva semi-virgină a Monicăi Lewinsky, dar, evident, guvernul S.U.A. a făcut economii băneşti pentru a fi alocate Muzeului Holocaustului în scopul „studierii aprofundate a Holocaustului“! În mod cert, din remuşcări spăsite faţă de refuzarea primirii jidanilor de pe vasul german SS Saint Louis, guvernul S.U.A. a construit Muzeul Holocaustului din Washington, unde e director şi escrocul „nostru“ Radu Ioanid (zic al „nostru“ fiindcă e jidănaş de-al „nostru“, adică e şcolit şi emigrat din România)! Iar, acum, guvernul S.U.A. vrea să sfeterisească şi Arhiva M.Ap.N., cum a furat Mossadul Memoriile lui Filderman, ca să facă „studii aprofundate“ despre holocaust! Cu modestie, un studiu aprofundat le ofer, şi eu, aici, drept contribuţie la „parteneriatul“ româno-american, cum procedează şi seninul ministru Duşa, care a duşamalizat problema arhivei cedate jidanilor. De fapt, ministrul Duşa ar trebui să anuleze protocolul încheiat şi, dimpotrivă, să aloce fonduri colectivului condus de colonelul Alesandru Duţu şi Constantin Botoran pentru elaborarea celorlalte două volume restante ale lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pe care, ulterior, să le-o dea celor care vor să studieze holocaustul. Vor constata că nu este vorba de holocaustul jidanilor, ci invers, de holocaustul românilor, adică produs de jidani contra românilor, cum alerta inclusiv Gheorghe Funar. Trebuie să facem orice pentru a stopa denigrarea României! Ca prime măsuri: Augustin Buzura trebuie dat afară din Academia Română, iar generalul (r.) Mihail E. Ionescu trebuie dat afară din M.Ap.N.!

Pentru a-şi ilustra mai bine demonstraţia conform căreia nu a existat nicăieri şi nicicând nici un holocaust, Arthur R. Butz insistă în analiza paralelă dintre marea escrocherie numită „Donaţia lui Constantin“ şi escrocheria holocaustului. Chiar dacă nu o spune expressis verbis, prin acribia analizei şi revenirea asupra ei în ediţiile ulterioare, Arthur Butz apreciază „Donaţia constantiniană“ ca fiind cea mai mare escrocherie din ultimele douăsprezece veacuri; în ceea ce mă priveşte, prin consecinţele sale, prin faptul că a dus la crearea celei mai bogate biserici din lume – Biserica catolică care a înlesnit şi înfiinţarea Inchiziţiei, cu toată pletora sa de crime – o consider cea mai mare înşelătorie din toată istoria cunoscută a Europei. Păstrând proporţiile, Arthur Butz consideră escrocheria holocaustului ca fiind cea mai mare din secolul XX – de aceea şi-a intitulat cartea cu substantivul cu articolul hotărât: ÎNŞELĂTORIA/MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Cartea lui A. R. Butz poate fi asemuită cu un trunchi viguros şi în continuă creştere, ale cărui crengi sunt lucrările celorlalţi istorici şi cercetători revizionişti, dintre care pe unii i-am enumerat aici.

În concluzie, nu a existat nici un holocaust, ci doar propaganda sionistă care constituie cea mai mare escrocherie a secolului XX! De aceea, propaganda holocaustică trebuie condamnată de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, activiştii respectivi încarceraţi şi banii extorcaţi până acum restituiţi!

Iată de ce s-a îndatorat România la F.M.I. pentru mai multe generaţii: ca să plătim „daune“ unor impostori care au tupeul să invoce escrocheria holocaustului. S-a ajuns cu tupeul unor jidani pînă acolo încît, aşa cum releva Norman Finkelstein în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI,  nepoţii unora care fuseseră sau chiar muriseră în lagărele de muncă pretindeau, acum, despăgubiri de holocaust fiindcă bunicii lor „suferiseră“! Adică suferinţa acelora din lagăre, care dispăruseră de mult timp, era tranzitivă, ca şi tifosul din lagăre sau ca gripa spaniolă din 1918! Iată de ce trebuie răsturnate aceste guverne antiromâneşti şi extrem de slugarnice faţă de organizaţiile sioniste internaţionale.

Iată de ce, de mai multe ori, am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat pe Elie Wiesel să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri.

Marţi, 8 aprilie 2014, Senatul a aprobat proiectul de lege propus de poltronul şi demagogul Crin-etc.-George Antonescu-Vorbete [189] şi ciracii lui de a se mări pedepsele introduse prin criminala O.U.G. nr. 31/2002 [190], referitoare la condamnarea celor care contestă în public „Holocaustul“ [191] etc., ordonanţă devenită Legea nr. 107/2006 [192] prin escrocheria juridică numită „aprobarea tacită“. O.U.G. 31/2002 constituie temeiul legal – dar ilegitim [193] – al războiului axiologic [194] dus de Israel contra României, acuzată neîntemeiat de holocaust, tot aşa cum „războiul preventiv“ este pentru S.U.A. pretextul începerii unui război contra oricărei ţări în care are ea interese pentru acapararea de resurse naturale, în special energetice: petrol [195], gaze, minereuri etc., Afganistanul şi Irakul fiind exemple „clasice“. În consecinţă, senatorii care au votat pentru respectivul proiect legislativ sunt vinovaţi de asociere cu propagandiştii escrocheriei holocau$tic€, de teapa lui Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Radu Ioanid, Stephen S. Wise et ejusdem farinae şi se fac vinovaţi de accentuarea holocaustului comis contra poporului român şi a culturii sale. Toţi aceşti susţinători ai MISTIFICĂRII SECOLULUI XX [196] trebuie scoşi din viaţa politică şi chiar din viaţa poporului român. Mulţi dintre cei care susţin, în mod făţiş sau tacit, aşa-zisul holocaust denunţat în MISTIFICAREA SECOLULUI XX fac parte din clicocraţia internă [197] şi/sau externă, între care există o legătură inextricabilă. Un exemplu de strînsă simbioză este „Triumviratul malefic“ [198].

Să sperăm că membrii Camerei Deputaţilor vor fi rămas patrioţi, vor respinge această aberaţie legislativă antiromânească şi, dimpotrivă, vor propune o lege de abrogare a O.U.G. nr. 31/2002, care a fost transformată în lege prin nelegiuita „aprobare tacită“ – reglementare care, şi ea, trebuie scoasă din Constituţie.

Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne!

14 Aprilie 2014

NOTE

[*] Arthur Robert BUTZ. THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=7.

[1] Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“,  AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/.

[2]  Vasile I. Zărnescu, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/.

[3] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Evrei#Etimologie.

[4] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_idi%C8%99.

[5] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Yiddish_language.

[6] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Hebrew_language.

[7] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Autonom%C4%83_Evreiasc%C4%83.

[8] Vezi  http://www.ziaristionline.ro/2011/02/21/cine-este-acuzatorul-parintelui-justin-parvu-marco-maximilian-katz-implicat-intr-o-spaga-de-25-milioane-euro-pentru-guvernul-nastase/. Vezi şi: http://www.ziaristionline.ro/2011/08/11/academia-romana-jidanul-ramane-in-dex-katz-nu-este-de-acord-document/.

[9] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Koestler.

[10] Cf. http://www.amazon.com/Thirteenth-Tribe-Khazar-Empire-Heritage/dp/0091255503/ref=la_B000AQ0AYU_1_4?s=books&ie=UTF8&qid=1397236917&sr=1-4.

[11] Vezi http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/khazarii-al-treisprezecelea-trib_2525.html.

[12] Cf. http://www.nkusa.org/.

[13] Cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm.

[14] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Balfour_%281917%29.

[15] Cf. http://conspiratiisimistere.wordpress.com/2014/02/08/de-ce-au-ajuns-germanii-sa-i-omoare-pe-evrei-cine-a-declansat-si-la-ce-au-folosit-razboaiele-mondiale/ .

[16] Jack Bernstein, Viata unui evreu american în Israel, pe http://ro.altermedia.info/romania/2013/05/04/viata-unui-evreu-american-in-israel/.

[17] Cf. http://roncea.ro/2013/07/19/video-raoul-sorban-ro-imnul-israelului-este-cucuruz-cu-frunza-n-sus-cules-de-tata-nobilul-compozitor-guilelm-sorban-site-in-memoriam-raoul-sorban-4-septembrie-1912-19-iulie-2006/.

[18] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hatikva.

[19] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=ohtU7x6dKb8.

[20] Cf. http://www.agentia.org/teoria-conspiratiei/doi-ani-de-cand-israel-a-cumparat-romania-vezi-video-307.html.

[21] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/04/04/inselatoria-secolului-xx-46/.

[22] Cf. http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm.

[23] Cf. http://www.badpolitics.ro/tag/marco-maximilian-katz/.

[24] Vasile Zarnescu, „Radu Ioanid sperjurul: persona non grata“, pe  http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html.

[25] Cf. http://www.napocanews.ro/2013/09/ar-fi-o-adevarata-nenorocire-sa-apara-un-zelea-codreanu-in-momentul-de-fata-excrocul-politic-razvan-theodorescu-lehamitea-tinerilor-nu-trebuie-sa-se-transforme-intr-o-misc.html/comment-page-1.

[26] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2004/10/21/industria-holocaustului/.

[27] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer.

[28] Cf. https://www.google.ro/search?q=%22Robert+Faurisson%22&safe=off&client=firefox-a&rls=org.mozilla:en-US:official&channel=np&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=h8gUU4iyB-aBywOCkYHAAw&ved=0CEMQsAQ&biw=1280&bih=829.

[29] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Goebbels.

[30] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Nazism.

[31] Vezi: *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel (3)“, pe http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html.

[32] Cf. http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html.

[33] Cf. http://curentul.net/2011/03/10/argumentul-michael-shafir-%C8%99i-negarea-holocaustului/.

[34] Cf. http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.com/2012/01/propaganda-antiromaneasca-constructia.html. Vezi: Ion Coja, „Jean Ancel – nemernicul mântuit“, AlterMedia, 25 iulie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/07/25/jean-ancel-nemernicul-mantuit/.

[35] Cf. http://www.slideshare.net/IApostu/zydokomuna.

[36] Cf. http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/53-2-137.shtml.

[37] *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel“ (1), pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/11/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1/.

[38] Vasile I. Zărnescu, „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic (5)“, pe  http://www.altermedia.info/romania/2009/01/05/holocaust-ologii-vectori-ai-razboiului-axiologic-5/.

[39] Cf. Norman Finkelstein, „Chutzpah…“, pe http://www.amazon.com/Beyond-Chutzpah-Misuse-Anti-Semitism-History/dp/0520245989.

[40] Cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/03/inselatoria-secolului-xx-14/.

[41] Cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (37)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/26/inselatoria-secolului-xx-37/.

[42] James Bamford, THE PUZZLE PALACE. A Report on America’s Most Secret Agency. Ed. Penguin Books, 1983, pag. 273-301, pe http://www.amazon.com/Puzzle-Palace-National-Intelligence-Organization/dp/0140067485/ref=pd_sim_b_5 .

[43]  Pierre de România (Vasile I. Zărnescu), „Slugărnicia pierde România (1)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/06/08/slugarnicia-pierde-romania-1/.

[44]  Pierre de România (Vasile I. Zărnescu), „Slugărnicia pierde România (7)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/06/14/slugarnicia-pierde-romania-7/.

[45] Cf. supra, nota 42; http://www.amazon.com/The-Puzzle-Palace-Intelligence-Organization/dp/0140067485.

[46] James Bamford, „BODY OF SECRET. Anatomy of the Ultra-Secret National Security Agency“. Ed. Doubleday, New York, London, Toronto, Sydney, Auckland, 2001, pe http://www.amazon.com/Body-Secrets-Ultra-Secret-National-Security/dp/0385499086.

[47] Cf. Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy, pe http://books.google.ro/books/about/The_Lobby.html?id=Sp8a_fv6Cv8C&redir_esc=y.

[48] Vezi supra, nota 46.

[49] Despre John J. Mearsheimer, aici: http://www.amazon.com/John-J.-Mearsheimer/e/B001H6RT1O/ref=ntt_athr_dp_pel_1.

[50] Despre Stephen M. Walt, aici: http://www.amazon.com/Stephen-M.-Walt/e/B000AP9EE8/ref=ntt_athr_dp_pel_2.

[51] Vezi http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-636-298-9/John-J-Mearsheimer__Lobby-ul-israelian-si-politica-externa-a-Statelor-Unite.

[52] Cf. https://archive.org/details/TheHoaxOfTheTwentiethCentury.

[53] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/histo/harwood/harwood3.html.

[54] Cf. http://www.amazon.com/dp/0312204620/ref=rdr_ext_tmb#reader_0312204620.

[55] Cf. http://www.youtube.com/watch?v=9UlBo3GFgWY&feature=related.

[56] Cf. http://www.holocaustdenier.com/the-last-days-steven-spielberg-documentary-hoax/.

[57] Cf. http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=1000.

[58] Cf. http://www.youtube.com/watch?v=NyMVWVBmGVo&feature=relmfu.

[59] Cf. http://www.facebook.com/pages/6000000-Jews-were-murdered-during-the-Holocaust-by-the-Nazis-lets-reach-to-6-million-people-who-remember-them/112828732080430.

[60] Cf. http://www.stormfront.org/forum/t827788-25/.

[61] Vezi supra, nota 37.

[62] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/archRassi.html.

[63] Cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier.

[64] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/prmu/prmu1.html.

[65] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/uts/uts.html.

[66] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archRassi/vpe/vpe.html.

[67] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archRassi/dje/dje.html.

[68] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Leuchter_report.

[69] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Fred_A._Leuchter.

[70] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Germar_Rudolf .

[71] Cf. http://www.amazon.com/The-Rudolf-Report-Technical-Holocaust/dp/096798565X .

[72] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-Defamation_League.

[73] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/B%27nai_B%27rith.

[74] Cf. http://www.globalresearch.ca/fbi-investigated-anti-defamation-league-adl-for-espionage/5360458.

[75] Vasile I. Zărnescu, „Propaganda holocaustică – un gheşeft super-abject“, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/09/20/propaganda-holocaustic-un-gheeft-super-abject/.

[76] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archFaur/1995-2000/RF951218.html.

[77] Cf. http://pastebin.com/qgHCaC4r.

[78] Cf. http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php.

[79] Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST — Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035.

[80] Vezi supra, nota 75

[81] Cf. http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/marea-minciuna-a-sionismului/.

[82] Cf. http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/.

[83] Tom Segev, The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust, pe http://www.amazon.com/The-Seventh-Million-Israelis-Holocaust/dp/0805066608.

[84] Tom Segev, Le septième million. Les Israéliens et le génocide. Ed. Liana Levi, 1993, pag. 558, pe http://www.amazon.fr/Le-Septi%C3%A8me-Million-Tom-Segev/dp/2867461820.

[85] Cf. http://www.amazon.com/Anti-semitism-Western-Europe-Germany-Austria/dp/B0006PF9BO/ref=sr_1_3?s=books&ie=UTF8&qid=1396983819&sr=1-3

[86] Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii izraeliene. Editura Fronde, 1998, pag. 5, 125-140, pe http://www.scribd.com/doc/91563547/Garaudy-Roger-Miturile-Fondatoare-Ale-Politicii-Israeliene-Scan; PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN, Ed. Samizdat, 1999; AFACEREA ISRAEL, Ed. Samizdat, f.a.; STATELE UNITE – AVANGARDA DECADENŢEI, Ed. Samizdat, f.a.; Les Mithes fondateurs de la politique israelienne, pe http://archive.org/stream/LesMythesFondateursDeLaPolitiqueIsralienne/RGMythes_djvu.txt. Vezi şi: Radu Theodoru, NAZISMUL SIONIST, Ed. Miracol, Bucureşti, 2000.

[87] Cf. Ben Weintraub, pe https://www.goodreads.com/book/show/5793506-the-holocaust-dogma-of-judaism.

[88] Cf. Naomi Seidman, pe http://www.eliewieseltattoo.com/tag/naomi-seidman/.

[89] Cf. http://worldfuneral.3x.ro/articole/eliewiesel.html.

[90] Vasile I. Zărnescu, „Paul Goma are dreptate! (2)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/19/paul-goma-are-dreptate-2/.

[91] Voicu Tudor, „Iudaizarea Academiei Române“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2013/03/08/iudaizarea-academiei-romane/.

[92] Vasile I. Zărnescu, „Wiesel + Ioanid = „Mizerabilii“, pe http://www.altermedia.info/romania/2011/10/02/wiesel-ioanid-mizerabilii/ .

[93] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Samuel_Wise.

[94] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/03/03/inselatoria-secolului-xx-14/.

[95] Voicu Tudor, Vasile I. Zărnescu, „Octavian Goga – 132 de ani de la naştere“, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/03/25/octavian-goga-132-de-ani-de-la-nastere/.

[96] În Adevărul, 13 august 2003, pe http://www.adevarul.ro/actualitate/Sandu-Mazor-ambasadorul-Israelului-Bucuresti_0_77993445.html.

[97] Cf. http://www.dcnews.ro/vizita-lui-ponta-un-semn-ca-epoca-gitenstein-s-a-incheiat-corespondenta-din-washington-de-la-bogdan-chirieac_380183.html.

[98] Cf. http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/mark-gitenstein-fost-ambasador-sua-in-romania-devine-consilier-al-astra-asigurari-11888270.

[99] Cf. http://roncea.net/index.php/intelmedia/item/148-who-the-bigi-bigi-is-wesley-clark.

[100] Cf. http://www.liveleak.com/view?i=b36_1359487514.

[101] Cf. http://www.crimelibrary.com/notorious_murders/not_guilty/koresh/1.html.

[102] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Weizmann.

[103] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Nahum_Sokolow.

[104] Benjamin Freedman, pe http://www.biblebelievers.org.au/benjamin.htm.

[105] Vezi: http://conspiratiisimistere.wordpress.com/2014/02/08/de-ce-au-ajuns-germanii-sa-i-omoare-pe-evrei-cine-a-declansat-si-la-ce-au-folosit-razboaiele-mondiale/.

[106] Cf. Cristian Tudor Popescu, „Daţi afară din ţară“, în Gândul, 11 mai 2005, pe http://www.ziaristionline.ro/2012/07/13/crocodilul-ct-popescu-si-putoiul-oparit-mr-ungureanu/). De pe arhiva ziarului Gândul, articolul a fost scos!

[107] Cf. http://www.ioncoja.ro/2012/02/ce-lipseste-din-biografia-mirobolantului-intelectual-mihai-razvan-ungureanu/.

[108] Cf. http://www.cotidianul.ro/basescu-i-a-deschis-lui-mr-ungureanu-dosarul-de-tradare-nationala-189877/.

[109] Cf. http://roncea.ro/2012/09/26/limba-lui-ungureanu-si-o-petitie-pentru-recuperarea-patrimoniului-fundatiei-gojdu-din-ungaria-ignorata-de-basescu-de-peste-un-cincinal/.

[110] Vasile Zarnescu, „Problema holocaustului (2)“, în AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/.

[111] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/tiroirs/tiroirEW/Wiesel%20Mauriac.html.

[112] Cf. http://www.amazon.co.uk/talmudiste-enti%C3%A8rement-Maximilien-Lamarque-illustrations/dp/B00180V5ZK.

[113] Cf. http://www.amazon.fr/La-conception-mat%C3%A9rialiste-question-juive/dp/2851390589.

[114] Cf. http://www.amazon.com/La-Roumanie-contemporaine-French-Edition/dp/B003A4IFS2.

[115] Cf. http://www.histoireebook.com/index.php?post/2012/07/12/Porter-Carlos-Whitlock-Voici-les-preuves-de-l-holocauste.

[116] Cf. http://www.amazon.fr/L%C3%A9cole-cadavres-Louis-Ferdinand-C%C3%A9line/dp/B0000DOFG0.

[117] Cf. http://www.amazon.fr/Histoire-juive-religion-poids-mill%C3%A9naires/dp/2903279187.

[118] Cf. http://www.amazon.com/The-Controversy-Zion-Douglas-Reed/dp/0984473378.

[119] Cf. http://www.amazon.fr/Pierre-Antoine-Cousteau-LAm%C3%A9rique-juive-Cousteau/dp/B00185ZQSC.

[120] Cf. http://www.amazon.fr/Le-Peril-Juif-DIsrael-Anglo-Saxons/dp/1167595300.

[121] Cf. http://www.amazon.fr/s/ref=ntt_athr_dp_sr_1?_encoding=UTF8&field-author=Jouhandeau%20Marcel.&search-alias=books-fr&sort=relevancerank; http://www.amazon.fr/Le-p%C3%A9ril-Juif-Jouhandeau-Marcel/dp/B0046Y2E00.

[122] Cf. http://jpquino.wordpress.com/2006/03/10/mitterrand-chirac-giscard-mujeres-sexo-y-politica/.

[123] Cf. http://www.legalaffairs.org/issues/May-June-2002/story_ignatius_mayjun2002.html.

[124] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_Mitterrand.

[125] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Roland_Dumas.

[126] Cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/N%C3%A9gation_de_la_Shoah.

[127] Corvin Lupu, „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane“, pe http://www.art-emis.ro/analize/779-impactul-problematicii-holocaustului-asupra-romaniei-contemporane-6.html.

[128] George Pişcoci-Dănescu, „Scrisoare deschisă către Vatra Românească…“, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/02/10/scrisoare-deschisa-catre-vatra-romanesca-si-tuturor-ziaristilor/#more-24590.

[129] Vasile I. Zărnescu, „În apărarea lui George Pişcoci-Dănescu“, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/03/02/in-apararea-lui-george-piscoci-danescu/.

[130] Bernard Camboulives, „Un scandal: librăria română din Paris“, pe http://www.revista22.ro/un-scandal-libraria-romana-din-paris-859.html.

[131] Vasile I. Zărnescu, „Supraordonanţa şi supraordonatul (1)“, pe http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/11/08/supraordonanta-si-subordonatul-1/.

[132] Gheorghe Manole, „Eichman la Ierusalim. Minciuna ca profesie“, pe http://www.art-emis.ro/analize/845-eichman-la-ierusalim-minciuna-ca-profesie.html.

[133] Alexandra Zărnescu, «Hannah Arendt – „Cel mai mare rău din lume este cel pe care nu-l comite nimeni“», pe http://www.koolhunt.ro/hannah-arendt-cel-mai-mare-rau-din-lume-este-cel-pe-care-nu-l-comite-nimeni/.

[134] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_Milner,_1st_Viscount_Milner.

[135] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Balfour.

[136] Cf. http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-8951-12-7/Gilbert-Sinoue__Un-vapor-pentru-infern.

[137] Larry Price (Director), Hitler’s Jewish Soldiers (2006), pe http://www.amazon.com/Hitlers-Jewish-Soldiers-Larry-Price/dp/B000V6LSQI/ref=pd_sim_b_3?ie=UTF8&refRID=058AF4BHMN5Y8SHRFWC2; Bryan Mark Rigg; Bryan Mark Rigg, Hitler’s Jewish Soldiers: The Untold Story of Nazi Racial Laws and Men of Jewish Descent in the German Military (Modern War Studies), pe http://www.amazon.com/Hitlers-Jewish-Soldiers-Descent-Military/dp/0700613587.

[138] Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine, pe http://www.amazon.com/Transfer-Agreement-Dramatic-Story-Of/dp/1572907703.

[139] Cf. http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html.

[140] Cf. http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?

[141] Cf. http://www.amazon.com/s/ref=ntt_athr_dp_sr_1?_encoding=UTF8&sort=relevancerank&search-alias=books&ie=UTF8&field-author=Germar%20Rudolf.

[142] Cf. http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82.

[143] Cf. http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82.

[144] Cf. http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82.

[145] Germar Rudolf, Carlo Mattogno, accesibilă pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18.

[146] David Hoggan, pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117.

[147] Thomas Dalton, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2.

[148] Cf. https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329.

[149] Don Heddesheimer, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

[150] Vasile I. Zărnescu, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/12/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1/.

[151] Cf. http://www.histoireebook.com/index.php?tag/P%C3%A8re%20Thomas.

[152] Ben Hecht, PERFIDY, pe http://www.amazon.com/Perfidy-Ben-Hecht/dp/0964688638.

[153] Cf. http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/. Vezi şi „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“.

[154] Cf. http://chroniclingamerica.loc.gov/lccn/sn83045160/1869-11-07/ed-1/seq-2/.

[155] Vezi şi: https://www.google.com/search?q=%22The%20Hebraic%20National%2C%20of%20London%2C%20says%20that%20there%20are%20six%20millions%20of%20Jews%20in%20the%20world.%20It%20is%20a%20remarkable%20fact%20that%20the%20numbers%20of%20this%20wonderful%20people%20have%20not%20materially%20increased%20or%20diminished%20since%20the%20time%20of%20King%20Solomon.%20Persecuted%20as%20no%20other%20peo%20ple%20have%20ever%20been%22.

[156] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Profe%C8%9Bia_Papilor.

[157] Cf. http://query.nytimes.com/gst/abstract.html?res=F40E14FC395913738DDDAE0894DD405B8985F0D3.

[158] Cf. https://www.google.com/search?q=%22AN%20AMERICAN%20IN%20SEVILLE%22%20%22Traces%20of%20the%20Auto%20da%20Fes%20of%20the%20Inquisition%20Found%20Everywhere%22%20Holocaust.

[159] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/The_American_Hebrew.

[160] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Berlin_%281878%29.

[161] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Adolphe_Cr%C3%A9mieux.

[162] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Alliance_Israelite_Universelle.

[163] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Glynnartikel.png.

[164] Cf. http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/un-supravietuitor-al-holocaustului-elie-wiesel-nu-este-detinutul-a-7713-590048.html.

[165] Cf. http://henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html.

[166] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2012/09/21/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata/

[167] Cf. http://ro.altermedia.info/politica/mark-gitenstein-diplomat-sau-escroc_24940.html.

[168] Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/.

[169] Cf. http://www.mediafax.ro/social/antonescu-de-ziua-holocaustului-sa-luptam-pentru-ca-aceasta-pagina-a-istoriei-sa-nu-fie-rescrisa-11971849.

[170] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/11/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1/.

[171] Vasile I. Zărnescu, „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.“, AlterMedia, 4 septembrie 2011, pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/09/04/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/.

[172] Cf. http://www.targulcartii.ro/teodor-wexler/anchete-si-procese-uitate-1945-1960-fundatia-w-filderman-184841.

[173] Cf. http://ro.metapedia.org/wiki/List%C4%83_de_comuni%C5%9Fti_evrei_din_Rom%C3%A2nia.

[174] Cf. http://www.scribd.com/doc/68602280/Zydokomuna.

[175] Cf. http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/09/evreii-in-conducerea-romaniei-pe-calea.html.

[176] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass.

[177] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/03/17/victoria-jane-nuland-marul-otravit-al-sua/.

[178] Cf. http://a1.ro/news/inedit/cum-era-sa-declanseze-wesley-clark-al-treilea-razboi-mondial-id100171.html.

[179] Cf. http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html.

[180] Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C8%9Bie:Proiectul_Republica_Sovietic%C4%83_Evreiasc%C4%83.

[181] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/George_Soros. „Bunicul lui George Soros (NOTA 10) a colaborat cu naziştii pentru confiscarea averilor evreilor simpli din Budapesta“, pe http://saccsiv.wordpress.com/2009/01/05/nazismul-partea-2-finantatorii-si-sustinatorii-national-socialismului/. Vezi şi: Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU, „Reinstituirea horthysmului (Ultimul episod)“, AlterMedia, 26 iunie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/06/26/reinstituirea-horthysmului-ultimul-episod/; I. A., „Miliardarul Sörös urmărit de justiţia franceză“, în Evenimentul zilei, nr. 2592, 27 decembrie 2000, p. 11; C. I. C., „Miliardarul Soros, pe banca acuzării“, în Curentul, 27 decembrie 2000, p. 9; ***, „Naţionaliştii din Thailanda îl «aşteaptă la cotitură» pe Sörös György“, în http://www.mti.hu, 29 ianuarie 2001; Anthony Giddens, „Soros: Franţa în pericol“, în L’Événement du Jeudi, nr. 681, 20-26 noiembrie 1997, p. 18-19; Pascal Riche, „Procesul intentat lui Soros“, în Liberation, 28 iulie 1997, p. 14; Reuter, „Opinia lui Soros referitoare la viitorul Uniunii Europene“, în International Herald Tribune, 6 noiembrie 1997, p. 15; Evgenii Doncev, „Rasa Bull-Terrier“, în Sega (Bulgaria), nr. 38, 2-8 octombrie 1997, pag. 50; Redacţia, „Cu mintea pentru Popper şi cu inima pentru Europa de Est“, în Kurier (Austria), nr. 263, 23 septembrie 1997, pag. 19; Kurt Kister, «George Sörös – jucător la bursă şi „mecena“», în Suddeutsche Zeitung (Germania), nr. 219, 23 septembrie 1997, pag. 4; Szel Karoly, „Cel mai neruşinat Robin Hood al secolului“, în Kapu (Ungaria), nr. 8, 11 septembrie 1997, pag. 62; Constantin Vlad, „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“, în Evenimentul zilei, nr. 1546, 28 iulie 1997, pag. 4; vezi şi M.S.C., „Miliardarul Sörös se teme de un crah bursier“, în Cronica Română, nr. 1360, 8 iulie 1997, pag. 10; Bursa, nr. 158, 8 sept. 1997, pag. 5; Ben Macintyre şi Jason Nisse, „Poliţia franceză îi interoghează pe asistenţii lui George Sörös“, în The Times, nr. 65938, 10 iulie 1997, pag. 27; Redacţia, „Asemenea unui criminal“, în Der Spiegel, nr. 32, 4 august 1997, pag. 118; Redacţia, „Asiatismul pus în discuţie“, în Le Monde, 30 august 1997, pag. 15; Pascal Riche, „Procesul intentat lui Sörös“, în Libération, 28 iulie 1997, pag. 14; Paul Blustein, „Sörös contestă că ar fi părtaş la manevrele necurate care să afecteze cursul monedelor naţionale din Asia“, în International Herald Tribune, 31 iulie 1997, pag. 11; Redacţia, „Asemeni unui criminal“, în Der Spiegel, nr. 32, 4 august 1997, pag. 118; Redacţia, „Sörös a fost acuzat de către Malaysia de complot valutar“, Adevărul, nr. 2241, 5 august 1997, pag. 5. Pentru alte aspecte ale cazului George Soros şi referinţe bibliografice, vezi: Vasile Zarnescu, „TRANSILVANIA – PRETEXTUL DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI (2)“, AlterMedia, 24 iulie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/07/24/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-2/. Iată de ce, în locul epitetului de „filantrop“, trebuie caracterizat ca fiind unul dintre marii „rechini“ ai capitalismului actual, despre care avertizam în episodul nr. 50, http://www.altermedia.info/romania/2014/04/08/inselatoria-secolului-xx-50/.

[182] Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE.  Războiul împotriva culturii române (1944-1999). Ed. Pro-Humanitate, vol. 1-2, Bucureşti, 2000; Mihai Ungheanu,  Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989, Editura D.B.H., 1999; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“, Ed. Roza Vânturilor, 2000; Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU, Ed. Irecson, 2008, pe http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-7694-37-6/Florin-Matrescu__Holocaustul-Rosu-vol-I-II-cu-addenda; Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“. Vezi şi: „Evreii vinovaţi de crime la adresa umanităţii!!!“, pe http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=50277.

[183] Vasile I. Zărnescu, „Propaganda holocaustică: un gheşeft super-abject“, AlterMedia, 20 septembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/09/20/propaganda-holocaustic-un-gheeft-super-abject/.

[184] Vasile I. Zărnescu, „Turpitudinea năpîrlitului Andrei Marga“, AlterMedia, 31 decembrie 2013, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/12/31/turpitudinea-napirlitului-andrei-marga/.

[185] Vasile Zarnescu, „Turpitudinea ex-regelui Mihai“, AlterMedia, 22 aprilie 2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/04/22/turpitudinea-ex-regelui-mihai/.

[186] „Arhivele MAPN, înstrăinate duşmanilor României – tăcem?“, 2 mai 2013, by eufrosin, pe http://eufrosin.wordpress.com/2013/05/12/arhivele-mapn-instrainate-dusmanilor-romaniei-tacem/. Vezi şi: Adriana Toma , „Consiliul Memorial al Holocaustului din SUA va avea acces la documentele din arhiva MApN“, în România liberă, 8 mai 2013, pe http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/consiliul-memorial-al-holocaustului-din-sua-va-avea-acces-la-documentele-din-arhiva-mapn-301381.

[187] Cornel-Dan Nicolae, „MOSSAD-ul şi tehnica militară românească“, AlterMedia, 2 martie 2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/03/02/mossad-ul-si-tehnica-militara-romaneasca/.

[188] Vasile Zarnescu, „Victoria Ungariei asupra României pe Arcul de Triumf“, Monitor SRI, 14 ianuarie 2012, pe http://monitorsri.blogspot.ro/2012/01/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe.html

[189] Vasile I. Zărnescu, „Crin Antonescu-Vorbete – Omul cu ochi-de-peşte-mort-de-trei-zile“, pe http://www.justitiarul.ro/crin-antonescu-vorbete-omul-cu-ochi-de-pete-mort-de-trei-zile/.

[190] Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (1)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/27/problema-holocaustului-1/.

[191] Cf. http://www.mediafax.ro/social/senat-persoanele-care-minimalizeaza-in-public-holocaustul-pedepsite-cu-inchisoare-sau-amenda-12428270?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+mediafax%2FQddx+%28Mediafax_ALL%29.

[192] Cf. http://www.clr.ro/Rep_dil_2002/..%5Crep_htm%5CL107_2006.htm.

[193] Vasile I. Zărnescu, „Supraordonanţa şi subordonatul (3)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/10/supraordonanta-si-subordonatul-3/.

[194] Vasile I. Zărnescu, „Ubicuitatea războiului axiologic“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2010/11/12/ubicuitatea-razboiului-axiologic/.

[195] Cf. http://infocon.ro/stiri/2007/09/alan_greenspan_sustine_ca_principalul_motiv_al_invaziei_din_irak_a_fost_petrolul-20070920-89.html.

[196] Cf. https://archive.org/details/LaMystificationDuXxeSiecle.

[197] Vasile I. Zărnescu, „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, AlterMedia,  pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/17/ati-votat-cleptocratia-ati-ramas-cu-saracia/.

[198] Valeriana N. STOICA, „Triumviratul malefic“, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/12/21/triumviratul-malefic/.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Atitudinea contradictorie a Ungariei faţă de jidani

Vasile I. Zărnescu

Ungaria a avut o atitudine contradictorie faţă de jidani: de la asimilarea elitei, la trimiterea în lagăre a păturilor sărace. Într-adevăr, surprinzător în atitudinea ungurilor (moghiorilor) faţă de jidani este caracterul paradoxal al acesteia, intervenit după ocuparea Ungariei de către trupele germane, în urma „trădării“ regentului Miklos Horthy (aranjate, după unii istorici, cu ajutorul cominterniştilor şi, îndeosebi, al lui Valter Roman, născut Ernő Neuländer, deci jidan maghiar, care-şi păstrase relaţiile cu jidanii din Ungaria), în ciuda originii lor comune, asiatice şi a caracterului lor sinuos în decursul istoriei de 1100 ani a Moghioriei – întreruptă, cum se ştie, de cele câteva secole de paşalâc, vreme în care, practic, Ungaria nu a existat.

La capitolul „Antecedente filojidăneşti în Ungaria“, care constituie o dovadă suplimentară a paradoxalului filojidănism hungarist, este locul să relev că guvernul bolşevic instituit de Bela Kun era cvasitotal jidănesc: „Un raport al comisiei prezidată de senatorul american Clayton Riley Lusk a constatat că din cei 32 comisari principali cu care s-a înconjurat Bela Kun în Ungaria, 25 erau evrei, iar cei mai importanţi erau membri ai directoratului: Bela Kun (Cohen), Bela Vaga (Weiss), Joseph Pogany (Schwartz) şi Sigismond Kunfi (Kunstatter). Ca şefi ai terorii roşii, care s-au ocupat personal de execuţii şi torturi au fost identificaţi Alpari şi Szamuelly“ [1]. De aceea guvernul lui Bela Kun a şi fost privit cu simpatie de Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace care era manevrat de jidani şi care, la rândul său, manevra aranjamentele după Primul Război Mondial, ocazie cu care, cum se ştie, României i s-au impus condiţii înrobitoare, deşi contribuie substanţial la victoria Antantei. Bela Kun şi guvernul său plin de jidani au adus capitalei Budapesta supranumele de IUDAPESTA!

Aşa cum am mai relevat în unele studii, deşi ar putea să pară surprinzător, maghiarismul are nu doar „meritul“ de a fi inventat fascismul, cu care Horthy se lăuda în faţa lui Hitler, dar este şi iniţiatorul antiiudaismului. „Putem, astfel, cita actul din 1222, semnat de regele Andrei al II-lea, prin care se stabileşte: «Comiţii cămării, schimbătorii de bani, slujbaşii sării şi strângătorii vămilor să fie nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţi şi iudei». (…) Acelaşi rege Andrei al II-lea întăreşte actul din 1222, precizând că «iudeii şi saracinii să nu fie puşi la conducerea monetăriei şi a ocnelor de sare şi a altor treburi obşteşti», iar în 1233 vine cu restricţii şi mai puternice, interzicându-se iudeilor, saracinilor şi ismaeliţilor de a ocupa orice funcţie publică, de a se căsători cu creştini, de a avea robi creştini etc. Tot acum se introduce pentru prima dată sistemul de semne distinctive pentru iudei, saracini şi ismaeliţi, luându-se măsuri pentru separarea lor de creştini“ [2].

Totuşi, ulterior, din cauza primitivismului, a ignoranţei în care a trăit poporul moghior (ungar – încă nu s-au hotărât care este denumirea ţării: Hungary, în documentele pentru extern şi Magyar – citeşte: Moghior – în interior), clasa conducătore a trebuit să apeleze la funcţionarii alogeni, şcoliţi, îndeosebi după revirimentul din secolul al XIX-lea, când, după asediul Vienei, Imperiul Otoman s-a retras spre sudul Europei. «Clasa guvernantă maghiară şi-a recrutat oameni aparţinând tuturor naţiilor, dar în principal germani şi evrei. Germanii, abandonaţi de către Viena şi, încă şi mai grav, de Germania, rămăseseră forţa dominantă în comerţ şi industrie, chiar dacă uneori, în acest proces, căpătau un caracter maghiar. Evreii, care se ridicaseră din ghetouri la fel cum mica nobilime se ridicase din comitate, erau cei mai ardenţi susţinători ai „asimilării“ şi aduceau, în literatură şi în artă, o strălucire pe care autohtonii nu o aveau» [3]. Aici, prin „asimilare“ A. J. P. Taylor înţelege, ca în tot cursul lucrării, maghiarizare.

Această „asimilare“ a jidanilor în sistemul administraţiei din Ungaria în timpul dualismului austro-ungar – când, nota bene, Ungaria nu a existat ca stat independent, cum subliniază mereu A. J. P. Taylor – a intrat în contradicţie cu doctrina sionistă, care impunea neasimilarea, izolarea în ghetouri, în vederea determinării jidanilor să emigreze în Palestina, în locurile biblice. Totuşi, în decursul secolului al XIX-lea, se crease o simbioză puternică între liderii comunităţilor jidăneşti şi autorităţile Ungariei. Această colaborare a permis, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, colaborarea strânsă în vederea selectării discriminatorii, inclusiv în timpul presiunii germanilor de a fi deportaţi jidanii săraci şi pricăjiţi în lagărele de muncă – aspect căruia Arthur Butz i-a acordat o analiză minuţioasă, în Capitolul V, foarte extins, „Jidanii din Ungaria“ [4] – făcând posibilă, cum am subliniat, şi „supravieţuirea“ familiei avocatului Tivadar Soros până la emigrarea întârziată din 1947 a fiului său György şi la crearea viitorului strălucit al lui Schwartz György (oare cum s-o fi numit mai înainte de a-şi fi maghiarizat numele?! Ytzic Shtrul?!), naturalizat în americanizatul-de-succes George Soros, care „A spart banca Angliei“ – cum se şi lăuda în filmul documentar cu acest titlu pe care, acum, l-a dosit din jenă filantropică.

Dar Olga Lengyel nu a fost atât de influentă şi de bogată ca avocatul şi scriitorul Tivadar Schwartz şi a fost dusă la Auschwitz, împreună cu toată familia ei. Olga Lengyel (19 octombrie 1908 – 15 aprilie 2001), din Cluj-Napoca, după cum este prezentată pe Wikipedia, «a fost o autoare româncă americană de origine evreiască, de profesie asistentă medicală, care a supravieţuit lagărelor de concentrare de la Auschwitz şi a povestit, ulterior, experienţele ei în cartea sa „Cuptoarele lui Hitler“ – în original, Five Chimneys – (tradusă în româneşte în 1986). Toată familia ei a murit în lagăr şi, după război, Olga Lengyel a emigrat în S.U.A».

Miklos Nyiszli, cu a sa Auschwitz: A Doctor’s Eyewitness Account, tradusă în româneşte, postum, în 1964, cu titlul „Am fost medic la Auschwitz“, este un jidan maghiarizat, fiind, deci, adept al „asimilării“. De la Auschwitz s-a reîntors în România, la Oradea (de unde, anterior, fusese ridicat de honvezi, împreună cu familia), şi unde a şi murit. Nu i-am aflat numele de „evreu“. A fost ironizat copios de Arthur Butz pentru fantasmagoriile debitate în cartea sa despre munca lui de medic la Auschwitz. La fel ca şi Olga Lengyel, ca medic nu avea o situaţie socio-materială deosebită şi, deşi cu nume de „maghiar pur“, a fost săltat de horthyşti şi trimis în lagăr.

Oliver Lustig face parte dintre jidanii care nu şi-au schimbat numele. „La 3 mai 1944, Lustig a fost închis, împreună cu părinţii şi cei şase fraţi ai săi, în ghetoul din Cluj (fosta fabrică de cărămidă, în apropierea căreia astăzi se află hipermarketul Real), de unde a fost deportat, la 15 iunie, în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. La Birkenau (4 km de Auschwitz; unde se făceau selecţiile în vederea gazării şi, respectiv, a trimiterii în lagărul de muncă de la Auschwitz) şi-a pierdut mama şi trei dintre fraţi, tatăl murind câteva luni mai târziu la Mauthausen. (…) În 1965 a obţinut titlul academic de doctor în istoria doctrinelor economice. La 23 august 2004, colonelul în retragere Oliver Lustig din Ministerul Apărării Naţionale a fost înaintat la gradul de general-maior (cu o stea) în retragere. A fost decorat cu ordinul naţional Steaua României în grad de cavaler (2007), împreună cu alţi trei supravieţuitori ai Holocaustului. Lustig a publicat ulterior o serie de cărţi, dintre care 12 pe tema holocaustului, traduse în limbile germană, maghiară, italiană, portugheză şi engleză“, după cum se arată în prezentarea făcută pe Wikipedia [5]. În cele publicate până în 1989, după cum se poate constata şi în cazul altor autori jidani-„români“, el nu foloseşte cuvântul „holocaust“. Printre cărţile lui se află şi „atunci, acolo… la Auschwitz“ (ed. Cartea românească, 1987). Undeva, în carte, face afirmaţia că a plecat de pe Someş. Este singura precizare a zonei de unde a fost dus în lagăr. Nu ţara, nu regimurile politice, nici o precizare care să evidenţieze coordonatele spaţio-temporale ale evenimentelor; mai clar zis, cine l-a trimis în lagăr: România sau Ungaria? Tradusă în alte limbi străine, la cuvântul „Someş“ se va adăuga un asterisc, prin care se va explica străinilor: „râu în Transilvania, România“. De unde toţi cititorii străini vor putea spune ca nemernicul de Elie Wiesel – şi el deportat din „Transilvania, România“ – „România a ucis, a ucis, a ucis!“, care, şi el, a fost „decorat cu Ordinul Naţional Steaua României“! Cartea lui Lustig a fost publicată după 30 de ani de la evenimente. De aceea conţine numai baliverne.

Ana Novac. Nume „curat“ românesc. „Ana Novac, născută Zimra Harsányi, (n. 21 iunie 1929, Dej, judeţul Someş, România – d. 31 martie 2010, Paris, Franţa) a fost o scriitoare română (sic), evreică din Transilvania, supravieţuitoare a Holocaustului, care s-a stabilit în Franţa. (…) Zimra Harsányi, care şi-a luat pseudonimul de scriitoare Ana Novac la sugestia scriitorului Petru Dumitriu, s-a născut în anul 1929, la Dej, judeţul Someş, din Transilvania. La vârsta de 11 ani, s-a văzut cetăţeană maghiară, ca urmare a Dictatului de la Viena. La vârsta de 14 ani a fost deportată de autorităţile fasciste maghiare în lagărele naţional-socialiste de concentrare Auschwitz şi Płaszów. Părinţii Zimrei, precum şi fratele său au pierit în lagăr. (…) Ana Novac, scriitoare şi dramaturg cu un stil acerb şi vioi, fiind supravieţuitoare a Shoah, a rămas cunoscută îndeosebi prin jurnalul său Les Beaux Jours de ma Jeunesse, singurul jurnal care a supravieţuit lagărelor de concentrare. Ea era supranumită «Anne Frank roumaine», deşi Anne Frank descrie evenimentele petrecute în afara lagărelor, iar Ana Novac scrie din interiorul acestora, iar jurnalul său este continuat mult după eliberarea din lagăr, fără să uite faptele memorate, tratând şi multe alte subiecte, rămânând şi mai departe tot atât de subversiv“ [6]. Bizar este faptul că Jurnalul Annei Frank este republicat, în România, în numeroase ediţii, deşi este „un fals autentic“, conform sintagmei paradoxale a lui Imre Tóth, iar jurnalul Anei Novac nu a fost tradus niciodată! [7].

Ileana Vrancea. Unul dintre basmele româneşti cele mai cunoscute vorbeşte despre Ileana Cosânzeana şi este una dintre eroinele cele mai notorii. Vrancea este, la fel, un ţinut foarte omogen românesc, iar, conform legendei, Vrâncioaia şi băieţii ei l-au ajutat pe domnitorul Ştefan cel Mare în luptele sale de apărare a Moldovei. Ce vrei mai românesc decât numele Ileana Vrancea?! „Ileana Vrancea (19 aprilie 1929, Bucureşti) este istoric literar. Este fiica Anei Katz (născută Liebman), lucrătoare, şi a lui Matei Katz, dentist; prenumele la naştere: Hedda. Ambii părinţi se vor sinucide după 1945 (?!). Vrancea învaţă la Bucureşti, unde termină liceul în 1947, Facultatea de Drept în 1950 şi Facultatea de Filologie în 1951. Îşi susţine doctoratul în 1970 cu teza E. Lovinescu – criticul literar. Membră a Partidului Comunist Român din 1950, conduce secţia de învăţământ şi cultură a ziarului Scânteia (1950-1955), secţia de literatură şi artă la revista Lupta de clasă (1955-1971), ulterior la Era socialistă. În 1958 şi-a oficializat pseudonimul ca nume civil. În 1983 se stabileşte în Israel, unde este conferenţiară la Institutul Dinur şi la Universitatea Ebraică din Ierusalim“ [8]. Aşadar, „românca“ neaoşă Ileana Vrancea nu este alta decât jidanca Hedda Katz. Sunt mulţi aceşti Katz care ne fac zile fripte, din secolul al XIX-lea până azi, la Marco K. Katz. De prin 1981 socialismul românesc a început să-i miroasă a românism, dar şi să scârţâie, fiindcă F.M.I. şi B.I.R.D au început presiunile asupra Românei să plătească anticipat mai multe rate ale împrumuturilor făcute pentru industrializare – împrumuturi acordate întemeiat tot de către F.M.I. şi B.I.R.D –, iar Nicolae Ceauşescu a fost nevoit să treacă la o accentuată politică de austeritate şi, ca urmare, viaţa în România a devenit tot mai dificilă. Aşadar, când a dat de greu, în 1983, judeo-bolşevica Ileana Vrancea a spălat putina în Israel, deşi, ca judeo-comunistă, nu mai era „evreică“, după părerea lui Wilhelm Filderman, Carol Iancu, Teodor Wexler ş.a. Dar jidanca Hedda Katz este şi jidanca împuţită Ileana Vrancea, semnatara infamantei „Declaraţii de la Budapesta“, din 16 iunie 1989 [9]. Colonelul (r.) Mircea Dogaru scrie doct, ca să îşi mascheze revolta etalată la manifestaţiile S.C.M.D.: «(Europa liberă) promova, în spatele propagandei pentru Libertate, gestionarea dizidenţilor. Iar noi, ca proştii, o ridicam în continuare în slăvi pe Monica Lovinescu, puiul de cuc din casa marelui critic, la fel de Lovinească precum e Mihai Argeşeanu zis Mihai Viteză de Hohenzollern. Şi am înghiţit-o în fruntea Alianţei Civice, pe lângă fiica Anei Pauker (Maia) şi pe Ileana Vrancea, colaboratoarea Monicăi în România, numită din acest motiv, de regretatul Mihai Ungheanu, „Lovinescolatra“. Cât de manipulabili suntem, din cauza lipsei de informaţie, o demonstrează faptul că numita Ileana Vrancea, în realitate Hedda Katz, era nu numai fosta şefă a batalioanelor de asalt U.T.C.-iste, care i-au scos pe marii intelectuali români din universităţi, ci şi fiica lui Ştefan Voicu, unul dintre triumvirii care au condus, în realitate, România din spatele lui Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi doi erau Tudor Olaru şi Gheorghe Rădulescu zis „Gogu“, cel care a creat, pe moşia sa de la Comana, în calitate de mecena şi educator, grupul de dizidenţi post factum care ne-au fost băgaţi pe gât, pe post de elită intelectuală, în 1989. Cine vrea să se informeze în plus, să studieze raportul de încheiere a activităţii al lui René Al. de Flers, managerul secţiei române a Europei libere, carte publicată şi la noi, în 2007, sub titlul Europa Liberă. Secţiunea în limba română“ [10]. Dar, despre Hedda Katz colonelul (r.) Mircea Dogaru mai precizează: „Obiectivul principal, însă, a constat în contracararea noilor tineri intelectuali români, împiedicarea afirmării lor, compromiterea şi, în final, executarea lor ritualica pe catafalc: Romulus Zaharia, Ion Lancranjan, Francisc Pacurariu, Marin Preda, Eugen Barbu, Paul Anghel, Cezar Ivanescu, Marin Sorescu, Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Dinu Flamand, Aurora Cornu, Ion Iuga, Gheorghe Anca, Mircea Iorgulescu, Petru Popescu, Mircea Micu, Gheorghe Pitut, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Marius Robescu, Sanziana Pop, Vintila Ivanceanu, Cristian Tudor Popescu, Raoul Sorban etc.“ [11].

 Ştefan Voicu – alt nume neaoş românesc – s-a numit, la naştere, Aurel Rotenberg.

Toate articolele despre jidanii din România, Ungaria etc. postate pe Wikipedia sunt realizate de propagandişti ai „holocaustului“, de aceea sunt prezentaţi, fireşte, ca „victime ale holocaustului“. În acest sens, este elocvent de analizat articolul despre Imre Tóth.

«Imre Tóth (n. Imre Roth, 26 decembrie 1921, Satu Mare, d. 11 mai 2010, Paris, Franţa) a fost un filosof, istoric al matematicii şi filolog judeo-maghiar născut în România. Filosoful german Vittorio Hösle l-a numit „unul dintre cei mai importanţi istorici ai matematicii ai secolului al XX-lea“. Tóth s-a născut într-o familie judeo-maghiară din România. Şi-a schimbat numele de familie în Tóth în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-şi ascunde originea evreiască. Tatăl său, Abraham Roth, germanofil convins, fusese ofiţer în armata austro-ungară şi luptase în Primul Război Mondial pe frontul din Italia. Tóth a supravieţuit Holocaustul (sic) (ca singur membru al familiei sale) în mod paradoxal, deoarece fusese membru al Rezistenţei comuniste anti-naziste şi fusese condamnat la 6 ani de închisoare, iar deţinuţii evrei urmau să fie deportaţi ceva mai târziu decât populaţia evreiască civilă. La data de 6 iunie 1944 a fost dus împreună cu alţi deţinuţi la un tren cu care urmau să fie deportaţi la lagăre de exterminare, dar cu puţin timp înainte ca trenul să plece a fost oprit de către un ofiţer maghiar care auzise de debarcările din Normandia şi considera că războiul este pierdut; deţinuţii au fost duşi înapoi în închisoare» [12]. Deci Imre Tóth nu ajunsese în nici un lagăr, nici nu plecase spre vreunul, dar „supravieţuise Holocaustului“! Corect ştiinţific şi istoric autorul acestei biografii semi-măsluite trebuia să scrie: „a supravieţuit războiului“. Simplu, corect şi onest. Oricum, trebuie să-i mulţumim acelui ofiţer maghiar care a gândit realist geopolitic şi strategic şi nu l-a mai trimis în lagăr, unde, fără îndoială, exista riscul să moară. În acest fel cultura română şi mondială s-au îmbogăţit cu opera unui mare savant „judeo-maghiar“ – cum se exprimă autorul prezentării de pe Wikipedia. La fel ca Vittorio Hösle, şi eu îl consider cel mai mare filozof român al matematicii din secolul XX. În mod evident tendenţios, autorul biografiei sale a omis din lista de lucrări cea mai importantă lucrare de filozofie a matematicii din limba română a lui Imre Tóth: AHILE. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, apărută, în 1969, într-un tiraj de 1740 de exemplare, ceea ce pentru acei ani era un tiraj derizoriu; de aceea, acum a devenit o raritate. Deşi cartea i-a apărut la Editura Ştiinţifică, şi-a tipărit-o în regie proprie, adică a plătit-o din bani săi de profesor, cu toate că trebuia plătită de stat şi tipărită în zeci de mii de exemplare, cum se proceda atunci! E una dintre cele mai frumoase şi mai profunde cărţi de filozofie a matematicii scrise în limba română. E regretabil că Imre Tóth nu a avut timpul necesar să o traducă el însuşi în limbile străine pe care le stăpânea foarte bine – germană, engleză sau franceză –, fiindcă este atât de „înromânizată“, atât de plină de spirit filozofic exprimat în româneşte încât lucrarea aceasta nu poate fi tradusă de altcineva. Nu ştiu din ce motive a fost marginalizat – probabil pentru că era prea deştept, prea cult, prea onest, prea generos şi prea filo-sof – de către diriguitorii culturii române, căci a fost determinat să emigreze, pierzând, astfel, un mare român: un român autentic prin internalizarea limbii române, a culturii române şi a spiritului filozofic românesc. Repet, reprezintă un român autentic, spre deosebire de cei care – spre a folosi o sintagmă a lui Imre Tóth, explicitată în AHILE. Paradoxele eleate… – constituie un „fals autentic“, precum Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Miron Constantinescu (Meer/Meïr Kohn), Andrei Oişteanu (Andrei Oigenstein), Radu Florian, Zigu Ornea (Zigu Orenstein), Norman Manea, M.-R. Ungureanu, Vladimir Tismăneanu, Jean Ancel şi mulţi alţi jidani mascaţi sub nume româneşti, care, după 1989, au început şi ei să-i acuze pe români, incriminându-i sub pretextul „Holocaustului“.

Consider că Imre Tóth reprezintă emblema marelui intelectual român persecutat de regimul jüden-bolşevic. Nu am reuşit să aflu dacă a fost evreu sau doar jidan. Ţinând cont că a fost oprimat, discret dar consecvent, de sistemul judeo-stalinist, Imre Tóth se încadrează perfect în antinomia „evreu versus jidan“ şi, deci, putem conchide că a fost evreu – pe linia marilor intelectuali evrei creatori ilustrată de Filon din Alexandria, Flavius Josephus, Baruch Spinoza, David Ricardo, Karl Marx, Niels Bohr, Leo Szilard, Leonard Bernstein.

Trebuie să facem, totuşi, o distincţie între, pe de o parte, jidanii din Ungaria, îndeosebi din Budapesta, care aveau mai puternice legături cu autorităţile, şi, pe de altă parte, jidanii din România, din partea răpită temporar de Ungaria prin Dictatul de la Viena. Aceştia din urmă erau percepuţi de fasciştii unguri ca supuşi ai Regatului României, alături de români, şi asupra lor era revărsată aceeaşi ură şi persecuţie ca şi împotriva românilor. Pe români nu-i puteau trimite în lagărele organizate de Germania, ca pe jidani, deoarece România era, totuşi, aliata Germaniei, ca şi Ungaria – ba mai importantă ca aceasta, din cauza atât a petrolului de care aveau nevoie nemţii, cât şi a poziţiei sale geostrategice unice. Ca atare, ungurii/moghiorii îi căsăpeau pe români pe loc, aşa cum s-a întâmplat la Ip, Trăsnea, Moisei şi în alte localităţi. Iar „evreii români“ nu puteau trata cu autorităţile horthyste cu aceeaşi eficienţă ca liderii jidanilor din Budapesta, în vederea selectării preferenţiale a coreligionarilor lor: lagărul sau Palestina. De aceea, escroci ca Elie Wiesel, Moses Rosen, Radu Ioanid ş.a. au vituperat şi continuă s-o facă, acum, contra României pentru că ar fi „trimis 400.000 de evrei în lagărele de exterminare“ ale Germaniei – aşa cum scrie pe soclul de la intrarea în Templul Coral! NU, nu România i-a expediat, ci Ungaria, mai precis conducătorii Ungariei horthyste de conivenţă cu liderii sionişti din Ungaria şi liderii sionişti şi ai comunităţii yichouv deja stabiliţi în Palestina!

Dar, miracol! Au fost şi mulţi prizonieri care s-au întors din lagăre, unii au supravieţuit chiar după mulţi ani de detenţie. Un exemplu notoriu este impostorul Elie Wiesel. Dar, spre necazul sioniştilor, care-i voiau pe toţi morţi fiindcă nu aveau nevoie de ei în viitorul stat jidănesc din Palestina, unii dintre aceştia ca Israel Shahak sau descendenţi ai lor, ca Norman Finkelstein, au demascat marea escrocherie a propagandiştilor postbelici a holocaustului, „care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor“, cum îi ironizează Roger Garaudy. Nu mai vorbim de neevrei, ca Paul Rassinier, care a fost declanşatorul mişcării „revizioniste“, devenită, în mod necesar, prin logica internă a cercetării ştiinţifice, negaţionistă.

NOTE

[1] Cf. http://www.scribd.com/doc/199091401/Comunismul-in-lume-%C5%9Fi-evreii.

[2] Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – Paradisul regăsit, pag. 104. Vezi: Vasile I. Zărnescu, „Maghiarismul – sorgintea fascismului (2)“, AlterMedia, 3 aprilie 2010, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/04/03/maghiarismul-sorgintea-fascismului-2/.

[3] Alan John Percival Taylor, MONARHIA HABSBURGICĂ, 1809-1918. Editura Allfa. Bucureşti, 2000, pag. 161; vezi şi pe http://www.librarie.net/p/9586/MONARHIA-HABSBURGICA-1809-1918-O-ISTORIE-A-IMPERIULUI-AUSTRIAC-SI.

[4] Vezi episodul nr. 24, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/13/inselatoria-secolului-xx-24/.

[5] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Oliver_Lustig.

[6] Pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Novac.

[7] Cf. de exemplu, http://www.balderexlibris.com/index.php?post/Felderer-Ditlieb-Anne-Frank-s-diary-A-hoax.

[8] Cf. http://www.crispedia.ro/Ileana_Vrancea.

[9] Cf. http://raportatacarearomanieideonu.wordpress.com/2011/06/08/16-iunie-1989-declaratia-de-la-budapesta-autonomie-pentru-transilvania/.

[10] Cf. http://sindicatulcmd.blogspot.ro/2014/05/jocul-de-mobilizarea-4.html.

[11] Cf. http://sindicatulcmd.blogspot.ro/2014/06/jocul-de-mobiliarea-9.html.

[12] Pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Imre_T%C3%B3th.

Puterea de persuasiune a „falsurilor autentice“

Vasile I. Zărnescu

Un caz aparte îl reprezintă marele impostor şi mitoman Simon Wiesenthal, născut într-un orăşel din Galiţia – o zonă a Poloniei care era un fel de oază/puielniţă a jidanilor europeni. A devenit celebru prin supranumele cu care a fost gratulat de către activiştii propagandei holocau$tic€, „vânătorul de nazişti“! Un studiu care l-a demascat deplin şi definitiv este „Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“ al lui Mark Weber, director al Institute for Historical Review, publicat iniţial de AlterMedia [1] şi reluat, în avalanşă, pe alte site-uri. Studiul demascator începe în forţă:

«De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul S.U.A. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului XX. Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Olivier în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată obişnuinţă de a ignora adevărul. El a minţit în legătură cu experienţe sale din timpul războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane».

În urma unei documentaţii vaste, Mark Weber citează, printre altele, şi opinia unui fost şef al Mossadului, care declară că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“. Eli M. Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Mondial Jidănesc, a analizat cu atenţie, într-o carte din 1993, intitulată BETRAYAL – Trădarea [2], reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“. Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „de o ineficienţă jalnică de-a dreptul“, care „a depăşit de mult bufoneria şi impertinenţa“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“.

În cuprinsul studiului său, Weber afirmă că farsorul Simon Wiesenthal s-a plimbat prin multe lagăre şi că această mobilitate a dus la apariţia suspiciunii că, în realitate, ar fi fost un agent nazist (după ce fusese un „inginer“ sovietic). Fostul cancelar al Austriei Bruno Kreisky o spune direct: „D-l Wiesenthal a trăit în acea vreme în sfera de influenţă nazistă fără să fie persecutat. (…) Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…“ După aceste declaraţii grave – ca replici la acuzele aduse de Wiesenthal lui Kreisky (jidan şi el) ca fost agent nazist – s-au ameninţat reciproc cu intentarea de procese de calomnie. Dar nu şi le-au mai intentat nici unul.

Din studiul lui Mark Weber nu am putut număra toate lagărele prin care a trecut plimbăreţul Simon Wiesenthal. Şi-a publicat autobiografia: The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. New York: McGraw Hill, 1967. În acelaşi an a fost tradusă în limba franceză: Les assassins sont parmi nous. Ed. Stock, Paris, 1967. Folosindu-se această ediţie franceză, după doi ani – deci, foarte prompt, ţinând cont de timpul scurs între apariţia altor cărţi şi traducerea lor în româneşte – a fost tradusă în limba română: ASASINII printre noi. Editura politică, Bucureşti, apărută în noiembrie 1969.

Ediţia românească are un „Cuvânt înainte“ scris, în iunie 1969, de ziaristul şi prozatorul Ioan Grigorescu, cunoscutul realizator al serialului TV „Spectacolul lumii“. Ca fost corespondent de presă în Polonia între anii 1956-1958, ca fost bursier UNESCO la Institutul Superior de Jurnalistică din Strasbourg (1959), ca absolvent al Institutului de Literatură „Maxim Gorki“ din Moscova şi ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Polonă (în intervalul 15 martie 1993-15 octombrie 1998), se poate spune că era un om instruit, „plimbat prin lume“ şi versat în presa şi în politica internă şi internaţională. De aceea, e de presupus că nu se poate să nu fi aflat, cât a fost la studii la Strasbourg, despre curentul revizionist/negaţionist, care apăruse, deja, în Franţa. Dar în acel „Cuvânt înainte“ din 1969 s-a exprimat cu mult talent, foarte apologetic şi foarte convingător, căci m-a determinat şi pe mine că consider ca fiind adevărate bazaconiile debitate de Simon Wiesenthal în fabulaţia sa. La fel de ditirambic avea să se exprime Ioan Grigorescu şi în prefaţa la cartea scrisă de Joe J. Heydecker şi Johannes Leeb, PROCESUL DE LA NÜRNBERG: «O carte cutremurătoare. O carte pusă în întregime sub peceta (sic) obiectivităţii. O carte care a beneficiat de „patosul distanţei“, căpătându-şi dreptul la perenitate»“. Pe lângă faptul că sintagma „patosul distanţei“ este o contradicţie în termeni, este în contradicţie şi cu expresia „peceta [corect: pecetea – greşeală care, pentru un scriitor şi ziarist ca el, este inadmisibilă!] obiectivităţii“, cu care se potriveşte ca nuca-n perete! Oricum, „patosul distanţei“ – şi ce-o fi vrut să înţeleagă Ioan Grigorescu prin această expresie – trebuia să-l determine să nu fie deloc apologetic. Ca să nu mai spunem că, aşa cum a demonstrat cu prisosinţă Arthur Butz – folosindu-se de opiniile unor experţi – Procesul de la Nürnberg a fost o înscenare judiciară pe cât de jenantă, pe atât de condamnabilă. Elocvent este faptul că generalul-maior I. T. Nikitchenko, „judecătorul“ sovietic din Tribunalul Militar Internaţional (T.M.I.), la acest proces, proces ridicat în slăvi inclusiv de I. Grigorescu, a declarat că Germania a ucis la Auschwitz patru milioane de jidani, iar ca dovadă în probarea acestui „argument“ al său a fost propoziţia „este de notorietate acest fapt“! De fapt, I. T. Nikitchenko a fost ceva mai direct, declarând înainte de „proces“: „Avem de-a face cu principalii criminali de război, care deja sunt recunoscuţi ca vinovaţi“. Armata Roşie capturase toată arhiva lagărului, iar singura „dovadă“ adusă la proces au fost cele cinci cuvinte ale generalului sovietic! Or, date fiind bogatele sale surse de informare, preocupările lui pentru studierea holocaustului, statutul său de om citit şi versat în „meandrele concretului“, cum se exprima metaforic Ion Iliescu, Ioan Grigorescu ştia, deja, când a scris prefaţa, în 2006, că Procesul de la Nürnberg fusese o mare farsă a învingătorilor, şi, la acea dată, nu-l mai obliga nimeni să mai colporteze acest clişeu. Mai ales că, între timp, apăruse, de trei decenii, cartea lui Arthur Butz, despre Grigorescu nu se putea să nu fi aflat. Ţinând cont că şi-a făcut studiile la Moscova şi că a avut o carieră fulminantă de tânăr, ar trebui să ne întrebăm ce nume purta Ioan Grigorescu înainte de a se numi Ioan Grigorescu.

Acum, recitind expunerea sa din „Cuvânt înainte“, nu putem zice decât „Dumnezeu să-l ierte!“ pentru aberaţiile lui despre fantasmagoriile lui Wiesenthal. Oricum, în chiar prima pagină a textului său, Ioan Grigorescu scrisese: «În „cariera“ lui de deţinut, autorul acestei cărţi a trecut prin nu mai puţin de douăsprezece lagăre de exterminare şi doar un lanţ de miracole i-ar putea explica supravieţuirea» (cf. op. cit., pag. 5). Într-adevăr, aceleaşi miracole apăruseră subit şi când îl duceau siniştrii S.S-işti pe Elie Wiesel la groapă să-l împuşte: îi împuşcau pe toţi cei de dinaintea lui, dar când ajungea şi tânărul jidan de 17 ani pe marginea gropii, tirul se oprea, nemţii se răzgândeau şi îl readuceau din nou în lagăr; şi aşa de mai multe ori! În mod evident, zbirii nazişti erau experţi în terorism psihologic (cum erau şi şefii britanici ai Comandamentului Strategic al Bombardierelor, care terorizau populaţia civilă a popoarelor inamice) şi urmăreau să-l extermine prin suferinţe psihologice! Dar au apărut miracolele, astfel încât omenirea avea să se pricopsească cu un nemernic: marele propagandist al Holocaustului, Elie Wiesel… Dar, totuşi, în chiar acest „Cuvânt înainte“ Ioan Grigorescu mai declară: „Lucrând asupra volumului de nuvele Obsesia, inspirat de un Auschwitz văzut la cincisprezece ani după război, şi revenind cu prilejul fiecărei reeditări asupra temelor abordate, am parcurs o vastă bibliotecă de literatură de rezistenţă, sute de cărţi scrise de foşti deţinuţi în lagărele morţii, mărturii ale criminalilor de război, biografii ale foştilor comandanţi de lagăre, am participat la procesele intentate gauleiterilor fascişti şi călăilor vinovaţi de omucideri în masă. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc o carte de valoarea celei semnate de Wiesenthal“ (ibidem, pag. 6). Deci, cum spuneam, omul avea experienţa teoretică a cercetării, a studiului cărţii – „sute de cărţi“ –, dar şi experienţa vieţii, a participării la procese penale intentate călăilor etc. – deci pot afirma că devenise un fel de expert în problema holocaustului. Numai că, deşi o fi fost sincer în convingerile sale, pleca de la premise false. Căci, totuşi, din nou totuşi, cum de nu s-a gândit la semnificaţia plimbării lui Wiesenthal prin 12 (do-uă-spre-ze-ce!) lagăre de exterminare fără să fi fost exterminat în nici unul! Nu i s-o fi părut suspectă această tevatură?! NU, căci, după ce a scris şi a reeditat Obsesia, a scris şi: „Vai, miracole!“, ce mai la deal la vale! Aşa scrisese şi şef-rabinul Moses Rosen în titlul cărţii sale: „PRIMEJDII, ÎNCERCĂRI, MIRACOLE“.

Numai că nu era vorba de nici un miracol, ci de o falsificare extrem de abilă şi concertată pe plan mondial a realităţii, de o mare mascaradă propagandistică ambalată „sclipitor“ pentru a convinge opinia publică să creadă în existenţa holocaustului – aducător de mangoţi. Şi, în baza a ceea ce sociologii numesc „fetişismului literei tipărite“ – adică a judecăţii de acest tip: „e adevărat pentru că scrie în ziar“, „e adevărat pentru că scrie în carte“ – foarte mulţi oameni neinformaţi şi creduli au început să ia fabulaţiile unor asemenea scribi la comandă drept „realitatea care s-a întâmplat“, să ia „realitatea“ confecţionată foarte abil în asemenea cărţi, articole şi filme drept realitatea istorică veritabilă. Asemenea produse de subliteratură (dar care constituie tot „literatură“) şi filme tematice de duzină (dar care constituie tot „artă cinematografică“) sunt atât de bine, de convingător contrafăcute încât între „realitatea“ exprimată de ele şi realitatea istorică se poate face o comparaţie paralelă cu aceea dintre un tablou falsificat atât de bine încât poate fi confundat lejer de către un amator cu tabloul veritabil şi doar un mare expert poate distinge tabloul fals de cel adevărat. Asemenea falsuri constituie – după expresia paradoxală a lui Imre Tóth – „falsuri autentice“! Cu astfel de falsuri autentice propaganda sionistă a contrafăcut veritabila realitate istorică şi a convins opinia publică internă şi internaţională substituind realitatea istorică, „realitatea adevărată“, cu „realitatea falsificată“, cu pretinsa existenţă a „Holocaustului unic“, dar sub care se ascunde o mare holohoax, o mare holoînşelătorie prin care se lansa, de fapt, un mare holocash!

Cazul marelui istoric francez, Michael de Bouard, expus anterior, este, în acest sens, simptomatic. Dacă şi el, om instruit şi chiar fost deportat la Mauthausen, a putut fi influenţat şi păcălit de foarte elaborata „realitate falsificată“, indusă în conştiinţa indivizilor prin insistenta şi agresiva propagandă holocaustică, încât a putut să scrie în memoriile sale despre existenţa camerelor de gazare de la Mauthausen, deşi el, deţinut acolo, nu le văzuse niciodată, atunci e uşor de imaginat cât de facil sunt convinşi oamenii simpli de existenţa „Holocaustului unic“, numit tot mai frecvent, ca să fie mai ebraic, mai „evreiesc“, „şoah“. Mecanismul psihologic desemnat prin sintagma sociologică „fetişismul literei tipărite“ a apărut şi s-a consolidat în decursul istoriei – îndeosebi în epoca post-Guttemberg, supranumită şi „Galaxia Guttemberg“ după titlul celebrei cărţi a lui Marshall McLuhan, când tipărirea cărţilor şi ziarelor a devenit tot mai mult un proces industrial, de masă – deoarece cărţile şi ziarele publicate erau „serioase“, credibile, erau sursa veritabilă de şcolarizare, de informare, de instruire din ce în ce mai elevată, până la nivel doctoral. Dar, treptat, presa a dobândit şi o dimensiune partinică, ideologică şi, deci, manipulatoare şi, tot crescendo, a încăput pe mâna finanţei iudaice, îndeosebi în Occident – cum remarcase, cu sagacitatea sa intelectuală şi cultura sa filozofică, acum 125 de ani, Vasile Conta. Or, prin mass media industrializate mai ales în epoca postbelică, propaganda holocaustică a căpătat o dispersie cvasimondială ca arie şi foarte profundă, densă în conţinut, insistentă şi repetitivă în frecvenţă, iar ca efect psihologic foarte remanentă: individul nu este lasat să uite, fiindcă mereu i se bagă în minte, în faţa ochilor aceleaşi filme cu holocaustul, aceleaşi cărţi cu suferinţele jidanilor în „lagărele de exterminare deliberată“ aceleaşi „jurnale false“, tip „Jurnalul Annei Franck“, reeditate periodic – cum face Editura Humanitas –, deşi tirajele anterioare nu se epuizaseră. Dacă prin lectura presei individul află de existenţa „holocaustului unic“, prin vizionarea filmelor este, efectiv, intoxicat cu această propagandă. Conform listei pe care am indicat-o anterior referitoare la filmele produse industrial pe tema holocaustului [3], din 1946 până acum, în 2014, s-au confecţionat, în progresie geometrică, 366 de filme – cam şase pe an! –, dintre care 190 „artistice“ şi 176 „documentare“. Tonul l-au dat, cu The Stranger, de Orson Welles, în 1946, fireşte, în S.U.A. – unde propaganda holocaustică data încă din 1869, fiind „oficializată“ de rabinul Samuel S. Wise, în 1900! A urmat Polonia, cu filme făcute în 1946 şi 1947 – probabil ca să estompeze faptul că cele mai multe lagăre de concentrare au fost pe teritoriul ei şi cei mai mulţi angajaţi ai lagărelor au fost polonezi (şi, chiar şi în aceşti ultimi ani, sondajele de opinie au relevat că Polonia se situează printre primele locuri din Europa la antisemitism – cred că Ungaria este, se pare, pe primul loc). Filme despre holocaust a făcut chiar şi Germania – probabil ca să nu fie acuzată că muşamalizează „Holocaustul unic“ prin ignorarea subiectului şi să nu fie impusă cu o taxă suplimentară la „daune de holocaust“; până şi Japonia a făcut un film, în 2005, sub regia lui Takayoshi Watanabe!

Dar dacă un japonez a făcut un film despre holocaust – al evreilor, nu a japonezilor! –, nu se putea să nu se găsească un mercenar român care să nu facă şi el asemenea măgărie: în 2009 s-a difuzat la Cinemateca Union „Călătoria lui Gruber, un film făcut în 2008. În recenzia pe care i-o face, d-l Ion Coja spune despre regizorul filmului, Radu Gabrea, că ar fi român, dar, după nume, pare un nume tot de împrumut, deci ar putea fi tot un jidan mascat („Germania era ţara de origine a mamei sale: [4]). Şi mai spune că «Călătoria amintită, (…) iese din sfera artisticului şi devine act civic de imoralitate, în cazul de faţă o măgărie greu de înţeles şi de iertat. E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenarişti, care au în faţă o viaţă de om pentru a-şi „repera“ onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o şulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu ştie în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancţiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancţiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piaţă. Dacă va intra!…» [5].

Lagăre de concentrare a înfiinţat şi Japonia, unde munceau până la epuizare, pe lângă civili, şi prizonierii de război englezi şi americani. Totuşi, despre aceste lagăre nu s-a făcut decât un film: The Bridge on the River Kwai, „Podul de pe Râul Kwai“ (1957), în regia lui David Lean; film impresionant, desigur, dar unul singur. Şi încă filmul relevă un paradox: inspirat după un fapt real, filmul redă construcţia unui pod care servea Imperiului Japonez la transportul armatelor, a logisticii etc., deci servea facilitării efortului de război al Japoniei imperiale. De aceea, unii comandanţi ai prizonierilor anglo-americani au hotărât tergiverseze cât mai mult finalizarea construcţiei, apoi, să arunce podul în aer. Dar s-au opus alţi comandanţi, pe motiv că era o creaţie a lor şi că nu e frumos să-şi dinamiteze propria creaţie! Era şi asta o „dilemă morală“!

Lagăre de concentrare au înfiinţat şi S.U.A., unde au fost internaţi civilii germani şi japonezi. Despre aceste lagăre nu s-a făcut decât un film, unul singur, al cărui nume mi-a scăpat, dar ştiu că era vorba de o japoneză şi fetiţa ei, a cărei dramă era că soţul ei era american (parcă o corcitură hispano-indiană), care lupta în Armata S.U.A., dar nu putea să o scoată din lagăr, fiindcă ea era japoneză, iar legile războiului erau dure! Legile sunt dure şi în timp de pace, dar în timp de război sunt cele mai dure şi se şi aplică riguros.

Disproporţia nu este doar scandalos de mare, 366 la 2, dar este şi suspectă, pentru a nu zice că este deliberat subordonată unei ideologii criminale: aceea de a induce în mintea oamenilor o falsă istorie privind existenţa holocaustului şi, deci, de a-i capacita la învinovăţirea altora că l-ar fi produs – situaţie care se finaliza prin extorcarea de „bani de holocaust“.

Cercetările sociologice referitoare la consumul de produse mass media au demonstrat că pe primul loc se află filmul, la mare distanţă de celelalte elemente componente: radio, ziare, cărţi – cărţile fiind pe ultimul loc. Filmele despre holocaust au fost vizionate de sute de milioane de indivizi, mai ales că au fost multiplicate şi difuzate în aproape toate ţările, iar aceste filme au fost retransmise de mai multe ori. Această redifuzare insistentă este asemănătoare cu procedeul de tortură numit „picătura chinezească“. Practic, oamenii sunt torturaţi prin vizionarea filmelor despre holocaust, gen Auschvitz, al lui Uwe Boll, Holocaust al lui Marvin J. Chomsky, Shoah al lui Claude Lanzmann, The Art of Remembrance – Simon Wiesenthal făcut de Johanna Heer şi Werner Schmiedel, Blood Money: Switzerland’s Nazi Gold al lui Stephen Crisman sau altele din lunga listă indicată. Dar, întrucât este vorba de filme, conştiinţa individului o receptează foarte permisiv ca „artă“, nedându-şi seama că, subliminal, este supus unei veritabile torturi comise cu mijloace aparent inocente şi i se induce ideea verosimilităţii holocaustului, precum şi ideea pedepsirii vinovaţilor. De aceea, această difuzare masivă şi insistentă a creat o imensă presiune psihologică asupra conştiinţei individului, care, astfel, din cauza acestei insidioase propagande judeo-staliniste cu „falsuri autentice“, ia „realitatea contrafăcută“ din filmele (articolele, cărţile etc.) despre „Holocaust“ drept reflectarea realităţii istorice, a realităţii veritabile. Pe planul conştiinţei individului – după cum demonstrează Imre Tóth analizând fenomenologia spiritului – cele două forme ale reflectării realităţii, forma „realitatea contrafăcută“ şi forma „realitatea reală, istorică“ – au un egal drept de existenţă: dar diferenţa o constituie doar gradul de persistenţă, de profunzime şi de permanenţă dată de preponderenţa pe care o dobândeşte una sau alta în funcţie de cum este alimentată cu informaţii. Or, în conştiinţa a milioane de oameni a fost impusă „realitatea contrafăcută“ prin propaganda holohoax, a „holocaustului-înşelătorie“, prin impunerea „falsurilor autentice“, prin repetarea incontinentă a minciunilor.

Conştientizarea faptului că prin repetarea minciunilor se poate contraface realitatea, se poate impune în gândirea indivizilor o „realitate“ falsă, a fost constatată în practica politică a unor mari lideri politici care recurgeau la acest procedeu de mistificare a realităţii încă la începutul secolului trecut. Astfel, A. Scott Berg, în minuţioasa biografie WILSON, redă un episod din conflictul ideologic şi politic dintre Woodrow Wilson, preşedintele S.U.A., şi principalul său adversar, Henry Cabot Lodge, liderul republicanilor din Senatul S.U.A. Henry C. Lodge formulase anterior unele idei politice pe care le susţinea acum, în toamna lui 1919, şi Woodrow Wilson, dar – bazându-se pe memoria scurtă a opiniei publice – Lodge se făcea că nu le ştie, că i-ar aparţine numai lui Wilson şi îl contracara pe Wilson chiar pe aceste idei doar pentru că se credea superior lui Wilson şi, deşi era convins că Wilson avea dreptate, se folosea de orice subterfugiu pentru a-l combate, ridiculizându-i, în perfidia sa, ideile susţinute de Wilson – repet, aceleaşi pe care le susţinuse chiar Lodge! Fireşte, Wilson, care avea o vastă cultură politică, l-a prins „cu mâţa-n sac“ şi l-a ridiculizat, la rândul său, public, enunţând respectivele idei şi subliniind că „l-a citat pe senatorul Henry Lodge, care le publicase, anterior, în lucrările sale“, stârnind hohotele de râs ale ascultătorilor. Conflictul Lodge-Wilson s-a acutizat pe tema semnării de către S.U.A. a Tratatului de la Versailles în forma convenită unanim de toţi liderii politici ai lumii, participanţi la dezbaterea Tratatului, pe baza propunerilor lui Wilson – faimoasele „Cele 14 puncte“ wilsoniene. Tratatul avea printre obiectivele principale înfiinţarea Ligii Naţiunilor ca instituţie menită să aibă puterea de a împiedica izbucnirea unui nou război mondial, probabil chiar mai mare decât măcelul care tocmai se terminase cu tragicele consecinţe cunoscute. Acest biograf descrie starea de lucruri de la începutul lunii noiembrie 1919: «Hitchcock proved to be a dogged spokesman; but, as Senator Tom Conally of Texas observed, he was simply „no match for the snarling growls and the biting fangs of Lodge, Borah, Johnson and Reed“. As always, Lodge kept zeroing in on Article X of the Treaty, the guarantee against external aggression through collective security. Hitchcock insisted repeatedly that any such action demanded unanimity from the League Council and Congressional approval before America could commit to engaging in League actions. Lodge paid no attention, knowing that, in politics, constant repetition can harden even obvious falsities into facts. He just kept saying „The article bypassed Congress“» (op. cit., pag. 653, în ediţia americană) – «Hitchcock s‑a dovedit un purtător de cuvânt înverşunat; dar, după cum a observat senatorul Tom Connally din Texas, pur şi simplu „nu se ridica la nivelul acuzelor ameninţătoare şi al colţilor ascuţiţi ai lui Lodge, Borah, Johnson şi Reed“. Ca întotdeauna, Lodge a continuat să ţintească prevederile Articolului X din Tratat, garanţia împotriva agresiunii externe prin securitate colectivă. Hitchcock a insistat în mod repetat că orice astfel de acţiune presupune unanimitate în Consiliul Ligii şi aprobarea Congresului înainte ca America să se poată angaja în acţiunile Ligii. Lodge l‑a ignorat, ştiind că, în politică, repetiţia constantă poate să preschimbe în realităţi chiar şi minciuni evidente. Pur şi simplu a continuat să spună „Articolul evită aprobarea Congresului“» – ceea ce era absolut fals (cf. op. cit., pag. 633-634, în ediţia română – s.n., V.I.Z.).

Senatorul Lodge şi-a continuat acţiunea malefică şi a reuşit să convingă să fie susţinut de către mai mulţi congresmeni, unii chiar dintre partizanii de până mai ieri ai lui Wilson! Spre marea lui deziluzie. După alegerea succesorului lui Woodrow Wilson – republicanul Warren Gamaliel Harding, un caraghios care a şi mierlit-o rapid, din cauza beţiilor şi a curvărăselii la care s-a dedat după ce a ajuns preşedinte (apărând suspiciunea că ar fi fost otrăvit chiar de către consoarta sa, Prima Doamnă, din cauza infidelităţii!) – şi după ieşirea lui Wilson de pe scena politică din cauza bolilor care-l măcinaseră, a fost posibil să se aducă mai multe amendamente la forma propusă de Wilson, compromiţând total atât contribuţia lui, cât şi imaginea S.U.A., a „Americii“.

Semnificativ este că Woodrow Wilson anticipase apariţia celui de-Al Doilea Război Mondial dacă nu se vor respecta propunerile sale. Astfel, în turneul întreprins pentru a-şi recâştiga adepţii prin răspândirea concepţiei şi contribuţiei sale atât la intrarea tardivă în Primul Război Mondial (pe care tot el l-a denumit astfel!), cât şi la formarea Ligii Naţiunilor, în discursul din 8 septembrie 1919, din Omaha, Nebraska, referindu-se la Carta Naţiunilor Unite, Wilson a afirmat: «„This is one of the great charters of human liberty, and the man who picks flaws in it – or, rather, picks out the flaws that are in it, for there are flaws in it – forgers the magnitude of the thing, forget the majesty of the thing, forget that the counsels of more than twenty nations combined… were… unanimous in the adoption of this great instrument“. Wilson readily conceded that treaty created only a „presumtion“ that there would not be another war – because „there is not absolute guarantee against human passion“. But he predicted with absolute certainty that „within another generation, there will be another world war if the nations of the word – if the League of Nations – does not prevent it by concerted action“» (op. cit., pag. 624, în ediţia americană) – «„Aceasta este o cartă extrem de importantă pentru libertate, iar cel care-i găseşte greşeli – sau, mai bine zis, cel ce găseşte greşelile care sunt în ea – uită amploarea ei, uită măreţia ei, uită eforturile consiliilor a mai mult de douăzeci de naţiuni… care au căzut de acord şi au adoptat acest instrument extraordinar“. Wilson a recunoscut fără tăgadă că acest tratat crea doar „prezumţia“ că nu va mai fi un alt război – pentru că „atunci când vine vorba despre pasiunea umană, nu există nici o garanţie absolută“. Dar el a prezis cu foarte  mare siguranţă că „generaţia următoare va avea parte de un alt război mondial dacă naţiunile lumii – dacă Liga Naţiunilor – nu îl vor preveni printr-o acţiune concertată“» (op. cit., pag. 606, în ediţia română); de asemenea, Woodrow Wilson repetă ideea posibilităţii apariţiei unui nou război mondial, într-o convorbire cu Homer Cummings, şeful Departamentului purtătorilor de cuvânt ai partidului, căruia „i-a dat fiori“ tocmai prin această predicţie (vedeţi pag. 685, în ediţia română) [6].

Iată cum senatorul american Henry Cabot Lodge a contribuit, prin perfidia lui, prin micimea sa sufletească, la destabilizarea politică internaţională, situându-se printre vectorii care au potenţat declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial – fiind, deci, o personificare a Răului, întrucât ştia că „în politică, repetiţia constantă poate să preschimbe în realităţi chiar şi minciuni evidente“! Paralela dintre acţiunea lui de impunere a unei „realităţi“ false prin repetarea unor minciuni şi acţiunea sioniştilor, care impun, prin demersurile propagandei holoca$tic€, aceeaşi falsificare a realităţii, este, deci, întemeiată. Aşadar, escrocheria holocaustului este Răul contemporan absolut!

NOTE

[1] Mark Weber, „Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“. Vedeţi ediţia originală, din iarna 1989-1990, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml. Ediţia iniţială, pe AlterMedia, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004, pe: http://www.altermedia.info/romania/2004/07/10/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i/; http://www.altermedia.info/romania/2004/07/16/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii/. Vezi şi: Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/.

[2] Eli Rosenbaum, BETRAYAL, pe http://www.allbookstores.com/Betrayal-The-Untold-Story-Kurt/9780312082192.

[3] Accesibilă aici: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Holocaust_films.

[4] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gabrea.

[5] Cf. http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/ce-a-fost-la-iasi-in-iunie-1941/.

[6] A. Scott Berg, WILSON, Ed. G. P. Putnam’s Sons, USA, 2013, pe http://www.amazon.com/Wilson-A-Scott-Berg/dp/0399159215 ; vezi şi: A. Scott Berg, WILSON, Editura RAO, Bucureşti, 2014.

BATTLESHIP AUSCHWITZ

CUIRASATUL AUSCHWITZ

– Conferinţa istoricului David Irving –

David Irving

Doamnelor şi Domnilor,

Sunt sigur că în prima parte a monologului meu nimeni din audienţă nu mă va acuza că arăt prea mult respect pentru ceea ce este de bon-ton, acceptat de toată lumea. Unul din lucrurile nemenţionate de moderatorul Mark Weber este cariera mea criminalistică din ultimele 12 luni.

A început acum aproape un an, la 3 octombrie, în Berlin. Fusesem invitat să merg la Berlin de către cea mai mare staţie guvernamentală de televiziune, Sender Freies Berlin, pentru a lua parte într-o discuţie de masă rotundă cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric ale cărui detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat „Berliner Salon“. Producătorul programului mi-a telefonat la Londra spunând:

„– D-le Irving, dau o importanţă cu totul deosebită venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost întotdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră şi de ani de zile am aşteptat să vă am ca participant la o emisiune. Vă invit la discuţia noastră săptămânală, la o masă rotundă“. I-am răspuns: „– Cine va mai fi prezent?“ Mi-a răspuns: „– Oh, Eberhard Jäckel de la Universitatea din Stuttgart şi prof. Arno Mayer de la Universitatea Princeton“. Şi a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând:

„– Scuzaţi că vă întreb, dar ştiu aceşti domni că şi eu am fost invitat?“

„– Nici un fel de problemă“.

„– Bine“.

Apoi a spus:

„– Veţi sta la Hotelul Kempinsky. Dorim să zburaţi la Berlin cu British Airways şi puteţi sta acolo câteva zile. Totul este aranjat“.

Am făcut, deci, rezervarea la Hotel Kempinsky. O săptămână mai târziu, cu puţin timp înainte de data programului, primesc un telefon năucitor de la SENDER FREIES BERLIN, în care mi se spune:

„– Ne pare rău, d-le Irving, dar trebuie să anulăm invitaţia. Toţi istoricii germani invitaţi au refuzat să participe la discuţia de masă rotundă cu dumneavoastră…“

Firește, acesta nu e o noutate. Ei ştiu că ei nu pot dezbate. Fiind pe aceeaşi lungime de undă, toţi repetă aceleaşi minciuni. Nu sunt, însă, pregătiţi să dezbată cu cineva care vine din afara mafiei căreia îi aparţin. Am spus, deci, d-lui de la SENDER FREIES BERLIN: „– Bine, regret foarte mult; în ceea ce mă priveşte am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel Kempinsky şi, deci, voi fi acolo“. Mi-a răspuns: „– Nu, nu, d-le Irving, nu aţi înţeles, nu vă invităm să participaţi la acest program!“ Le răspund: „– E în regulă, nu trebuie să vă îngrijoraţi în legătură cu asta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră“.

„– Dar unde veţi fi atunci?“ I-am răspuns: „– În afara studioului dumneavoastră“.

Şi aşa am produs o demonstraţie în Berlin, pe Masurenallee, în faţa staţiei Sender Freies Berlin, cu câţiva din prietenii mei. D-l Ernst Zündel a avut un rol covârșitor în găsirea şi mobilizarea acestor prieteni pentru mine, pe care nu-i cunoscusem înainte, şi am mărşăluit împreună în sus şi în jos prin faţa staţiei, ca presa germană să vadă bine pancartele, scrise în engleză şi germană, care spuneau: „Istoricii germani sunt mincinoşi şi laşi!“ Mesajele erau în aşa fel concepute încât şi cel mai neinstruit jurnalist german să le înţeleagă.

Spun aceasta pentru a mă legitima ca profet, deoarece era ziua de 3 octombrie – dar nu a acestui an istoric, 1990, în care ne aflăm, ci 3 octombrie 1989. În acea dimineață, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii de istoric german, am aranjat o conferinţă de presă la Hotel Kempinsky din Berlin, invitând toată presa scrisă, televiziunea şi radioul, la care au apărut 30-40 de ziarişti.

Şi aşa, cu jurnaliştii şezând în jurul meu la o masă, nu ştiu ce mi-a venit, am încercat să-i pun în încurcătură şi le-am spus : „– Ştiţi, nu mă veţi crede în ceea ce vă spun, dar în 12 luni de acum înainte Germania va fi reunificată“.

Ştiam că pentru aceşti jurnalişti nu există idee care să-i deranjeze mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou şi să fie iarăşi mare, şi le-am spus din nou: „– În 12 luni de acum Germania va fi reunită“. Și, jur, am nimerit-o la secundă!

Câteva zile mai târziu făceam un tur de conferințe prin Austria şi ultimele angajamente de a vorbi erau la Salzburg şi, parcă, Innsbruck. Pe atunci poliţia austriacă mă urmărea. Jos la hotel, la recepţie, aştepta poliţia, aşa că am reuşit să ies din hotel prin spate, pe ieșirea din restaurant. Am organizat un miting, dar nu în Salzburg, ci peste frontieră, la Freilassing. Dar nu a venit mai nimeni.

Asta, realmente, m-a mirat. Motivul a fost, însă, că în acea seară era 9 noiembrie (anul trecut) şi toată lumea stătea acasă lipită de televizor, urmărind cum zidul Berlinului era dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul DAILY TELEGRAPH din Londra transmitea într-o rubrică de bârfe, pentru prima dată, ştirea despre ceea ce afirmasem eu în 3 octombrie la conferinţa de presă: „D-l Irving a fost singura persoană care a afirmat, la o conferinţă de presă în data de 3 octombrie 1989, că Germania, probabil, va fi unificată în 12 luni. La acel timp, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei“. Daily Telegraph m-a întrebat:

„– D-le Irving, de ce nici unul dintre ziarele germane de atunci nu a citat ceea ce aţi afirmat dumneavoastră privind reunificarea?“ I-am răspuns: „Jurnaliştii de pretutindeni au aceeaşi meteahnă caracteristică: orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce văd istoricii…“ Și am menționat acest fapt în fața șefului Arhivelor Militare Vest-Gername, Manfred Kehring – să rețineți acest nume, maiorul Manfred Kehring – șeful arhivelor militare din Freiburg. Unul dintre istoricii militari de frunte ai Germaniei, care a scris istoria standard a Stalingradului – un istoric de primă clasă. L-am văzut la începutul lunii septembrie a acestui an și mi-a spus:

„Ei bine, Irving, am ajuns la aceeași concluzie ca și tine, dar la șase luni după tine. Și eu am fost la Postdam, la Arhivele Militare Est-Germane, și am văzut comportamentul soldaților est-germani“.

Aceștia nu făceau decât să stea în parcul din vecinătate și să bea bere toată noaptea – demonstrând colapsul sistemului. Maiorul Kehrig a prezis, de asemenea, că unificarea Germaniei se apropie, însă nu a spus o dată exactă.

Cred că aceasta demonstrează ceea ce am susținut eu mereu, anume, dacă îți ții nasul lipit de documente de arhivă, atunci ai mai multe şanse să fii corect în aprecieri.

Imaginaţi-vă, acum şapte ani, în 1983: mă aflu la o conferinţă de presă organizată de revista vest-germană Stern, în Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care este organul de opoziţie în Germania, m-a adus deghizat ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o întreagă cartotecă cu viaţa lui (30.000 de subiecte) şi, când mi-au spus că vor publica jurnalul lui, ştiam că e un fals. Deci Bild-Zeitung m-a întrebat: „Sunteţi dispus să apăreţi deghizat drept corespondent de presă al nostru şi să le dărâmaţi toată conferinţa de presă?“ Am fost de acord. Am fost primul la microfon şi am fost primul care a putut pune anumite întrebări celor de la Der Stern. Le-am spus deschis: „Jurnalul lui Hitler este un fals! Au cheltuit 9 milioane D-Mark pentru el. Toţi istoricii germani au spus că este autentic. Eberhard Jackel a spus şi el că e autentic şi, deci, trebuie să fie autentic“. Dar nu era autentic.

Am aceleaşi sentimente asupra holocaustului. Voi vorbi şi de cazul Rommel puțin mai târziu. Este, însă, acelaşi gen de istorie, deoarece, când ne uităm la istoria Feldmareşalului Rommel şi la legenda că a fost membru al mişcării de rezistenţă contra lui Hitler, că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie pe care am auzit-o de 40 de ani, de la Al Doilea Război Mondial încoace, constat că nimeni nu s-a ostenit să verifice documentele, toţi au crezut ceea ce au scris alţii despre el, dar numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul este în altă parte.

Cam aşa au fost lucrurile şi în Toronto, acum vreo doi ani. Am fost chemat ca expert în istorie la procesul lui Ernst Zündel [2], la care apărătorii lui mi-au arătat „Raportul Leuchter“ [3], care e testul de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare. Ca o persoană care a studiat la Universitatea din Londra chimie, fizică şi ştiinţe exacte, ştiam că am în faţă un rezultat exact. Nu există o altă interpretare posibilă. Şi, deodată, tot ceea ce am citit în arhivă a devenit de înţeles şi clar. Trebuie să accepţi că, dacă nicăieri în arhive nu este vreo consemnare că au avut loc gazări, dacă nu există nici un singur document german care să se refere la gazare de fiinţe umane – nici măcar un singur document german – şi dacă nu există nici o referinţă nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni şi dacă, pe de altă parte, testele medico-legale de laborator ale crematoriului şi ale camerelor de gazare de la Auschwitz etc., nu arată nici o urmă, nici un reziduu semnificativ de compus cyanidic, atunci toate acestea nu pot să însemne decât un singur lucru: nu au existat camere de gazare.

Atunci cum ne putem explica faptul că de 45 de ani, de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, am fost toţi copleşiţi de această vină comună: ideea că rasa umană s-a făcut vinovată de lichidarea a 6 milioane de fiinţe umane prin gazare? Răspunsul e acesta: am fost supuşi celei mai mari ofensive propagande pe care rasa umană a cunoscut-o. A fost condusă cu atâta fineţe, cu atâta rafinament, cu atâta influenţă financiară, încât n-am fost capabili să o recunoaştem ca o ofensivă propagandistică de la început până la sfârşit. Şi acum vedem aceste arme că circulă la orizont – în toată urâţenia lor, iar cea mai importantă dintre arme, în toată această campanie contra adevărului, din 1945 încoace, a fost bineînţeles marele cuirasat Auschwitz! Şi ne-am descoperit, în sfârşit şi noi, istoricii de profesie, şi în particular ai profesiunii de revizuire a istoriei, propria noastră sarcină, sarcina majoră: „Scufundaţi Auschwitz-ul!“

V-am prevenit în prima parte a acestui monolog că nu voi arăta respect pentru ceea ce e de bon-ton şi pe unii i-a contrariat când am declarat: Scufundaţi Auschwitz-ul! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm Auschwitz-ul, deoarece echipajul Auschwitz-ului, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal-ii, Elie Wiesel şi restul s-au luat la bătaie între ei, lovindu-se cu pumnii, se înjură, iar vasul, ajuns acum între aisberguri, deja l-au părăsit şi ei. Au început să coboare steagul de luptă de pe cuirasatul Auschwitz. Au redus numărul la patru milioane de victime, după care au înlocuit din nou placa memorială cu una având un conținut și mai mic, ajungând la un milion de victime.

Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un „memorial intermediar“. Cred că acum placa e de carton, deoarece nu are sens să iroseşti bani pe una de marmură când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbată. Va trebui să-l schimbe, evident. Nu voi afirma că numai un milion, nu voi spune nici un fel de estimare numerică a morţilor la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact.

Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut (21 septembrie 1989) registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru „cuirasatul Auschwitz“, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea celor 46 de registre mortuare ale lagărului Auschwitz – care acoperă anul 1942 complet; anul 1943 aproape complet și anul 1944 incomplet – au arătat, prin aceste 46 de registre, că la Auschwitz au fost cu totul 74.000 de morţi. 74.000 de morţi din felurite cauze!

Acum profesorul iudeu Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei care au reuşit să participe la programul de televiziune Sender Freies Berlin – el nu a fost dez-invitat ca mine, deci, probabil, că este un tip în regulă –, așadar Arno Mayer de la Universitatea Princeton ne spune în cartea sa „De ce nu s-au întunecat cerurile?“ [1] că, dinte cei care au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, probabil că mult mai mult de jumătate dintre morți au survenit din cauze naturale – oricum ar fi acelea ținând cont că au avut loc pe timp de război. Desigur, însăși fraza este suspectă. Dar aceasta demonstrează – indiferent de ce vrea să demonstreze – că mai puțin de jumătate au fost uciși. Ceea ce înseamnă mai puțin de 74.000 de oameni au fost omorâți la Auschwitz. Haideți să fim generoși și să considerăm că 40.000 ar fi putut fi omorâți la Auschwitz pe parcursul celor trei ani – ceea ce reprezintă o cifră teribilă! Este o crimă gravă. Este aproape la fel de mult cât am omorât noi, britanicii, într-o singură noapte la Hamburg.

Asta înseamnă să reduci lucrurile la dimensiunea lor reală! Când nemţii te acuză folosind temutul cuvânt Relativieren, ceea ce înseamnă că încerci să compari lucrurile, că încerci să bagatelizezi faptele, răspunsul este: „Da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcţia unui istoric“. Winston Churchill însuşi a spus că funcţia unui istoric este să afle ceea ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Istoricii germani n-au început nici măcar să se urce pe prima treaptă a scării. Ei încă nu au aflat ceea ce s-a întâmplat. Toţi credeau numărul de morţi de la Auschwitz ca fiind de patru milioane, până când cineva din Israel a spus: „Oh, nu ! Nu patru milioane, ci doar un milion“. Oh, da, un milion!

Institutul Fur Zeitgeschichte în München: „Un milion! Noi întotdeauna am pornit de la această premiză. Wir sind immer davon ausgegangen“. Asta este ceea ce au declarat presei, că ei mereu au considerat că este vorba de un milion. Însă au uitat să spună acest lucru propriului guvern şi, desigur, n-au spus nici poporului german, iar acum poporul german se întreabă: „De acord, dar cum rămâne cu cele șase milioane? Oh, cele șase milioane?… Totalul nu se schimbă! Rămân tot șase!“

Ca şi cum te duci la băcănie să cumperi șase kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, dar băcanul vrea plata tot pentru șase kg… Asta este ceea ce s-a întâmplat cu populaţia germană: a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru cei (cele) șase milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: „Trebuie să plătiţi pentru șase  kg… indiferent de cât aţi primit“. În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta drept o pungăşie… Cumperi șase litri de lapte și descoperi că recipientul nu mai conţine decât doi litri, doar că vânzătorul îți spune „da, dar va trebui să plătiți pentru cei șase litri pe care îi vreți, asta-i situația“. Și în acest caz este vorba de o escrocherie. Aceasta este situația acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de șase milioane, iar populaţia germană continuă să fie informată că au fost gazaţi în număr de șase milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.

Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat precum cuirasatul „Arizona“ la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu catargul încă la suprafață, arătând că acolo, odată, a existat o mare legendă. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun: „Acolo jos se află cea mai grozavă legendă în care oamenii au crezut timp de 50 de ani – marele cuirasat Auschwitz, care a fost părăsit de propriul echipaj!“ De ce nu trebuie să credem? Mai întâi aţi aflat din Raportul Leuchter.

Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambridge şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat la serviciul de informaţii, GCHQ (GovernmentCommunicationHeadquarters), ocupat cu descifrarea codului duşman. Poate vă întrebați ce legătură are această împrejurare cu Auschwitz. Ei bine, răspunsul vă va da un răspuns. Oamenii se întreabă mereu: „De unde știm noi că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările?”        Să presupunem că au făcut-o, deşi, credeţi-mă, nu le-ar fi fost uşor. Duceţi-vă odată la Arhiva Naţională din Pennsylvania Avenue şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane care sunt acolo: 30, 50, o sută de mii de tone de documente – nu poți distruge aceste documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt jumătate de duzină de copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnale zilnice. Sunt scrisori private scrise celor de acasă. De aceea, de 20 de ani spun: „Plătesc 1.000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Auschwitz sau de ceva legat despre ceea ce se spune că se întâmplă acolo, sau oriunde în altă parte“. Şi am relansat această provocare de fiecare dată când am apărut la televiziune, pe tot mapamondul. Chiar m-am deranjat să iau în buzunarul propriu 1.000 de lire sterline, arătându-le pe ecran – însă nu pot găsi vreo dovadă!

Dar lumea continuă să accentueze pe presupunerea conform căreia germanii au distrus toate documentele privind gazarea. În regulă, dar ce spuneți de asta: în timpul războiului noi, englezii, citeam toate mesajele codificate germane. Să presupunem că noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3.000 experţi, care au descifrat codurile inamice şi au înregistrat fiecare document german telegrafiat şi tot ceea ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen şi alte șapte lagăre de concentrare, pe de o parte, şi, pe de alta, cu comandamentul din Berlin (Wirtschafts-und Verwaltungshauptamt), și unitatea lui Oswald Pohl.

Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, britanicii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului şi am citit rapoartele zilnice între comandantul de la Auschwitz şi comandamentul din Berlin, şi de la toate celelalte lagăre de concentrare! Şi ştiam exact ce raporta (comandantul lagărului) către Berlin despre tot ceea ce se întâmpla.     Textele tuturor acestor telegrame decodate germane se găsesc în arhiva serviciului secret britanic. Vă voi spune ceea ce conțin ele per total; nu cunosc ad litteram ce conţin, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi cei prezenți le putem bănui doar, refuză să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca, într-un apendix al volumului al doilea al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ceea ce putem afla din aceste telegrame.

În fiecare zi, în telegramele trimise din lagărele de concentrare la Berlin se comunica: numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în fiecare lagăr; numărul prizonierilor care au părăsit fiecare lagăr în acea zi; numărul prizonierilor rămaşi în fiecare lagăr la sfârşitul fiecărei zile. În plus, sub o a patra rubrică, exista o categorie descrisă – în chip bizar – drept „ale pagube/pierderi“ – Abgänge aller Art. Serviciul Secret Britanic a dedus că cele mai multe dintre acele „alte pierderi“ erau cauzate de decese.

Conform britanicilor, istoria oficială arată că: „în cazul Auschwitz-ului, majoritatea acestor pierderi reiese că s-au datorat bolilor. Restul erau execuţii, care sunt descrise ca săvîrșite prin spânzurare sau împuşcare. Nu se face nici o referire despre gazare la Auschwitz“.

Dar, în altă ordine de idei, acest mare cuirasat Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, ne-a declarat că tocmai aceasta se întâmpla la Auschwitz! Că Auschwitz a fost o ultimă oprire, un punct terminus. Că trenurile sosite la Auschwitz își debarasau masele de oameni neajutoraţi, demni de milă, care, bineînţeles, toţi erau iudei, în percepția colectivă prezentă. De acolo erau coordonați către procedura de exterminare, unde erau gazați. Nici un singur cuvânt, însă, despre aceste mişcări în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Dar aţi citit în presă vreo referire la vreuna dintre aceste concluzii ale guvernului britanic?! Nu.

Cred că profesorul Hinsley a dovedit mult curaj că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor și să nu se mai implice deloc. „Nu există nici o referire despre gazare la Auschwitz“. Un om brav. Noi, cei care ne avântăm mai departe pe această pasarelă, știm că oricând putem fi împinși în apele care colcăie de crocodili, iar toți acești crocodili care înoată pretutindeni în jur seamănă izbitor cu Simon Wiesenthal.

Dar ce se poate spune despre martorii oculari? Acei martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate?! Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau. Dar noi știm că acolo nu existau camere de gazare.

Dar ce se poate spune despre fotografii? Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania astă seară aici, în public, aşa că doresc să povestesc o situație care mi-a adus o deosebită plăcere în ultimele zile.

Anume: ați vizionat o serie de filme în Germania; cred că au fost patru sau cinci filme în luna mai în acest an. Menționez un cuplu din cale afară de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jäckel. Lea Rousch e o binecunoscută jurnalistă de televiziune jidancă din Germania, care este infim mai atrăgătoare decât Simon Wiesenthal însuşi. Iar pe de altă parte, Eberhard Jäckel, şeful catedrei de istorie al Universității din Stuttgart. Eberhard Jäckel a fost consultantul istoric și consilierul, iar Lea Rosh a fost, fără îndoială, persoana care a asociat această îngrozitoare serie de patru filme.

Avea titlul Der Tod: Ein Meister Aus Deutschland (Moartea – un maestru din Germania), iar prin intermediul subiectului au dragat și s-au bălăcit în toată mizeria. Întreaga mizerie propagandistică prin care această campanie de sine stătătoare a tot bătut apa în piuă în ultimii 40-50 de ani! Iar într-un episod special care a fost transmis – la minutul 35 al episodului al doilea din mai a.c. –, prezintă trenuri pline-ochi de jidani duşi cu forța într-o gară din România. Ni se înfățișează pe ecran o imagine a jidanilor înghesuiți în vagoane pentru cărbuni deschise; vedem acei oameni demni de compătimire, stând aranjați în acele vagoane, iar o voce suprapusă spune: „Iată-i trimiși către lagărele de exterminare din Treblinka și Auschwitz“.

Ei bine, a trebuit să-i scriu o scrisoare profesorului Eberhard Jäckel în care i-am spus:

„Dragă profesore Jäcker, drag coleg,

Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă jidani români, încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare ale gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că, de fapt, platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie: Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o
expediţie de cumpărături în Ruhr“.

Acesta este adevărul! Şi i-am mai scris profesorului Jäckel:

„Dacă nu mă credeţi, la proxima vizită pe care o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea fotografie printre celelalte de pe pereţi, conținând imagini din viața Germaniei ocupate de Forțele Aliate. Și asta este, ilustrând, cu oarecare nostalgie, aspecte din timpul etapei imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Sau cumva asta v-a fost sursa inițială de informaţii!? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la restaurantele staţiilor feroviare“.

E foarte distractiv să fii istoric; după cum vedeţi, ai momente de amuzament.

În timp ce lucram la Arhivele Publice Britanice, am observat un catalog, o filă din Zyklon B, așa că mi-am spus să arunc un ochi. Și descopăr o anume filă din dosarele Serviciului Secret Britanic despre Zyklon B, din documentele Departamentului de Război din Marea Britanie. Conține corespondența din anii de după Război dintre MI6 – Serviciul Secret Britanic – și Compania de Fumizare din Londra. Acolo MI6 încearcă să afle care sunt legăturile dintre Compania de Fumizare din Londra, care producea Zyklon B – o fumigație/fumizare și o otravă dezinfectantă –, pe de-o parte, și I.G. Farben și Degesch din Germania, pe de altă parte. MI6 a dorit să afle care dintre aceste două corporații a inventat această substanță, acest compus chimic pe bază de cianură, cine anume a cumpărat licența etc. Pentru mine nu e important, dar sunt câteva fotografii foarte drăguțe ale unor recipiente ce conțineau Zyklon B în aceste documente. Dar ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că, în 1946, Compania de Fumizare din Londra avea ca adresă telegrafică ZyklonLondon!

Aflându-mă la Freiburg luna trecută, la începutul lui septembrie, m-am întâlnit cu un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie al Universității din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei în viața privată.

Așadar, acest prieten m-a invitat la o sticlă de vin şi am rămas la discuţii până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând surse. În public, evident, nu vor să apară alături de mine nici morţi, însă în particular au nevoie de mine. Şi dragul profesor Berndt Martin, care îmi e prieten de 20 de ani, îmi spune: „Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori“.

Eu răspund: „Ei, şi?“

El zice: „Șeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani“.

Îi răspund: „A, te referi la Franciszek Piper“.

El zice: „Oh, da, Franciszek Piper, un prieten foarte apropiat al meu de mulţi ani; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I, blocul care se arată turiştilor și pot să-ți spun că te înșeli în privința camerelor de gazare, Irving. Acolo există camere de gazare, au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu“.

Apoi continuă: „La Auschwitz I, evident, e o mică problemă. Şi i-am spus aceasta lui Franciszek Piper. I-am spus: Herr Piper, tu știi că sunt un om inteligent, m-am uitat la crematoriul de aici, iar ceea ce tu arăți turiștilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e o făcătură, nu-i aşa?“ (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).

Iar Martin mi-a răspuns: „Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la patru milioane la un milion), a răspuns: „Fie vorba între noi, ai dreptate! Am construit camera asta strict pentru turişti“.

Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor? Un istoric german care acceptă că Auschwitz I, der Stammlager Auschwitz, crematoriul şi camerele de gazare, care sunt arătate turiştilor din toată lumea, sunt falsuri postbelice pentru divertismentul turiștilor! E ceva ce am bănuit dintotdeauna, ceva ce ne-a părut suspect de la bun început, încă de la apariţia acelui Raport Leuchter, care ne-a intrat pe mână. Însă profesorul Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze), a mai spus: „D-le Irving, dar evident că acesta este valabil numai în privinţa lagărului Auschwitz I. La Birkenau (la o distanţă de 3-5 km) erau adevăratele camere de gazare“.

Nu s-a gândit, însă, la o întrebare logică: De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă? Cine sunt acum marionetele?

Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii!

Dar trebuie să admit că abia în dimineaţa următoare „mi-a căzut fisa“, în timp ce scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin; brusc mi-am dat seama de gravitatea celor spuse de el. Așadar, avem de a face cu un istoric german care acceptă abominaţia aceasta absurdă conform căreia e absolut normal să arăți turiştilor camere de gazare contrafăcute! Totuși, dacă spui așa ceva în Germania zilelor noastre, comiți un delict.

Există contra mea o asemenea acuzaţie încă nerezolvată, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în München. (Mă rog, nu e singurul motiv. Conform spuselor din reclamația poliției, chipurile aș fi și instigat la proteste în fața Hotelului Hohenzollern din München: „David Irving a pus la cale o manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie“. Acum, dumneavoastră care sunteți experți veți observa un mic anacronism aici.)

În fine… după cum spuneam, i-am scris profesorului Martin: „Îmi poți confirma în scris, te rog, tot ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect?“ Încă aştept răspuns.

Nu cred că se va aventura prea „în larg“, urmându-mă. După cum spuneam, cuirasatul este în derivă. Putem să-l părăsim, se va scufunda încet și sigur, așa cum s-a întâmplat și cu vasul Bismarck. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie! Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că au exagerat din cale afară cu povestea Auschwitz-ului şi, disperaţi, încearcă să repare avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a doua, deoarece toată artileria lor a cedat, iar situația devine periculoasă pentru ei.

Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, acesta m-a întrebat: „La ce lucrezi acum?“ Îi spun: „Ei bine, profesor Martin, pregătesc biografia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste“. De fapt, vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi – sunt singura persoană care posedă așa ceva – anume jurnalul lui Goebbels pe anul 1938! Conține 1.000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebbels înţelegi mai bine personalitatea lui Hitler!

De exemplu: la câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebbels formulează în paginile jurnalului său o plângere: el spune că Heydrich, şeful Gestapo-ului, a dat un ordin interzis să fie executate un anumit număr de persoane, iar Führer-ul este roșu de furios. Iată un punct de vedere interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna: garnitura secundă dă anumite ordine și aplică anumite execuţii, iar Hitler afla de aceasta când era prea târziu.

Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune: „Foarte interesant, d-le Irving, dar ştiți cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg?“ „Cine?“, întreb. „Prima amantă a lui Goebbels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e“.

Aşa stau lucrurile în Germania. E mortal!

Eu zic: „Vă referiți la Anka Stalherm?“

El răspunde: „Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani“.

Jos în Freiburg trăieşte o bătrână care a fost bună prietenă a lui Anka Stalherm, prima iubită a lui Goebbles, iar aceasta i-a lăsat doamnei respective toate scrisorile și fotografiile sale. Aha! Inutil să vă spun că, 24 de ore mai târziu, eram mândrul posesor al tuturor scrisorilor şi fotografiilor.

Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă odată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai de ceea ce spun documentele.

Sursa: David Irving, „Battleship Auschwitz“, în The Journal of Historical Review, Winter 1990 (Vol. 10, Nr. 4), pp. 490 ff.

Aceasta este traducerea conferinței lui David Irving cu ocazia celei de-a zecea conferințe organizate de  IHR, în octombrie 1990. Originalul textului este accesibil pe http://www.ihr.org/jhr/v10/v10p491_Irving.html. Vezi şi http://fpp.co.uk/docs/people/Jaeckel/index.html.

NOTE

[1] Arno Mayer, Why Did the Heavens Not Darken? The “Final Solution” in History (New York, NY: Pantheon Books, pe http://www.amazon.com/Why-Did-Heavens-Not-Darken/dp/184467777X.

[2] Ernst Zündel, Introducere în gândirea revizionistă, pe http://www.anonimus.ro/index.php/revizionism/186-introducere-in-gandirea-revizionista-de-ernst-zuendel.

[3] The Leuchter Report: Auschwitz: The End of the Line: The First Forensic Examination of Auschwitz, pe http://www.amazon.com/The-Leuchter-Report-Auschwitz-Examination/dp/1872197000.

Perfidia propagandei holocaustice

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

Propaganda jidănească are deosebit de multe forme perfide de manifestare, mai ales în ceea ce privește intoxicarea opiniei publice internaționale cu teoria pretinsului holocaust suferit de jidani îndeosebi în Al Doilea Război Mondial. În acest scop Cahalul recurge la un complex de modalități de difuzare a născocirilor, folosind toate nivelele de creare a respectivelor fabulații prin angajarea confecționerilor de maculatură holocaustică drapată în toate genurile de texte scornite, plecând de la cei mai modești grafomani până la „lucrări de referință“ ale  unor „condeie consacrate“ – consacrate, evident, de propaganda jidănească.

Iată un citat dintr-o carte a lui Antony Beevor, tipărită în 2012, despre care se vorbeşte în termeni ditirambici:

«Germans preferred not to dwell on their fate. This, they later persuaded themselves,
was due to ignorance when it was in truth much closer to denial. As Ian Kershaw wrote: „the road to Auschwitz was built by hatred, but paved with indifference“.

German civilians, on the other hand, had little idea of the infamous medical experiments at Auschwitz carried out by Dr Josef Mengele and his colleagues. Even today, those carried out on Russian, Polish, Roma, Czech, Yugoslav, Dutch and German political prisoners at Dachau by SS doctors are comparatively unknown. More than 12.000 died, usually in agony, as a result of tests and practice operations and amputations. The victims included those injected with diseases, but also at the request of the Luftwaffe, those subjected to extremes of high and low pressure, immersed in freezing water as research for aircrew shot down over the sea, force-fed alt water and subjected to liver-puncture experiments. In addition, prisoners in the autopsy room were forced by SS personnel to remove and neat the good-quality skin of corpses (but not those of Germans) ‘for use as saddles, riding breeches, gloves, house slippers and ladies handbags’» [1].

Să traducem: «Germanii preferau să nu se gândească la soarta lor. Asta, ulterior ei s-au convins pe sine înşişi, a fost din cauza ignoranței, când, de fapt, era mai mult din cauza negării [realității – n.n., V.I.Z.]. După cum a spus Ian Kershaw, „…drumul spre Auschwitz a fost construit cu ură, dar pavat cu indiferență“.

Civilii germani, pe de altă parte, nu au ştiut mare lucru despre infamele experimente medicale de la Auschwitz, efectuate de dr. Josef Mengele și de colegii săi. Chiar și astăzi, cele efectuate pe ruși, polonezi, roma [citește: „țigani“ – n.n., V.I.Z.], cehi, iugoslavi, olandezi și pe deținuții politici germani de la Dachau de către medicii S.S. sunt relativ necunoscute. Mai mult de 12.000 au murit, de obicei, în chinuri, ca urmare a testelor, operațiunilor de practică și amputărilor. Printre victime se numără și cele injectate cu boli, dar, de asemenea, la cererea Luftwaffe, și cele supuse la experimente de presiune extrem de înaltă și joasă, cufundate în apă aproape de îngheț ca cercetare pentru echipajele aeriene doborâte deasupra mării. Li s-a dat forțat să bea apă sărată și au fost împunși în ficat. În plus, unii prizonieri din camera de autopsie au fost forțați de către personalul S.S. să jupoaie și să curețe pielea de bună calitate de pe cadavre (dar nu de pe cele germane) „pentru a fi utilizată ca șei, pantaloni de echitație, mănuși, papuci de casă și poşte de damă“».

După cum vedeți, Antony Beevor a cules, în anul de grație 2012, din literatura pornografică holocaustică diverse destinații pentru utilizarea pielii umane jupuite de pe cadavrele jidanilor, dar a omis să le enumere pe cele citate mai des: confecționarea de abajururi pentru veioze și coperte de cărți! A uitat să mai menționeze și fabricarea de săpun din grăsime de jidan. Este evident că, între timp, nu a citit dezmințirea dată de către Shamuel Krakoski, directorul arhivei de la Muzeul Holocaustului din Yad Vashem, Ierusalim, în articolul „Human fat wasn’t used by Nazis“, publicat în THE GLOBE AND MAIL, din 25 aprilie 1990, sau de către Bill Hutman, care, în articolul „Nazis never made human-fat soap“, din THE IERUSALEM POST, International edition, din 5 mai 1990, îl citează pe profesorul Yehuda Bauer; acesta, din postura sa de „eminent istoric al Holocaustului“, susține: „…that the Nazis never made soap from human fat“: „că naziştii nu au făcut niciodată săpun din grăsime umană“ [2]. Dar, în mod cert, Antony Beevor a citit articolul cu acest titlu emoționant: „Cutremurător: Evreii prefăcuţi în săpun la Auschwitz, abandonaţi între buruieni“, al unei idioate de la ziarul jidănesc adevărul, din 1 iulie 2011, în care, printre alte clişee utilizate în maculatura holocaustică, scrie, profund marcată de realitatea mascată samavolnic de buruienile din România: «Nici măcar locul unde a fost îngropată o bucată de săpun fabricată din trupurile evreilor omorâţi în lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz şi Dachau nu este îngrijit. Pe placa monumentului, din cauza ierburilor, cu greu se citeşte cutremurătorul mesaj: „Aici sunt îngropate victimile barbariei naziste, omorâte şi prefăcute în săpun. Rugaţi-vă pentru dânşii!“» [3]. Dincolo faptul că jidanii au scris, chiar aşa, greşit, „victimile“ – explicabil, fiindcă ei vorbeau idiş între ei şi doar de nevoie vorbeau și româneşte –, greşeala majoră este că au ridicat acest monument pentru o născocire perfidă. Dar este bine că jidanii de la noi se preocupă de perpetuarea acestei fantasmagorii, precum face jidanul mincinos ca toți jidanii, altfel, după nume, „român get-beget“ –… Mihai Paraschivescu: «Mihai Paraschivescu, unul din cei opt evrei care mai trăiesc în Târgovişte, ne-a spus că doar în câteva cimitire din ţară există un asemenea mormânt, care aminteşte de Holocaust. „Se lucrează la un proiect privind atragerea de fonduri europene pentru repararea şi renovarea sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti din România. Vrem să le includem în circuitul turistic european. Avem alături de noi o firmă din Italia, specializată pe aşa ceva“, precizează Paraschivescu», scrie mincinoasa autoare-fără-nume. Este bine, ziceam, deoarece, prin menținerea mormintelor „unde este îngropat săpunul din grăsime de jidan“ și etalarea lor turistică, se menține și dovada materială a dublei lor perfidii: aceea privind așa-zisul holocaust și, totodată, a propagandei holocaustice insidioase și permanente, așa cum se procedează și în filme. După ce vor reamenaja și vor pune „în circuitul turistic european“ asemenea morminte-făcături, va trebui să dezgropăm, de față cu toată presa, „calupurile de săpun din jidani“ pentru a-i dovedi de escroci!

Adevărul este că nu „doar în câteva cimitire din ţară există un asemenea mormânt“, ci sunt multe cimitire jidăneşti care au morminte cu monumente despre „calupuri de săpun din grăsime de jidan“:

«Ca și în restul țărilor beligerante, și în România au circulat zvonuri privind presupusa proveniență a săpunului R.I.F. Prima referire scrisă cu privire la fabricarea săpunului din cadavre de evrei apare în cartea jurnalistului evreu Marius Mircu, “Pogromurile din Basarabia” din 1947^[41]. Una din anexele lucrării este intitulată: XIV. R.J.F. (Reine Jüdisches Fett, p. 68), material apărut anterior în ziarul Unirea, an I, nr. 4, din 23 noiembrie 1945. Autorul precizează, în afară de amănuntele binecunoscute: S’au găsit și la noi în țară câteva bestii care să se gândească să fabrice săpun din grăsimea evreilor asasinați. În trenul celebru, care a transportat o parte din victimele măcelului de la Iași, din cauza căldurii extrem de mari, sângele și grăsimea morților schingiuiți acopereau podeaua unora din vagoane, în straturi apreciabile. Cei vii se bălăceau în sângele și grăsimea celor morți. În unele vagoane, stratul de grăsime trecea de genunchii celor în picioare. La Roman, unde vagoanele au fost curățate, s’au găsit doi locuitori care au sustras câteva căldări cu grăsime amestecată cu sânge. Prinși de o santinelă, au declarat că vor să facă săpun.

De asemenea, face și câteva precizări privind „procesul tehnologic“ de fabricație: Tehnicienii germani au făcut cercetări și calcule migăloase ca nimic să nu se piardă din victimele lor, totul să fie utilizat. S’au găsit note și socoteli stabilind valoarea în monetă germană a fiecărui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse într’un corp, din care savanții germani scoteau: 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un coteț, etc. etc.“

Marius Mircu povestește cum evreii au colectat toate bucățile de săpun R.I.F., care puse într-o cutie, cca. 1500 buc., au fost înmormântate în 15 noiembrie (1945, probabil, autorul vorbește de vineri, a zecea zi a lunii Kislev, anul 5706), în Cimitirul din Șoseaua Giurgiului, cu car mortuar și slujbă religioasă, în prezența mai multor rabini și oficialități ale comunității evreiești. Astfel de acțiuni au fost organizate peste tot în țară, acolo unde existau mari comunități evreiești, în Fălticeni, Galați, Brăila, Târgoviște etc…, ulterior fiind ridicate monumente în memoria presupuselor victime transformate în săpun. Nu este un fenomen specific României, astfel de monumente ridicate în memoria evreilor transformați în săpun există peste tot în Europa, în cimitirele evreiești. Deși s-a dovedit în mod științific că săpunul R.I.F. nu conține nici un fel de grăsime, această istorie este reluată periodic^[42][43]» [4].

Acest Marius Mircu, fabulatorul nemernic din 1945-1947, este acelaşi „scriitor sincer“ Marius Mircu din 2001, lăudat de profesorul Ion Rotaru pentru sinceritatea sa. În mod evident, venerabilul Ion Rotaru nu cunoştea elucubraţiile cvasi-patologice debitate de jidanul „onest“ Marius Mircu, fostul jidan denigrator Israel Marcus devenit ziaristul „român“ Marius Mircu, altfel fratele mai mare al matematicianului academician Solomon Marcus!

Iată un alt fragment dintr-o altă carte mult lăudată a aceluiași escroc „științific“ Paul Johnson:

«Soluţia finală a început să fie pusă în practică din primăvara lui 1942. Primele gazări în masă au început la Belzec, la 17 martie 1942. Acest lagăr avea capacitatea de a omorî 15.000 de oameni pe zi. În luna următoare a fost rîndul Sobiborului (20.000 pe zi), Treblinkăi şi Maidanekului (25.000) şi al Auschwitzului, pe care Höss îl numea „cea mai mare instituţie de anihilare umană din toate timpurile“. Documentaţia privitoare la genocid este uriaşă. Cifrele sunt aproape incredibile. În decembrie 1941 Hitler avea aproximativ 8.700.000 de evrei sub conducerea lui. Dintre aceştia, pînă la începutul lui 1945 omorîse cel puţin 5.800.000: 2.600.000 din Polonia, 750.000 din Rusia, 750.000 din România, 402.000 din Ungaria, 277.000 din Cehoslovacia, 180.000 din Germania, 104.000 din Lituania, 106.000 din Olanda, 83.000 din Franţa, 70.000 din Bulgaria, 28.000 din Belgia, şi 9.000 din Italia. La Auschwitz, unde au fost asasinaţi 2 milioane de oameni, procesul a fost condus ca o operaţiune industrială de mare amploare. Firme germane au prezentat oferte competitive pentru „unitatea de procesare“, care trebuia să aibă „capacitatea de a scăpa de 2.000 de cadavre la fiecare douăsprezece ore“. Cele cinci cuptoare erau furnizate de firma germană Topt&Co din Erfurt. Camerele de gazare, descrise drept „pivnițele cu cadavre“, au fost proiectate de German Armaments Incorporated, cu o specificație care cerea „uși etanșe cu garnitură de cauciuc și un post de observare din sticlă dublă de 8 milimetri, tip 100/192“. (…) Victimele intrau în pivnițe, despre care li se spunea că sunt băi, și la început nu observau gazul care venea prin niște perforații în coloanele de metal: Apoi simțeau gazul și se înghesuiau cît mai departe de coloanele amenințătoare iar în cele din urmă năvăleau spre uşa uriaşă de metal cu ferestruică, unde se îngrămădeau unii peste alţii într-o singură piramidă moale, împroşcată cu sînge, agăţîndu-se unul de altul şi sfîşiindu-se chiar şi în spasmele morţii (…)» [5]. Și continuă descrierea macabră, copiată de la un alt confecţioner de baliverne halucinante: Gerald Reitlinger, în The Final Solution, Londra, 1953.

Referitor la descrierea lui Johnson cu „pivniţa“, Arthur R. Butz face o analiză minuţioasă, semantică și tehnică, în capitolul „Supplement 5: Vergasungskeller“, prin care demonstrează absurditatea şi ridicolul afirmaţiilor de acest tip, care abundă, de exemplu, în cartea lui Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Chambers, publicată în 1989 și care a fost desființată de critica făcută, în principal, de Robert Faurisson [6], apoi de A. R. Butz însuşi.

Scena cu „intrarea în pivnițe“ a fost folosită în filmul HAVEN, difuzat în noaptea de 20-21 martie 2015, pe canalul TV Cinemax, sub titlul „La adăpost“, film eminamente fals, confecționat prin aglutinarea diverselor descrieri de genul acesteia cu „pivnița“. Iată un fragment din publicitatea făcută pe ultima copertă a cărții lui Johnson, din ediția a doua, din 2005: „Rareori se întâmplă ca o carte de istorie, și încă una de istorie contemporană, să cunoască succesul pe care l-a avut masivul volum al lui Paul Johnson imediat după apariția sa, în 1983. Și totuși succesul Istoriei lumii moderne nu are nimic surprinzător, căci autorul – renumit publicist și scriitor britanic – știe să alieze ca puțini alții detaliul analitic cu ampla viziune sintetică, scrupulele omului de știință cu accesibilitatea stilului“. Nimic mai fals: în mod evident, scrupule nu are şi nu este istoric, căci – în baza panseului „Cărțile din cărți se fac!“ – face o compilație foarte laborioasă („detaliul analitic cu ampla viziune sintetică“, zice, cu preţiozitate, redactorul cărţii ca să-i „umfle“ prestigiul științific) pentru a fi cât mai convingătoare din diverse cărți de propagandă holocaustică, despre multe dintre acestea Arthur Robert Butz demonstrând că sunt falsuri autentice, cum sunt cărțile unor Raul Hilberg, Lucy Dawidowicz, Miklos Nyiszli (cartea acestui mare fabulator, Auschwitz: A Doctor’s Eyewitness Account, a fost tradusă în româneşte sub titlul Am fost medic la Auschwitz) și ale altora asemenea lor, sau precum este declarația colonelului Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, între 1940-1943, dată în închisoare sub presiunea speranței cultivate diabolic de către temnicerii săi că, dacă va da o declarație așa cum le convine, atunci ar scăpa cu viață: a scris cum au vrut jidanii care manevrau Procesul de la Nürnberg, dar tot a fost spânzurat; această declaraţie a fost analizată amănunţit şi demonstrată ca fiind insutenabilă, eminamente falsă, de către Arthur R. Butz [7].

Totuşi, în ciuda nenumăratelor note bibliografice date, Johnson a evitat să indice de unde a luat el informația că Hitler „omorâse 750.000 de jidani din România“! În urmă cu circa un deceniu circula în țara noastră temerea că jidanii vor dubla pretenția expusă la Templul Coral și nu vor solicita daune de holocaust doar pentru cei 400.000 de jidani etalați la baza menorei ridicate lângă gard (câte 50.000 de euroi pentru fiecare jidan holocaustat), ci pentru 800.000 de jidani; probabil că panica se stârnise din cauza apariției primei ediții a cărții O istorie a lumii moderne a mercenarului Paul Johnson!

În literatura jidănească interbelică se susținea că numărul jidanilor din țara noastră ar fi fost de circa 750.000 de persoane. La 1910, Nicolae Iorga semnala că jidanii ajunseseră la peste 500.000 de indivizi, iar numărul lor creștea vertiginos prin infiltrare ilegală; unele statistici românești oficiale avansau cifra de un milion, iar „dacă ne orientăm după cifrele avansate în anul 1937 de Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, adică un număr de 1.986.000 de evrei, proporţia este de-a dreptul catastrofală: un evreu la 7 români!“ [8]. „Studiile statistice privitoare la numărul evreilor din România, după pierderea Basarabiei, Bucovinei, Ţinutului Herţei, Nordului Ardealului şi Cadrilaterului, avansează cifra de 312.972 de evrei. Această cifră este confirmată de studiul statistic intitulat Regional development of the Jewish population in Romania, apărut în anul 1957 sub semnătura dr. Sabin Manuilă (fostul Director General al Institutului Central de Statistică din România) şi dr. W. Filderman (fostul Preşedinte al Comunităţii Evreieşti din România). În raport cu această cifră, propaganda evreiască pretinde că dictatura se face vinovată de 400.000 de evrei masacraţi în România! Inadvertenţa este flagrantă, încât orice comentariu este de prisos. Din păcate, nici în trecut şi nici astăzi, nu s-a întreprins nimic pentru a se înfiera aşa cum se cuvine această calomnie la adresa poporului român. La inaugurarea Memorialului Holocaustului de la Washington, Ion Iliescu nu a schiţat nici un gest de protest faţă de grava acuzaţie ce se aduce poporului al cărui preşedinte era. O atitudine care nu-i face cinste şi care-l descalifică moral, dovedind încă o dată că România de azi nu se deosebeşte cu nimic de România comunistă de ieri“ [9].

Guvernul Goga denunța numărul de un milion de jidani înregistraţi cu acte, și încă un milion intrați ilegal, iar pe aceştia ultimii voia să expulzeze! Dar să rămânem la cifra de 750.000, agreată de jidani. Acest număr este invocat și de o carte de popularizare, Insight Guides ROMANIA, editată de DISCOVERY CHANNEL: „At Romania’s 2002 census, just 5.780 people declared themselves ethnically Jewish: a further 1.200 attested to being members of the Jewish faith. At the outbreak of World War II there were as many as 750.000 Jews in Romania, representing nearly 6 percent of the population“ (op. cit., pag. 54): „La recensământul din 2002 al României, doar 5.780 de persoane s-au declarat ca fiind de etnie jidani. Alte 1.200 s-au declarat de religie iudaică. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial erau cel mult 750.000 de jidani în România, reprezentând 6 la sută din populație“. Un site jidănesc actual consemnează că, în 1924, în România existau 796 056 de jidani [10]. Ghidul Insight Guides ROMANIA a fost editat în 2008! Oricum am lua-o, numărul jidanilor din etapa interbelică, de 796.056 indivizi, era agreat şi de oficialii jidanilor de atunci şi acceptat, prin rotunjire la 750.000, inclusiv de redactorii de acum ai ghidului turistic englez care se referă la acea etapă. Deci, dacă ne luăm după balivernele lui Paul Johnson, pe care le preia pe nemestecate de la alţii, putem conchide că „Hitler omorâse toţi jidanii din România Mare“, micşorată de Aliaţi, în mod nevolnic, la actuala Românie. Bine ar fi fost ca afirmația falsă a lui Johnson să fi fost adevărată.

Azi, după opinia competentă a memorialistului Voicu Tudor, ar exista în România peste două milioane de jidani, ca şi în 1937 [11]. Cum au apărut aceştia?! Prin generaţie spontanee?! Exclus. Fiindcă, evident, numărul avansat de Aurel Vainer, preşedintele F.A.C.E.R., şi acreditat – pe baza recensământului din 2002 – de ghidul turistic al Perfidului Albion, de 5.780, este o glumă jidănească; de peste șase decenii, jidanii, prin Moses Rosen, Nicolae Cajal, Aurel Vainer și alți lideri ai lor raportaseră acelaşi număr: circa 7-8.000 de indivizi. Jidanii nu mor, nu se înmulţesc, nu emigrează, nu imigrează, nu vin ca afacerişti și rămân aici pentru că le place – ca ex-ambasadorii Sandu Mazor și Mark Gitenstein –, nu vin ca turişti şi uită să mai plece, nu fug din ţară să se pună la adăpost în Israel, ca escrocul Sorin Beraru când gaborii au vrut să-l bage la gherlă pentru grave escrocherii, nu, nimic din toate acestea – exact ca într-un articol anonim din 1869, dintr-un ziar american, care afirma, senin, că, de la Solomon încoace, jidanii se menţinuseră, timp de patru milenii, la exact 6 (șase) milioane de persoane! Adică exact ca în filmele cu proşti. Dar, dacă înainte de Al Doilea Război Mondial România Mare avusese 750.000 de jidani – cum scrie Insight Guides ROMANIA –, iar „Hitler omorâse 750.000 de jidani din România“ – deci exterminase toţi jidanii din ţară, cum de nu fuseseră, totuși, exterminați toți jidanii din România, cum de nu dispăruseră în neant, cum de mai rămăseseră 8.000 de jidani în România, după ce, între 1945-1989, emigraseră din România alți 500.000 de jidani în Capitalism, fiindcă se săturaseră de Socialism? Până în 1989, circula o anecdotă: „În România există 8.000 de evrei, plus cei o mie de jidani din Comitetul Central al P.C.R.!“

La fel de falsă este afirmația lui Paul Johnson, „La Auschwitz, unde au fost asasinaţi 2 milioane de oameni, procesul a fost condus ca o operaţiune industrială de mare amploare“, născocire scrisă în ediția din 2005 și, probabil, menținută și în cea de anul trecut, 2014. Dar iată ce spunea, cu 15 ani mai înainte, David Irving, în octombrie 1990, despre plăcile memoriale pe care fusese înscris numărul morţilor de la Auschwitz; iniţial, din cauza lichelismului conducătorilor poloni ai lagărului de la Auschwitz, fusese trecut numărul şase milioane, apoi fusese modificat succesiv: «Au redus numărul la patru milioane de victime, după care au înlocuit din nou placa memorială cu una având un conținut și mai mic, ajungând la un milion de victime. Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un „memorial intermediar“. Cred că acum placa e de carton, deoarece nu are sens să iroseşti bani pe una de marmură când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbată. Va trebui să-l schimbe, evident. Nu voi afirma că numai un milion, nu voi spune nici un fel de estimare numerică a morţilor la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact.

Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut [în 21 septembrie 1989 – n.n., V.I.Z.] registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru „cuirasatul Auschwitz“, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea celor 46 de registre mortuare ale lagărului Auschwitz – care acoperă anul 1942 complet; anul 1943 aproape complet și anul 1944 incomplet – au arătat, prin aceste 46 de registre, că la Auschwitz au fost cu totul 74.000 de morţi. 74.000 de morţi din felurite cauze!

Acum profesorul jidan Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei care au reuşit să participe la programul de televiziune Sender Freies Berlin – el nu a fost dez-invitat ca mine, deci, probabil, că este un tip în regulă –, așadar Arno Mayer de la Universitatea Princeton ne spune în cartea sa „De ce nu s-au întunecat cerurile?“ că, dinte cei care au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, probabil că mult mai mult de jumătate dintre morți au survenit din cauze naturale – oricum ar fi acelea ținând cont că au avut loc pe timp de război. Desigur, însăși fraza este suspectă. Dar aceasta demonstrează – indiferent de ce vrea să demonstreze – că mai puțin de jumătate au fost uciși. Ceea ce înseamnă că mai puțin de 74.000 de oameni au fost omorâți la Auschwitz. Haideți să fim generoși și să considerăm că 40.000 ar fi putut fi omorâți la Auschwitz pe parcursul celor trei ani – ceea ce reprezintă o cifră teribilă! Este o crimă gravă. Este aproape la fel de mult cât am omorât noi, britanicii, într-o singură noapte la Hamburg.

Asta înseamnă să reduci lucrurile la dimensiunea lor reală!“ [12].

Această conferință a lui David Irving a fost publicată în Anglia și a produs multă iritare printre jidani și jidăniți. Deci este imposibil ca Johnson să nu o cunoască! Dar a preferat să o ignore și să debiteze inepții cu aer doct, pentru a-și putea umfla mangoții de holocash. Dar marele ziarist fără scrupule și-a ignorat propriile sale scrieri, mizând pe faptul că nu toți cititorii îi citesc toate operele, în același timp, ca să-i observe făcăturile. Astfel, în cartea A HISTORY OF THE JEWS / O ISTORIE A EVREILOR, el scrie sigur pe condeiul său înțepător, cu care-și răspândește insanităţile şi falsurile: „În România antebelică trăiau 757.000 evrei. Guvernul român l-a urmat pe Hitler, numai pînă în 1942, pas cu pas în politica sa anti-evreiască, cu mult mai puțin eficientă dar mult mai îndîrjit. Începînd din august 1940, legile i-au deposedat pe evrei de toate posesiunile lor și i-au dat afară din slujbe, supunîndu-i la muncă forțată. Au avut loc pogromuri – în ianuarie 1941, 123 de evrei au fost uciși în București. Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei care, pentru ei, era de asemenea un război împotriva evreilor. În Basarabia și Ucraina au omorît 200.000 evrei. Evreii erau îngrămădiți în camioane pentru vite, fără mîncare sau apă și erau mutați dintr-un loc în altul, fără vreo direcție anume. Sau erau dezbrăcați de haine și duși în marș forțat, unii goi pușcă, alții înveliți în ziare. Trupele române, care conlucrau cu Einsatzgruppe D în sudul Rusiei, i-au revoltat pînă și pe germani prin cruzimea lor și din pricina faptului că nu îngropau cadavrele. Pe 23 octombrie 1941, românii au comis un masacru general în rîndul evreilor din Odessa, după ce o mină le-a distrus cartierul general al armatei. A doua zi au mînat cu forța două grupuri mari de evrei în patru depozite uriașe, i-au stropit cu benzină și le-au dat foc; între 20-30.000 de evrei au murit arși de vii. Cu acordul german, au tăiat provincia Transnistria din Teritoriul Ucrainei, aceasta fiind contribuția lor la soluția finală. Au creat astfel o zonă de exterminare unde au fost uciși 217.757 evrei (aproximativ 130.000 din Rusia, 87.757 din România), românii înșiși ucigînd 138.957 de evrei. După Germania și Austria, românii au fost, în Transilvania și Ucraina, cei mai mari ucigași de evrei“ [13]. Istoricu’-lu’-peşte Paul Johnson şi-a publicat A HISTORY OF THE JEWS în 1987 şi, pe atunci, era notoriu că Transnistria fusese numită oficial, încă de la înfiinţarea sa, în 12 octombrie 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.)! Aceasta era o recunoaștere evidentă – și încă făcută de jidanii care conduceau Rusia Sovietică de la Moscova – a faptului că Transnistria aparținuse provinciei Basarabia, adică României! După răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. în iulie 1940, R.A.S.S.M. a fost împărţită în două: partea răsăriteană a fost dată Ucrainei, iar partea vestică a fost înglobată în Basarabia furată, redenumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. De asemenea, este la fel de notoriu că, din 30 august 1940 până în octombrie 1944, Transilvania a fost răpită de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, de aceea, românii nu i-au ucis pe jidanii din Transilvania – care fuseseră uciși de horthyști –, ci i-au salvat pe jidanii despre care alt impostor, Elie Wiesel, afirmă, ca și Paul Johnson, că românii i-ar fi „ucis, ucis, ucis!“ Dacă ar fi fost un istoric veritabil şi nu un mercenar, cum se dovedeşte a fi acum, Paul Johnson ar fi scris corect, nu baliverne. În schimb, pe coperta a patra a cărţii, revista Sunday Telegraph, din Perfidul Albion, scrie: „Magistrală şi convingătoare. … Entuziasmul şi sârguinţa lui Johnson sunt, ca de obicei, extraordinare“. Evident, entuziasmul şi sârguinţa erau pe măsura mangoţilor cu care Johnson fusese plătit de jidani, după cum fusese plătită şi revista pentru publicitatea apologetică făcută acestei Istorii… lipsite de orice valoare ştiinţifică! Desigur, am greși fundamental dacă l-am taxa pe marele, pe celebrul ziarist-scriitor-istoric Paul Johnson ca fiind idiot sau dobitoc sau alt asemenea calificativ minimalizator; nu, el este un tip instruit, capabil, inteligent – de aceea este cu atât mai periculos fiindcă este mai perfid și de aceea este capabil să încropească asemenea cărți fățoase –, dar este eminamente lipsit de caracter, este profund imoral. Epitetul cel mai adecvat este acesta pe care i l-am dat: de mercenar; scrie mizerii contra cost, iar acum cele mai bine plătite făcături sunt cărțile de propagandă holocaustică. Dovadă este chiar surpriza pe care el a stârnit-o prin confecționarea acestei cărți situată în afara preocupărilor sale de până atunci: O ISTORIE A EVREILOR. Iată pupăncurismul manifestat de revista Sunday Times în termeni ditirambici, ca să arate că-și merită și ea banii pentru reclama eclatantă:

„Tulburătoare, această O ISTORIE A EVREILOR, scrisă de un neevreu, izbutește să creeze o imagine convingătoare a evoluției de patru ori milenară a acestui popor, cu destinul său singularizat. Riguroasă până la infinitul mic, de o impresionantă documentare, cartea este împărțită în șapte mari capitole, în care se îmbină, cu strălucire, tematicul cu istoricul. Fizionomia particularizată în lume a poporului evreu – cu sacrificiile, izbânzile extraordinare și suferințele sale atroce – e recompusă cu talent și știință a detaliului caracteristic, în această istorie palpitantă și mult cuceritoare la lectură“. Altfel zis, Paul Johnson și-a meritat „mălaiul“. O dovadă a artificialității și a falsității maculaturii sale rezidă în faptul că „împărțirea în șapte mari capitole“ este făcută în mod deliberat de Johnson pentru a cânta în strună semnificației cabalistice vehiculate de jidani a numărului 7.

Dar să facem socoteala „riguroasă până la infinitul mic“: Hitler a ucis 750.000 dintre jidani din România – scrie Johnson în O istorie a lumii moderne –, dintre cei 757.000 de jidani existenți în România înainte de Al Doilea Război Mondial, consemnați de același Johnson în O istorie a evreilor; deci, au mai  rămas 7.000 de jidani – taman cam cât declamă, de şase decenii, Moses Rosen, Aurel Vainer et comp. Despre celelalte aberații-clișeu colportate de grafomanul Paul Johnson în maculatura sa nu mai comentez, aici, deocamdată.

Comparând informațiile contradictorii dintre cele două texte, ne putem întreba: unde este aliat „detaliul analitic cu ampla viziune sintetică“ a lui Paul Johnson, atât de lăudat?! NU este nicăieri; este doar „rahat pă perje!“, cum zice mucalitul ardelean. Sau, zis mai academic, până şi un ghid turistic britanic îl demască de impostor pe „marele scriitor“ britanic Paul Johnson, cât ar fi el de plin de scrupule!

Totuşi, dacă nu ar fi fost un impostor, un sordid mercenar și ar fi fost adevărată dimensiunea lui de „mare istoric“, în cadrul acestei pretinse „viziuni sintetice“ atribuite lui Johnson ar fi încăput şi informaţia istorică notorie despre privilegiile de care s-au bucurat jidanii în România îndeosebi în vremea mandatului mareşalului Ion Antonescu. Inserez aici un text integral al unui iubitor de jidani, cărora, fiindcă-i iubeşte, le zice, „evrei“ și, culmea, chiar „mari români“ (?!).

«Mărturia scriitorului Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu, evreilor

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile  guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“.

În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„- au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul Centralei Evreilor au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria -, cca 2.000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei). […].

– nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareşeum“ n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

– nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […]

Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii, a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […].

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor“.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu“.

Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest «mic Israel» din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“

Nota: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, dinaintea altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci buni cunoscători ai realității.

Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alt evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor“ sioniști, adică a evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte evreii în România. Marius Mircu, ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. Credibilitatea lui MARIUS MIRCU e de cântărit și în funcție de faptul că a avut doi frați, mari români și ei: acad. SOLOMON MARCUS  și eseistul MARCEL MARCIAN.  De MARCEL MARCIAN m-a legat o prețuire reciprocă vecină cu prietenia. Dumnezeu să-l odihnească». Ion Coja [14]. Evident, la elaborarea acestui text și-au adus contribuția, pe de o parte, ignoranța d-lui Coja privind biografia „onestului“ Marius Mircu și, pe de altă parte, posibilității ca Marius Mircu, înainte să o mierlească, să fi început să se teamă de Dumnezeu și să lase în urma lui și texte corecte despre România, spre a se curăța, cât de cât, de păcatele autentic jidănești comise prin faptele sale din tinerețea bolșevică. Și din cauza lipsei de delimitare a paternității fragmentelor din text, presupun, totuși, că expresia „după consumarea holocaustului din România“, expusă în introducerea la acest material curios, aparține lui Teșu Solomovici-Dezinformatoru’ [15] și nu profesorului Ion Coja, altfel foarte cunoscut și foarte injuriat tocmai pentru că susține că în România, dimpotrivă, nu a existat holocaust!

Mai mult. Eruditul și cultul în cap Paul Johnson ar mai fi putut citi – dacă ar fi dovedit că deține, realmente, „documentare până la infinitul mic, viziune sintetică și scrupule“ – și despre privilegiile jidanilor dezvăluite, cu „sinceritate“ încă din 1901, de Edmond Sincerus: „… les Juifs (…) jouissaient en Moldavie aussi qu’en Valachie de privilèges dont étaient exclus les étrangers, en Valachie surtout“ [16]. Deși este cam pe românește, totuși să traducem şi pentru Johnson: „Jidanii (…) se bucurau în Moldova ca și în Valahia de privilegii de la care erau excluși străinii, în Valahia îndeosebi“; adică „străinii“ erau ceilalți minoritari, fiindcă jidanii aveau pretenția să fie considerați „pământeni“, cum scria în chiar acel paragraf Sincerus, adică „români“, cum zice și d-l Coja!

Aşadar, perfida propagandă jidănească referitoare la pretinsul holocaust este dispersată atât prin maculatura de duzină, „care umple rafturile bibliotecilor“, cum zice, în zeflemea, Norman Finkelstein, cât şi prin cărţile „prestigioase“ ale unor „somităţi“ ca Antony Beevor sau Paul Johnson, care, în mod evident, „au pus botul“ la propaganda holocaustică: din banii strânși din „despăgubirile de holocaust“, plătite degeaba şi de noi, li s-a dat și lor o ciozvârtă pentru maculatura lor glazurată cu sos științific, folosind „detaliul analitic cu ampla viziune sintetică“. De menționat că O istorie a lumii moderne lui Johnson a mai apărut într-o ediție, a treia!, în 2014! Dacă nu ar fi fost aşa de voluminoasă şi de dificilă ca proces tipografic, probabil că editura jidănită Humanitas ar fi editat-o ca pe Jurnalul Anei Frank, în zeci de ediţii, deşi Jurnalul… este tot un fals şi deşi ediţiile anterioare nu s-au epuizat, sau ca editura RAO, care a tipărit a treia oară broșurica Dora Bruder doar pentru că Modiano, de meserie jidan, a primit în 2014 Premiul Nobel pentru Literatură, deși, vorba frustă a unui critic, acest Modiano Patrick „cacă cărți“. Maculatura de doi bani a lui Patrick Modiano, „înnobilată“ cu Premiul Nobel, și cărțile de tipul celor doi publiciști, Paul Johnson și Antony Beevor, poleite prin reclama gălăgioasă cumpărată cu bani negri strânși din taxe de holocaust, sunt cotate, apoi, ca cărți „de referință“, care măresc „documentația uriașă“ a propagandei holocaustului – cum scrie chiar Paul Johnson în căutarea de argumente cu care să-și proptească șubreda sa demonstrație „științifică“.

Cum confecționarea de maculatură holocaustică este o meserie foarte bănoasă, constituind, cum s-a spus, „cașcavalul secolului“ [17], pe lângă „seniori“ ca Paul Johnson (1928-2018) și Antony Beevor (1946-2025), la acest gustos și mare „cașcaval“ s-au abonat și alții, mai prolifici, ca sus-amintitul Patrick Modiano (1945-2023), sau mai tineri, ca Antonio G. Iturbe (1967-2035), cu a sa LA BIBLIOTECARIA DE AUSCHWITZ, publicată anul trecut: „Una emocionante novela basada en hechos reales que rescata del olvido una de las más conmovedoras historias de heroísmo cultural“: „Un roman captivant bazat pe evenimente reale care salvează de la uitare una dintre poveștile cele mai emoționante ale eroismului cultural“ (http://www.planetadelibros.com/la-bibliotecaria-de-auschwitz-libro-112791.html). Cartea este prezentată, la fel de emoționant, și audio-video, pe https://www.youtube.com/watch?v=jk5_4alTlTg. Pe coperta de la ediția portugheză se dă chiar ca subtitlu această precizare: „Um romance bascado numa história real“ – „Un roman bazat pe o poveste adevărată“. Dar, la fel ca în celelalte cazuri, este, într-adevăr, doar un roman încrețit cât mai mult, cules cu corp 12, ca să iasă o carte groasă, in octavo, impresionantă ca volum. Este o carte-maculatură, chiar dacă pornește de la existența reală a protagonistei, în jurul vieții căreia autorul însăilează tot felul de născociri de-ale sale brodate pe descrierile la fel de imaginativ scornite de alți fabulatori holocaustiști. Periculozitatea unor cărți precum aceasta a lui Antonio Iturbe – devenită best seller, cum o prezintă reclama comercială – rezidă în faptul că acest mercenar a confecționat-o cu foarte mare talent: chiar eu, deși detest ab initio cărți de acest gen, deoarece sunt cărți-mercenare, menite să maculeze mintea cititorilor, am fost impresionat, realmente, până la lacrimi de unele descrieri extrem de reușite, deși eram conștient că sunt absolut născocite. Pe acest mecanism psihologic mizează şi filmele comerciale, dar bine făcute. Citiți și vă cutremurați.

„Hay comida de gala en el comedor de oficiales. Sopa de tomate, pollo, patatas, lombarda, lucio al horno, helado de vainilla, cerveza.  Las que sirven son prisioneras testigos de Jehová; son las favoritas de Höss porque nunca se quejan, consideran que si ésa es la voluntad de Dios hay que acatarla alegremente.

– Mirad – les dice a sus colegas levantándose de la mesa sin quitarse la servilleta de la pechera. Hace una seña a una de las camareras para que se acerque y desenfunda su Luger. Le pone el cañón de la pistola en la sien. Los demás jefes nazis han dejado de comer la sopa y observan expectantes. Se ha hecho el silencio, y flota una cierta tensión en el comedor. La prisionera se ha quedado quieta sin inmutarse con un par de platos sucios en las manos, sin mirar siquiera la pistola o a quien la empuña. Mira hacia ninguna parte y reza en un susurro inaudible. Ni una queja, ni una protesta, ni un gesto de temor.

– ¡Está dando gracias a Dios! – les dice Höss con una risotada.

Los demás den levemente, por cortesía. Rudolf Höss ha sido relevado recientemente de la comandancia general de Auschwitz porque los oficiales bajo su mando han cometido ciertas irregularidades en la gestión de las cuentas del lager, y algunos altos cargos de la Gestapo no lo miran ya con tan buenos ojos. Eichmann no espera a que Höss regrese a la mesa y se pone a comer su sopa en silencio. Esas bromas le parecen fuera de lugar durante una comida. Matar judíos le parece una tarea seria. Por ello, cuando ese mismo 1944 el propio jefe de las SS, Heinrich Himmler, le pida que paren la solución final en vista de la inevitable derrota, el continuará ordenando asesinatos masivos hasta el final“ [18] – „În salonul ofițerilor are loc o masă festivă. Supă de roșii, pui, cartofi, varză roșie, știucă la cuptor, înghețată de vanilie, bere. Cele care servesc sunt deținute din secta martorii lui Iehova (sic): sunt preferatele lui Höss, pentru că niciodată nu se plâng, consideră că dacă aceea este voința lui Dumnezeu, trebuie să o respecte cu bucurie.

– Priviți, le spune tovarășilor săi, ridicându-se de la masă, fără să-și dea jos șervetul de la gât.

Îi face semn uneia dintre chelnerițe ca să se apropie și să-i scoată din teacă pistolul marca Luger. Îi pune țeava pistolului la tâmplă. Ceilalți șefi naziști au încetat să mai mănânce supa și privesc așteptând să vadă ce se întâmplă. S-a lăsat tăcerea și în sala de mese plutește o oarecare tensiune. Prizoniera a rămas nemișcată fără să se neliniștească, cu două farfurii murdare în mâini, fără să se uite măcar la pistol sau la cel care îl ține în mână. Privește în gol și se roagă cu un murmur neauzit. Nici o văicăreală, nici un protest, nici un gest de teamă.

– Îi mulţumește lui Dumnezeu! le spune Höss cu un hohot de râs.

Ceilalți râd încet, din politețe. Rudolf Höss a fost destituit de curând de la șefia generală de la Auschwitz, pentru că ofițerii din subordinea lui au comis anumite nereguli în ceea ce privește finanțele din lager; iar câțiva înalți demnitari ai Gestapo-ului nu-l mai privesc cu ochi buni. Eichmann nu aşteaptă ca Höss să se întoarcă la masă şi începe să-şi mănânce supa în linişte. Glumele acelea i se par deplasate în timpul unei mese. Să omori evrei i se pare o muncă serioasă. De aceea, când, în acelaşi an, 1944, însuşi şeful ofiţerilor SS, Heinrich Himmler, le cere să înceteze punerea în practică a soluţiei finale având în vedere inevitabila înfrângere, el va continua să poruncească asasinate masive până în ultima clipă“.

Sau alt fragment.

„Los prisioneros y prisioneras que se llevan los camiones y que saben que van a morir están cantando.

Distinguen el himno checo, el Kde domov muj. Otro camión, al pasar, trae las notas de la canción judía Hatikvah, y en algún otro de los camiones se escucha La Internacional.

La música tiene un inevitable aire quebrado, como de fuga, que decrece a medida que se alejan los camiones, y sus voces se van encogiendo hasta perderse. Esa noche, miles de voces se apagan para siempre.

La noche del 8 de marzo de 1944, 3.792 presos procedentes del campo familiar BIIb fueron gaseados y posteriormente incinerados en el crematorio III de Auschwitz-Birkenau“ [19].

„Prizonierii şi prizonierele pe care-i duc camioanele şi care ştiu că o să moară cântă.

Disting imnul ceh Kde domov muj. Alt camion, trecând, poartă notele cântecului jidănesc Hatikvah, iar într-un alt camion se aude Internaţionala. În mod inevitabil, muzica sună, cumva, destrămat, ca pe fugă, descrescând pe măsură ce camioanele se îndepărtează, iar vocile se atenuează până când se pierd. În acea noapte, mii de voci se sting pentru totdeauna.

În noaptea de 8 martie 1944, 3.792 de deținuţi care proveneau din lagărul familial BIIb au fost ucişi prin gazare şi, apoi, incineraţi în crematoriul III de Ia Auschwitz-Birkenau“. Această ultimă „informaţie“ – eminamente falsă – privind gazarea celor 3.792 de deţinuţi este luată din cartea-gunoi a lui Rudolf Vrba, JE ME SUIS ÉVADÉ D’AUSCHWITZ.

Fireşte, când lecturezi cartea lui Iturbe ca pe o literatură beletristică de duzină, nici măcar ca pe un roman poliţist – care-ţi cere, totuşi, mai multă acuitate intelectuală –, ai impresia că ar fi o descriere „bazată pe fapte reale“, cum pretinde reclama din recenzii. Dar, dacă pui, cât de cât, raţiunea în mişcare, nu se poate să nu remarci contradicţiile, chiar idioţeniile textului.

Este un exemplu de „creație literar-artistică“ à la Antonio Iturbe, chiar dacă vrea să pară à la Antony Beevor. Oricum, Iturbe a fost şi el în documentare pe teren, în Europa, a vizitat lagărul de la Auschwitz cu falsurile sale binecunoscute, a căutat-o acasă pe eroina romanului şi i-a luat un lung interviu de care s-a folosit la confecţionarea „operei“ sale literare etc. Cine i-a plătit toate aceste cheltuieli?! Redacţia revistei la care lucra? Greu de crezut. Iar ca să-şi „împăneze“ cartea cu bibliografie spre a o face mai credibilă, dă, la sfârşit, şi lista de cărţi consultate, deşi pentru un roman nu se utilizează această practică de factură academică. Ultima din listă este cartea unuia dintre personajele romanului, Rudi (Rudolf) Rosenberg, fostul jidan slovac Walter Rosenberg, care, pentru a-și masca originea jidănească și a da o glazură de „obiectivitate“ aberațiilor sale, şi-a schimbat numele în Rudolf Vrba (1924-2006), Iturbe utilizând o traducere în limba franceză: Vrba, Rudolf, y Alan Bestic, JE ME SUIS ÉVADÉ D’AUSCHWITZ. Éditions J’ai Lu, 1998 (pag. 481). Despre această carte a lui Vrba, a cărei primă ediție poartă titlul I Cannot Forgive (Nu pot ierta), tipărită în 1963, deci la 16 ani de la evadare şi devenită şi ea best seller, retipărită în 2002 cu titlul I Escaped from Auschwitz [20], care a servit ca text principal la redactarea Raportului Biroului pentru Refugiaţi al S.U.A. (Raportul W.R.B.), Arthur R. Butz a demonstrat că este o autentică porcărie, un fals absolut [21]. Strâns cu uşa de criticile la adresa cărţii sale, Rudolf Vrba a recunoscut că maculatura sa era „o operă literară“! Pe asemenea fantasmagorie și altele de aceeași speță îşi bazează Iturbe maculatura sa, pretinzând că se „bazează pe fapte istorice, reale“.

Așadar, de la cărți „științifice“ ca ale lui Paul Johnson și Antony Beevor la maculatură literară scrisă mai bine, ca a lui Antonio Iturbe, sau mai prost ca a lui Patrick Modiano sau, ca un exemplu dintre nenumăratele altele, ca a escrocului Simon Wiesenthal cu a sa carte Asasinii printre noi, execrabila și criminala propagandă holocaustică ajunge, cu mare succes şi ca un veritabil halucinogen, la mintea și inima cititorului și îl prostește, îl manipulează şi îl face să creadă că această „cea mai mare escrocherie a secolului XX“, holocaustul jidanilor, chiar ar fi existat!

Această multiplă modalitate de propagare perfidă a propagandei holocaustice este utilizată de jidani și în domeniul cinematografic. Într-adevăr, filmelor de tipul Lista lui Schindler, Auschwitz: The Nazis and the Final Solution (2005), The Boy in the Striped Pyjamas (2008), The Pianist (2002), The Grey Zone (2001), Judgment at Nuremberg (1961), The Last Day (1998), Simfonie pentru 6 milioane și al celorlalte expuse în lista filmelor holocaustice li se asigură o reclamă deosebită. Faptul că, de exemplu, faimosul film Lista lui Schindler (Schindler’s List, S.U.A., 1993, în regia și mai faimosului Steven Spielberg) a fost categorisit cu 7 (șapte!) Premii Oscar nu înseamnă că este, realmente, un mare film, un film „clasic“, un film „grozav“, ci este doar groaznic, morbid, emanând o psihologie patologică și denotă mașinăria jidănească de promovare eclatantă a producțiilor pro domo, după cum Premiul Nobel este acordat cu predilecție jidanilor, ca să fixeze dogma că „poporul ales“ este singurul superior celorlalte „neamuri“. Dar respectivele filme au început – prin difuzarea lor ultra-repetată, prin caracterul lor scabros, degradant pentru morala și condiția umană – să-i agaseze tot mai tare pe tot mai mulți telespectatori. Astfel, în seara zilei de 20 martie 2015, pe canalul TV Paramount, de la ora 20 şi 30 min s-a difuzat filmul „Codul de onoare“ (School Ties, S.U.A., 1991), o dramă psihologică despre persecuțiile morale suferite, sanchi!, de un jidan student în S.U.A. (adică o falsitate deplină!); în continuare, de la 22h 40 min, s-a difuzat Lista lui Schindler, care Listă… se mai difuzase de câteva ori în ultimul an și la fel în anii anteriori. Apoi, cum am precizat mai sus, tot în noaptea de 20-21 martie, s-a difuzat, în continuare, dar pe alt canal, filmul HAVEN, de aproape patru ore, despre „calvarul“ unei jidance ziariste, Ruth Berger, pentru acordarea statutului de refugiat de război la vreo mie de jidani. Or, Arthur Robert Butz a demonstrat cu prisosință că înființarea, pe lângă Departamentul de Stat, a Biroului pentru Refugiații de Război a fost una dintre marile alte escrocherii regizate de jidanii care manevrau politica externă a S.U.A. cu scopul de a asigura intrarea masivă în S.U.A. a foarte multor jidani est-europeni, întrucât statutul de „refugiat de război“ implica acordarea de substanțiale ajutoare bănești pentru instalare, atribuirea unei locuințe, asigurarea unui loc de muncă, asigurarea gratuită a asistenței medicale, gratuitatea instrucției școlare pentru copii etc. – adică alocarea unor cheltuieli enorme plătite de contribuabilii americani, care, oricum, erau sătui de război şi de regimul de austeritate aferent [22].

De aceea s-a trecut și la a doua metodă: la strecurarea propagandei holocaustice după metoda „picăturii chinezești“. Așa cum am mai relevat, aproape că nu mai e film de la Hollywood, indiferent de studioul care-l confecționează, de tematica filmului şi de natura genului, în care să nu apară o kipă, un antebraț având tatuat un număr de lagăr, amintirea unei mătuși moarte la Auschwitz etc. Sau, mai subtil, ca în filmul „Hemingway și Gellhorn“ ((Hemingway & Gellhorn, S.U.A., 2012, regizor Philip Kaufman, cu Nicole Kidman și Clive Owen), despre lunga călătorie-aventură a marelui Ernst Hemingway alături de una dintre ultimele sale amante-viitoare-soție, în Spania în vremea Războiului Civil, în vremea retragerii combatanților republicani învinși în Franța, în China în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial etc. După ce sunt expuse mai multe scene de război din diverse țări – dar nu din Germania! –, amanta-viitoare-soție vorbește, netam-nesam, despre ororile din lagărul Dachau, după care ea declară sentențios: „Dar acestea nici nu se compară cu cele petrecute la Auschwitz!“ Lagărul de la Auschwitz a devenit cunoscut drept culmea ororilor naziste! Am mai relevat și filmul polițist „Șlefuitorul“ (The Cutter, S.U.A., 2005, regizor William Tannen, cu Chuck Norris și Joanna Pacula), despre un ex-comandant de lagăr nazist care-l căuta pe un șlefuitor de diamante jidan, care confecționase, după un proiect propriu și ținut secret, un diamant unicat la… Auschwitz! Și tot așa… O kipă, un antebraț tatuat cu număr de lagăr, o amintire cu o rudă moartă la Auschwitz sau la Buchenwald sau la Dachau sau la Chelmo, Maidanek, Treblinka etc. și filmul holocaustic este gata pentru a fi vizionat de proști – cum ne desconsideră jidanii și cum unii dintre noi chiar ne lăsăm prostiți. Prostiţi, pe de o parte, de această propagandă, pe de alta de către guvernanţii noştri, care au început, de câţiva ani, să plătească şi ei, în secret, „despăgubiri de holocaust“ pentru cei 400.000 de jidani menţionaţi pe soclul menorei de la sinagoga Coral, dar care au emigrat, de fapt, de bună voie, iar acum s-au întors să-şi revendice proprietăţile confiscate de „comunişti“, adică tot de către iudeo-bolşevicii lor, dar pentru care primiseră despăgubiri grase la emigrare! Iar recent, Guvernul Ponta a mărit, la presiunea lui Aurel Vainer, indemnizaţia „supravieţuitorilor holocaustului“! Apropo de Vainer, acesta a pretins că „aproximativ 300.000 de evrei și-au pierdut viața în anii Holocaustului, în urma măsurilor de represiune“; este evident că nu l-a citit, altfel l-ar fi citat pe marele scriitor-istoric Paul Johnson, cu cei „750.000 de jidani din România omorâţi de Hitler“. Sau l-o fi citit, dar şi-a dat seama că îi numără pe jidanii omorâți la fel cum număra polițaiul Pristanda steagurile.

Ca atare, în pofida unei literaturi istorice şi ştiinţifice „revizioniste“ tot mai competente și în continuă proliferare, care, oricum, de la începuturile sale a demascat marea escrocherie a holocaustului, jidanii îi dau înainte cu propaganda lor holocaustică, bazându-se pe imensa putere de disuasiune a mass media, aflată în mâinile lor şi sperând că această supremaţie propagandistică va dura la nesfârşit. Dar mizează pe o mare eroare: internetul se extinde miraculos, informaţia începe să pătrundă tot mai viguros în conştiinţa popoarelor, iar răbdarea populaţiei globului se micşorează vertiginos, apropiindu-se de explozie. Şi să sperăm că această explozie îi va spulbera pe toţi jidanii, căci, prin obiectivul lor de a-i subjuga pe toţi ceilalţi goyimi – obiectiv străvechi „de patru milenii“, cum pretinde rabinul jidan-khazar-„american“ S.S. Wise, sau „de 17 milenii“, cum pretinde rabinul jidan-așchenaz-„francez“ Josy Eisenberg –, prin acest obiectiv, ziceam, jidanii au devenit inamicul numărul 1 al întregii omeniri! S-a ajuns, realmente, la această dihotomie categorică şi implacabilă: jidanii versus Omenirea – care pe care!

Oricum, printre multele sale dezinformări, tot Paul Johnson consemnează şi un fapt istoric pe care trebuie să-l „reedităm“ şi noi: „Regimul comunist postbelic din China, de pildă, şi-a impus propria soluţie finală împotriva populaţiei evreieşti a Chinei, majoritatea provenind din exodul refugiaţilor din Rusia Sovietică şi Europa lui Hitler, dar incluzând şi descendenţi ai evreilor care se aflaseră în China încă din secolul VIII. Toţi au fugit sau au fost expulzaţi, doar Hong Kong-ul, cu aproape 1.000 de evrei, şi Singapore, cu 400 reprezentând avanposturi singuratice în Extremul Orient“ [23]. Trebuie să-i alungăm pe toţi jidanii din România – în aceasta a şi constat „soluţia finală“ preconizată de Hitler: mutarea lor în afara Europei germane sau germanizate prin cucerire şi nu exterminarea lor, cum pretinde perfida propagandă holocaustică –, iar dacă nu vor să plece de bună voie, aşa cum se realizase mutarea jidanilor în Palestina prin faimosul Agreement Transfer trecut mereu sub tăcere de jidani, atunci să recurgem la „soluţia finală“ de care se vaită, acum, jidanii că ar fi suferit: să trecem nu doar la ștergerea de pe hartă a statului Israel – „that Israel would one day be “wiped off the map”“, cum îndemna preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad [24] –, ci la exterminarea tuturor jidanilor. Nu putem permite celor 13.580.000 de jidani, câţi există acum pe Glob [25], să devină stăpânii celor șapte miliarde de oameni ai întregii Lumi, care să ajungă, astfel, sclavii jidanilor: acest risc major este din ce în ce mai plauzibil dacă nu se înlătură actuala situaţie. E simplu: ori jidanii, ori Omenirea. Tertium non datur.

 NOTE

 [1]. Antony Beevor, THE SECOND WORLD WAR, Weidenfeld & Nicolson, London, 2012, pag. 297.

[2]. Vezi alte referințe aici: http://www.zundelsite.org/assets/971204.html și, succint, dar cu o bogată bibliografie, în articolul „Jewish Soap“, al lui Mark Weber, aici: http://www.whale.to/b/weber11.html.

[3]. *** „Cutremurător: Evreii prefăcuţi în săpun la Auschwitz, abandonaţi între buruieni“, în adevărul, din 1 iulie 2011, pe http://adevarul.ro/locale/targoviste/cutremurator-evreii-prefacuti-sapun-auschwitz-abandonati-buruieni-1_50adad5f7c42d5a663990d5b/index.html.

[4]. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83pun_f%C4%83cut_din_gr%C4%83sime_uman%C4%83.

[5]. Paul Johnson, O ISTORIE A LUMII MODERNE. 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, ediția a doua, 2005, pag. 405-406.

[6]. Arthur Robert Butz, The Hoax of the Twentieth Century. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Theses & Dissertation Press, Chicago, Illinois, September 2003, pag. 443-448; vezi traducerea în capitolul «SUPLIMENT C (2), Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“», pe http://www.altermedia.info/romania/2014/04/07/inselatoria-secolului-xx-49/; http://www.altermedia.info/romania/2014/04/06/inselatoria-secolului-xx-48/.

[7]. Cf. The Höss „Confession“, în Arthur Robert Butz, op. cit., îndeosebi pag. 130-145; vezi și traducerea în capitolul „IV. 2. Spovedania sau mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/08/inselatoria-secolului-xx-19/.

[8]. Gabriel Constantinescu. EVREII ÎN ROMÂNIA, Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris, 2000, pag. 148.

[9]. Ibidem, pag. 175.

[10]. Cf. http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/romania.html.

[11]. Voicu Tudor, „OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere“, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/03/25/octavian-goga-132-de-ani-de-la-nastere/.

[12]. David Irving, Battleship AUSCHWITZ – Cuirasatul AUSCHWITZ, pe http://www.altermedia.info/romania/2015/01/06/battleship-auschwitz-cuirasatul-auschwitz/. Vezi și Arno Mayer, Why Did the Heavens Not Darken?: The Final Solution in History, pe http://www.amazon.com/Why-Did-Heavens-Not-Darken/dp/184467777X.

[13]. Paul Johnson, O ISTORIE A EVREILOR. Editura Hasefer, București, 1999, pag. 391.

[14]. Ion Coja, „Trei mari români: evreii Marius Mircu, Marcel Marcian și Solomon Marcus“, pe http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/trei-mari-romani-evreii-marius-mircu-marcel-marcian-si-solomon-marcus/.

[15]. Vasile I. Zărnescu, „Teşu Solomovici-Dezinformatoru’“, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/09/11/tesu-solomovici-dezinformatoru/.

[16]. Edmond Sincerus, LES JUIFS EN ROUMANIE. Depuis le Traité de Berlin (1878) jusqu’a ce jour. Londres, Macmillan and co., Limited, 1901, pag. 212.

[17]. Vasile I. Zărnescu, „Literatura holocaustică – cașcavalul secolului“, pe: http://www.altermedia.info/romania/2008/10/12/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1/; http://www.altermedia.info/romania/2008/10/13/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-2/.

[18]. Antonio G. Iturbe, LA BIBLIOTECARIA DE AUSCHWITZ, Ed. Planeta, 2014, pag. 162-163.

[19]. Ibidem, pag. 297.

[20]. Vrba, Rudolf, I CANNOT FORGIVE, by Sidgwick and Jackson, Grove Press, 1963 (cf. şi http://www.amazon.com/Cannot-forgive-AKA-Escaped-Auschwitz/dp/1573830968); I ESCAPED FROM AUSCHWITZ. Barricade Books, 2002 (pe http://www.amazon.com/Escaped-From-Auschwitz-Rudolph-Vrba/dp/1569802327).

[21].  Cf. The War Refugee Board Report: Birth of the Auschwitz Legend, în Arthur R. Butz, op. cit., îndeosebi pag. 116-124; vezi și „Raportul War Refugee Board sau naşterea legendei Auschwitzului“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/07/inselatoria-secolului-xx-18/; despre Vrba se reia analiza în http://www.altermedia.info/romania/2014/03/15/inselatoria-secolului-xx-26/.

[22]. Ibidem.

[23]. Paul Johnson, O ISTORIE A EVREILOR. Editura Hasefer, pag. 439.

[24]. Rick Gladstone, „Iran’s President Calls Israel ‘an Insult to Humankind’“, în New York Times, 17 august 2012, pe http://www.nytimes.com/2012/08/18/world/middleeast/in-iran-ahmadinejad-calls-israel-insult-to-humankind.html?_r=0.

[25].  Cf. Valentin Vioreanu, „Harta evreilor: Câți mai sunt în lume și unde locuiesc“, Capital, 30 iulie 1012, pe http://www.capital.ro/harta-evreilor-cati-mai-sunt-in-lume-si-unde-locuiesc-169706.html.